Mircea Eliade și corespondenții săi
Irina Eliade

Irina Eliade (1920-1998) poartă același nume ca savantul de la Chicago în urma unei înrudiri matrimoniale.¹ Dar, așa cum spunea ea însăși, aceasta era cea de-a doua intrare în casa Eliade.

S-a născut la Ploiești, fiică a Mariei (n. Ștefănescu) și a lui Petru Hanciu, dar familia s-a mutat peste câțiva ani la București, într-o impunătoare casă de pe lângă biserica Elefterie. Tatăl era inginer, iar mama… pasionată de flori, pe care le asezona și cultiva în vasta lor grădină.²

În 1935, pe când era elevă la școala de fete Institutul Pompilian, l-a descoperit pe Mircea Eliade. Apăruse de curând India, pe care a devorat-o, cu pasiune, de mai multe ori. I-a citit apoi romanele – în frunte cu Maitreyi, desigur – și i-a urmărit publicistica din Vremea. Peste puțin timp, Adalgiza, fiica Ninei Mareș, care învăța la aceeași școală și aflase despre obiectul admirației ei, o invită acasă cu prilejul uneia dintre reuniunile prietenilor lui Eliade. Acesta a întâmpinat-o ca pe „domnișoara care mi-a citit de trei ori India”.³ A întrebat-o dacă-i plac cărțile exotice, iar ea a răspuns – spre bucuria autorului – că India nu e o carte exotică. În anii care au urmat, până în 1940, Eliade i-a împrumutat periodic cărți, iar ea i-a audiat unele conferințe publice și a continut să-l viziteze, vrăjită de cuvintele lui. „Când Mircea începea să vorbească și să se uite la tine, era fascinant. Omul contingent și muritor dispărea și nu mai rămânea decât o energie, o flacără, o vibrație; era o prezență atât de covârșitoare încât îi stăpânea pe toți.”⁴ Eliade se urca pe o scăriță pentru a lua din rafturi câte o carte, pe care i-o recomanda spre lectură, așteptând apoi să-i spună ce-a înțeles.⁵ Dacă a apucat să o cunoască mai bine în acei ani, probabil a folosit-o ca model pentru Agripina din povestirea Fata căpitanului (1955).

Irina a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie (1939-1943), iar apoi pe cele ale Institutului Pedagogic Universitar (1943-1945).⁶ Și-a făcut debutul în literatură în 1947, primind Premiul „Eugen Lovinescu” pentru romanul Linie moartă, rămas însă nepublicat din cauza schimbării de regim. La Paris, Monica Lovinescu i-a dat manuscrisul lui Eliade, care nu a putut citi prea mult din el. Spunea că e „plictisit de toate clișeele romanului feminin românesc: puțină Mangalie sau Balcic, o dragoste neîmpărtășită, ceva spleen și așa mai departe.”⁷

În noul regim de „democrație populară”, Irina a lucrat mai întâi ca traducător în Ministerul Afacerilor Externe și ca profesor în învățământul secundar. Din 1953 predă la Universitatea din București, la catedra de limba și literatura franceză, unde va rămâne până în anul 1975, publicând numeroase lucrări didactice și instrumente filologice. Tot în 1953 s-a căsătorit cu unul dintre verii savantului, inginerul Gheorghe Eliade (1913-1983) – fiul generalului Constantin Eliade (1874-1958) –, care era și el profesor la Politehnică. A debutat editorial în 1965, moment din care dă tiparului mai multe traduceri din literaturile franceză și engleză (Gide, Malraux, Huxley ș.a.). Doctoratul ei despre Marcel Proust a devenit carte în 1974. Abia de la sfârșitul anilor ’80 va reveni cu câteva volume de proză.

L-a reîntâlnit pe Eliade o singură dată, la Paris, în toamna anului 1970.⁸ Vești despre ea, inclusiv despre intrarea-i în familie, îi ajunseseră însă savantului prin românii care reușeau să treacă dincolo de Cortină, unii dintre ei chiar foști studenți ai Irinei.⁹ Îi trimisese din nou cărți, de această dată prin intermediul lui Petru Comarnescu. Întâlnirea de la Paris e relatată doar în interviurile Irinei. Jurnalul lui Eliade n-a înregistrat-o. A aflat, cu această ocazie, că păstrează cărțile dăruite de el în anii ’30, dar cu pagina pe care-i scrisese dedicația ruptă (așa cum descoperise că făcuseră și alții de-a lungul obsedantului deceniu). Discuțiile s-au purtat cu precădere în jurul familiei. Dezamăgirea Irinei pentru lipsa de interes a marelui savant față de mica ei carieră se poate ghici și după două decenii. Când îi spune că nu are copii, Eliade remarcă grav: „Cu noi se termină”.

Peste trei ani, în decembrie 1973, Irina are ocazia s-o întâlnească și pe Maitreyi, la conferința pe care o ține la Universitate și în apartamentul acesteia de la hotelul Ambasador. Bătrâna indiancă i-a spus și ei, ca tuturor, că între eroii romanului care-i poartă numele a existat doar o „relație platonică”, nu un „amor total”. La despărțire, îi cere următoarele: „Spune-i lui Mircea că m-ai văzut și spune-i să se întoarcă în India. Are nevoie de India.” A repetat ultima propoziție de mai multe ori.¹⁰

Cele trei scrisori păstrate în arhiva de la Chicago datează după revederea din 1970.¹¹ Ele dezvăluie o anume timiditate a reapropierii de marele savant. Prima e scrisă de o prietenă a Irinei, Vera Călin (1921-2013), care-i solicită lui Eliade s-o ajute în vederea obținerii unei burse în America. Cea de-a doua e semnată împreună cu Gicu, vărul lui Eliade și soțul ei. Abia ultima scrisoare îi aparține în întregime. E trimisă de la Paris, fără a îndrăzni totuși să-i mai ceară savantului o întrevedere. Nici nu a obținut-o. Jurnalul inedit al lui Eliade nu cuprinde nicio însemnare între 11 și 23 octombrie 1978, dată la care se întorsese deja la Chicago. Dar însemnările anterioare îl arată foarte ocupat, obosit, iar în cele din urmă bolnav. Chiar și această primă și ultimă scrisoare personală se încheie cu o directivă conspirativă: citește și arde (burn after reading).

Eliade nu distrugea nimic. Nici focul care i-a devastat biblioteca nu a mistuit aceste scrisori. Dacă dedicațiile lui interbelice au fost distruse sub teroarea politică, sperăm că scrisorile trimise în anii ’70 se păstrează la moștenitorii Irinei. Iar într-o zi vor ieși la lumină, căci – nu-i așa? – nu se termină chiar totul odată cu ei.

1

Bloomington, 8 noiembrie 1975

Stimate domnule Eliade,

Vă scrie o prietenă și colegă a Irinei Eliade, care de foarte multă vreme așteaptă un prilej de a vă transmite un mesaj. Irina trece printr-un moment greu. După boala soțului ei, inginerul Eliade, care, în urma operației, s-a restabilit, a urmat pentru Irina o suită de neplăceri profesionale. Atmosfera în universitate a devenit irespirabilă și unica soluție demnă, în împrejurările date, a fost pensionarea. Dacă, în primele luni după pensionare, Irina a cunoscut o stare euforică, pe măsură ce trecea timpul, inactivitatea o apăsa din ce în ce mai tare. Într-adevăr este prea tânără și vitală ca să se poată resemna la o activitate de interior, cu atât mai mult cu cât situația culturală din România îi interzice, în momentul de față, orice activitate de scriitoare sau traducătoare.

Se gândește de aceea la posibilitatea unei burse în Statele Unite și vă solicită sprijinul în acest sens. Îmi permit să vă dau câteva date care ar putea să vă fie de folos în vederea unei recomandări. Irina a predat literatura franceză la Universitatea din București timp de 22 ani. Este autoarea mai multor cărți, traduceri etc. Menționez ultima ei lucrare despre Proust,¹² bazată pe teza de doctorat susținută în 1971, lucrare care are șanse să apară la editura Fayard. A ținut de asemenea un curs despre Proust la Queens College, New York, în 1969 sau [19]70. Pentru moralul Irinei o asemenea călătorie ar fi salvatoare.

Eu mă aflu în America pentru două luni și vă scriu din casa lui Matei Călinescu. La întoarcere mă voi opri la Paris și un răspuns de la dumneavoastră mă poate găsi la adresa următoare: Vera Călin, c/o Mihai Călin, 3, rue Amelot, et. 6 D, Paris, XIe.

Cu deosebită stimă,

Vera Călin¹³

2

George C. Eliade

Inginer

[București, martie 1977]

Dragă Mircea,

După aproape jumătate de secol de când nu am mai avut ocazia să ne vedem, să ne strângem mâna, iată că întrebările unor prieteni comuni asupra datei corecte a nașterii tale,¹⁴ vin să răscolească amintirile.

Este drept că în acest „scurt” interval nu ai fost absent. Scrierile tale nu o dată au fost prilej de retrăire a fragedei tinereți, trăită în comun în bulevardul Carol sau în strada Melodiei, pe băncile liceului Spiru Haret sau în firavele tatonări ale revistei Vlăstarul de odinioară.

Totuși, întrebările de mai sus au avut darul să împrospăteze memoria. (Corina ne-a confirmat că, într-adevăr, îți place să consideri ziua de 9 martie ca ziua ta de naștere, cică după stilul nou.) Fie ca acest început de primăvară să-ți aducă numai bucurii, foarte multă sănătate, o viață lungă lângă cei care-ți sunt dragi și rodnice împliniri.

O caldă îmbrățișare împreună cu tradiționala, dar sincera urare, La mulți ani!

Irina și Gică Eliade

Pentru mine, casa din strada Carol e numai o fațadă impunătoare; cea din strada Melodiei, o mansardă imaginată în care un tânăr studios punea în fiecare seară ceasul să-l scoale cu un minut mai devreme dimineața… Casa din strada Palade este însă atât de reală încât aș putea și acum să desenez planul apartamentului și să așez la locul lor mobilele… Nu, nu e de mirare. Acolo, datorită cărților împrumutate (acum doi ani a apărut în românește Orb prin Gaza,¹⁵ împrumutată mie prin 1937-1938), prin vorbele spuse – unele tuturor, altele numai mie –, am început să deslușesc unele lucruri pe care le presimțeam obscur. Trebuia să-ți mulțumesc odată pentru tot ce mi-ai dat, greu de definit într-o singură frază. Voi recurge la marele nostru profesor, Gide, și-ți voi spune cam pe dos ceea ce i s-a spus lui Nathanaël: „Vous m’avez enseigné la ferveur!”¹⁶

Să ne trăiești!

Irina¹⁷

3

Paris, 10 octombrie 1978

Dragă Mircea Eliade,

Mă aflu pentru câteva zile la Paris și, chiar de la sosirea mea, am aflat de la fostul meu coleg de facultate, C. Grigorescu,¹⁸ că te găsești la Paris pentru o săptămână sau două. Am încercat, fără succes, să-ți telefonez. Poate că te voi deranja mai puțin spunându-ți în scris ceea ce trebuie să îți spun.

În primul rând, salutul frățesc (căci nu pot spune „verișoresc”) al bărbatului meu care, de la 1 ianuarie 1978, nu mai lucrează, așa că a început lectura operelor lui… Mircea Eliade. A început cu cele fantastice și i-au plăcut „La țigănci”, „Podul” și „Fata căpitanului”, precum și „Secretul doctorului Honigberger”.¹⁹ În fața mea, acum când îți scriu, am poza lui și o fotografie luată în 1970 în apartamentul din Woodlawn Avenue (fotografia se află în volumul L’Herne M. Eliade,²⁰ împrumutat mie de Grigorescu). Fantastic cât de bine semănați acum!

În al doilea rând, o foarte caldă strângere de mână din partea părintelui Mihail Avramescu (fostul Marc), care mi-a scris înainte de plecarea mea din România, rugându-mă să-ți transmit toată admirația pentru tot ceea ce ai realizat pe plan spiritual. E bătrân, bolnav, locuiește într-un orășel complet uitat de oameni,²¹ dar nu și de Dumnezeu, și se bucură recitind cele patru volume pe care și le-a procurat cu greu (nu știu care anume) din operele cu caracter științific.

M-am bucurat mult să găsesc în indicele bibliografic, pe lângă numele fostului meu elev, Matei Călinescu, [pe] cel al lui Nicolae Florescu, de care m-am legat mult în ultimii ani. Lucrează la revista Manuscriptum și știe aproape tot ce se poate ști despre literatura românească. Facem schimb de cărți și, în acest mod, am reușit să recitesc în luna iulie Fragmentarium,²² care m-a entuziasmat ca și atunci când am citit-o pentru prima oară. Unele lucruri le știam, firește, dar nu mai știam când și unde le auzisem. Ai în N. Florescu un admirator entuziast și – cred eu – competent.

Mă folosesc de acest prilej ca să-ți mulțumesc încă o dată pentru tot ce mi-ai dăruit, ultimul dar fiind Traité de l’histoire des religions²³ (pe care o am într-o copie făcută la xerox), carte „que j’ai potassée pendant tout l’étè 1973”.

Poate că știi că, la București, mai ales printre tineri, orice operă veche sau nouă semnată de M[ircea] Eliade este actuală și că oamenii își iau pâinea de la gură ca să le copieze la xerox…

S-ar putea să sosească în America un alt prieten de-al meu, preotul Paul Emanuel. A debutat cu o carte intitulată Astă seară,²⁴ în care se află niște poeme, unele vădit influențate de R. M. Rilke, altele, cred eu, originale; de curând un volum de eseuri intitulat Soliloquii.²⁵ Și el știe multe… A fost elevul lui Blaga la Cluj, apoi a făcut Facultatea de Teologie la Sibiu. E diacon, căsătorit, cu doi copii și trece printr-o gravă criză morală și spirituală. Mesajul lui: „Doamnă, dacă aveți posibilitatea să luați contact cu M[ircea] E[liade], spuneți-i să nu dea girul, prin venirea lui în țară, lucrurilor ce se petrec aici.” Dacă va izbuti să vină în America, te rog din suflet ajută-l. E un om pur și ca atare… în pragul nebuniei.

Înainte de a-ți comunica ultimul mesaj – vorbele pe care Maitreyi m-a rugat să ți le transmit în toamna anului 1973 –, câteva știri mai puțin importante.

Dan Hăulică (revista Secolul 20) prepară un număr care îți este dedicat.²⁶ Mi s-au cerut fotografii inedite. Ți-am spus, cred, că cele aflate în albumele socrilor mei au fost distruse în cumpliții ani 1954-1959. Nu posed decât două (foarte mici) luate de Giza în grădina casei din str[ada] Palade. Cu Hăulică și Doinaș sunt în relații foarte cordiale (am scris și eu câteva articole în revista lor), dar nu am nicio obligație.

De asemenea, mi se cere mereu să-ți dau adresa, căci nenumărați sunt cei doritori – și foarte grăbiți – să-ți traducă toate operele în limba română. Nu am dat decât adresa Universității din Chicago, deși adresa de la Paris se afla pe versoul scrisorii pe care ne-ai trimis-o lui Gică și mie după cutremur.

Nu știu ce se va alege din aceste proiecte, căci, în România, ceea ce a fost valabil ieri devine ilicit, dacă nu chiar periculos, azi, așa încât traducătorii entuziaști și grăbiți se pot „dezumfla”… Eu nu-i cunosc.

Și acum fraza pe care i-am promis lui Maitreyi Devi că am să ți-o transmit… când voi putea: „Tell him that he must come to India. He needs it.” Ești singur în măsură să hotărăști. Iartă-mi această lungă scrisoare!

Ce curios mi se pare să mă îndrept spre poștă cu două scrisori în mână; una adresată „Monsieur Georges Eliade, Roumanie” și alta „Monsieur Mircea Eliade, Paris”.

Încă o dată, îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dăruit prin viu grai și prin scris.

Irina E.

P.S. Mai rămân o săptămână la Paris. Dacă nu te deranjează (dacă da, nu o voi lua în nume de rău), scrie-mi două rânduri ca să știu că ai primit această scrisoare pe care te rog s-o distrugi.

______________________