1. În ultimii ani, piața editorială autohtonă consemnează – nu e o interpretare, ci un fapt – un reviriment evident al cărților care pun accent pe o abordare de tip biografic. Și aceasta, nu numai la nivel traducerilor (în această privință – și, poate, subiect privilegiat pentru un viitor „11” – cărțile de la editura Publica, din seria „Victoria Books”, sunt realmente volume-etalon pentru această specie, deopotrivă spectaculoasă și dificilă), ci și „pe plan intern”, dacă se poate spune așa. Apar – și e foarte bine – tot mai multe cărți de biografie (propriu-zisă sau romanțată) despre personaje care bine-merită (și) o asemenea abordare.
2. Una dintre liniile editoriale cu profil distinct – apropo de această specie – este cea dezvoltată de Tatiana Niculescu (la editura Humanitas). Alegând cu precădere subiecte / personalități care au marcat din prima jumătate a istoriei secolului trecut românesc, Tatiana Niculescu are un real și constant succes de critică și de public cu volumele sale de „literatură non-ficțională”; cărțile sale sunt ceea ce se cheamă biografii propriu-zise.
3. Un proiect editorial dedicat de asemenea biografiilor, dar distinct – și ca „filozofie” și ca manieră de punere în practică – de cel al doamnei Niculescu este programul derulat de Polirom sub titulatura „biografii romanțate”. Atributul „romanțate” este important – cărțile care apar în această suită editorială sunt despre o personalitate reală, însă „povestea” care este spusă conține, asumat, o doză semnificativă de „ficțiune”, deci de imaginație auctorială. Seria de „Biografii romanțate”, dedicată unor mari personalități românești, coordonată de redactorul-șef de la Polirom, Adrian Botez, bate deja spre 10 titluri; fiecare dintre volumele acestei serii are un autor diferit.
4. În legătură cu mixajul dintre realitate și ficțiune din cărțile seriei de la Polirom, iată și o precizare a coordonatorului colecției, făcută (relativ recent) cu ocazia unui interviu publicat în Dilema Veche: „pe lîngă numele seriei, ales special pentru a elimina confuzia, încercăm atât noi, cei din editură, cât și scriitorii înșiși să explicăm de fiecare dată când avem ocazia că nu sunt biografii clasice, ba dimpotrivă, una dintre cerințele seriei este ca fiecare carte să se îndepărteze cât mai mult de stilul academic și să se apropie cât mai mult de literatură, de roman. Pe de altă parte, ele au o latură puternică de non-ficțiune, deoarece una dintre reguli este ca scriitorul să nu se abată de la reperele cunoscute ale vieții personalității, să nu ficționalizeze efectiv biografia, fiecare dintre ei documentându-se temeinic. Însă fundalul pe care se desfășoară povestea, dialogurile, părțile obscure din viața personalității, pentru care nu există date, sunt atinse, inevitabil, de ficțiune și acesta este și motivul pentru care cărțile din serie vor fi scrise doar de scriitori, și nu de specialiști (din zona istoriei literare, artelor plastice, muzicologiei etc.). În definitiv, și cititorii trebuie să discearnă între ficțiune și realitate și sunt sigur că, pe măsură ce biografiile romanțate își vor face loc în preferințele lor, toate confuziile se vor disipa”.
5. Pentru a ilustra specificitatea acestui demers editorial, dar și ca o amicală invitație la lectură, am ales două dintre cărțile publicare în această serie, în legătură cu care voi semnala, „pe repede înainte”, câteva dintre repererele de construcție tematică. Mai întâi: Steinhardt. Bughi mambo rag de Lavinia Bălulescu. Apoi: Cioran. Ultimul om liber de Andrei Crăciun.
6. Pentru cartea în care este vorba despre N. Steinhardt, trei sunt marile linii de discurs ale narațiunii – încă o dată: ficțional-biografice – pe care le imaginează Lavinia Bălulescu. Și anume: N. Steinhardt văzut din unghiul de vedere al tatălui său; N. Steinhardt din perspectiva „securistului” (nu e atât un securist anume, cât unul generic – în portretul căruia sunt „topite” date, ticuri, limbaje care țin de o faună umană diversă de acest tip) și, în fine, un N. Steinhardt „văzut” de un discipol. Și acesta din urmă e, schimbând ceea ce e de schimbat, un personaj compus din referințe și tipuri umane multiple; mai mult decât atât, există între perspectiva „securistului” și cea a „discipolului” note care dau seama de un spațiu comun de intersecție destul de mare.
7. Dacă ar fi să redenumim „intersecțiile de sens” pe care ni le livrează cele trei perspective puse în joc de Lavinia Bălulescu în această carte, am putea spune (și) așa: i) lumea din care vine N. Steinhardt – lumea veche, a tatălui acestuia – evreu atent, sclipitor, pragmatic, cu un acut simț al dreptății, trăitor într-o Românie care cunoaște multe turbulențe și răsturnări de situații; ii) lumea în care este aruncat (nu numai temnița, ci și acea lume, imundă, care pregătește temnița) – în urma unei sentințe comuniste totalmente nedrepte care îi provoacă lui N. Steinhardt o extraordinară răsucire de destin; iii) nu în ultimul rând, lumea pe care convertirea la creștinism a lui N. Steinhardt o face (folosesc acum formula celebră a Elisabetei Rizea) „să se limpezează”, în chip subtil.
8. Pentru a imagina situațiile destinale la care am făcut referire, în chip atât de sumar, mai înainte Lavinia Bălulescu nu a folosit, drept materie de inspirație, numai cărțile (ele însele – e lăudabil acest aspect – deja numeroase despre opera și viața lui N. Steinhardt). „ Dincolo de cărți, întâlnirea cu niște oameni extraordinari a fost crucială. Le mulțumesc preoților Ștefan Iloaie și Vasile Filip. Amândoi l au cunoscut pe Nicolae Steinhardt la Mănăstirea Rohia și amândoi au avut bunătatea de a mi povesti cu emoție ce și amintesc despre acea perioadă. Al treilea capitol al cărții nu ar fi putut fi scris fără ajutorul lor, iar cea mai mare parte din întâmplările relatate acolo sunt amintiri care le aparțin”, ține să noteze autoarea cărții.
9. În cazul biografiei romanțate pe care Andrei Crăciun i-o dedică lui Emil Cioran, straturile narațiunii pe care autorul cărții le propune sunt semnificativ mai numeroase. Emil Cioran e, desigur, punctul focal al volumului; însă către acest „nod” de sens privilegiat vin mai multe perspective, care îl construiesc, alimentează, consolidează și nuanțează.
10. Unicitatea în diversitate a portretului – ficționalizat – al lui Emil Cioran pe care îl avem de pe urma acestei cărți include, așadar (precizez că lista nu e exhaustivă!) ca „tușe” narative: copilăria ardelenească și nostalgia ei; insomnia prelungă și nebunia rătăcirii legionare; exilul; mari întâlniri (mai precis: un eșantion reprezentativ, cu Ernesto Sabato și confesiunea ca posibil arc de boltă); iubiri și prietenii de cursă lungă; memorie și uitare; vampirizarea numelui Emil Cioran și reverența firească pe care o binemerită.
11. „Oamenii începuseră deja să creadă că moartea vine din văzduh și știința era, ca întotdeauna, neputincioasă în fața superstițiilor, a zvonurilor și a religiei. Cioran se îngropase de viu în mansarda sa din Odéon, de unde ieșea noaptea ca să bântuie străzile Cartierului Latin, o stafie care, fiind înțeleaptă, nu ținea să se amestece cu oamenii. Ce ar fi scris deci Cioran astăzi? Ar fi trăit posibilitatea acestui sfârșit ca pe o bucurie care vine prea târziu? Ar fi ținut un jurnal, ar fi notat degradarea umanității zi cu zi? S ar fi înduioșat de ridicolul existenței, pe care l ar privi totuși, retrospectiv, drept îndurabil?”, scrie / imaginează autorul cărții.
Întrebările pe care le aliniază în finalul acestui pasaj sunt valabile atât pentru personajul pe care Andrei Crăciun și l-a ales, cât și (cu nuanțele de rigoare) pentru restul personajelor cărora le sunt dedicate aceste – da, incitante – biografii romanțate. Cum ar fi dacă ele ar fi acum, cu noi? Cum ar fi dacă ne-am imagina că ele sunt cu noi? Cum să le dăm și mai multă viață decât au avut și decât au deja?