JUSTA MĂSURĂ ÎN CRITICĂ

(Gheorghe Grigurcu la 85 de ani)

În anii 1990, după schimbarea de sistem politic, numele lui Gheorghe Grigurcu era pe toate buzele celor preocupați de literatură, în legătură cu termenul „revizuiri”, pe care el îl impusese în spațiul public. În condițiile în care, cel puțin declarativ, politica lui Nicolae Ceaușescu fusese repudiată la unison, era normal ca și sistemul de valori promovat de aceasta în cultură și, cu precădere, în literatură, împreună cu oamenii promovați în respectiva perioadă istorică să se supună unui nou examen critic. Ideea, perfect rezonabilă în contextul istoric al vremii, a stârnit un val de reacții pro și contra. De o parte, scriitorii aflați în grațiile fostei, dar și noii puteri, reprezentate de Ion Iliescu și ciracii săi, grupați în jurul revistei Literatorul, gloriile literare ale zilei, care și-au luat drept aliați clasici ai literaturii române, unii autori de compromisuri morale abominabile (Sadoveanu, un mare scriitor, dar care în anii terorii începuturilor comunismului a semnat cu mâna lui condamnări la moarte), și tineri care au văzut în ei modele de succes în literatură și în viață și, de cealaltă parte, cei care au înfruntat cenzura comunistă, scriitorii ținuți în umbră de puterea oficială și acei reprezentanți ai „generației ’80” care izbutiseră să-și facă propriile lor reviste. Furia „literatorilor” (cf. Monica Lovinescu) s-a dezlănțuit asupra lui Gheorghe Grigurcu, uneori nu direct, ci prin intermediul unor cronicari aflați la începuturi care, probabil nici nu știu în numele a ce au luptat. Gheorghe Grigurcu a fost făcut în toate felurile („taliban” e cel mai blând dintre termenii utilizați), chiar dacă demersul său este unul cât se poate de firesc și vine pe linia de gândire a lui Eugen Lovinescu: „Din neputința de a ne realiza plăcerea estetică direct, intuitiv, în arta trecutului – mai ales a unui trecut îndepărtat -, de care nu ne putem apropia decât pe cale de reconstituire istorică și, prin urmare, în mod intelectual și incomplet, nu urmează de la sine primatul criticei sincronice, a cărei poziție nu e atât de clară cum s-ar părea. În opusculul său din 1883, Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, Maiorescu punea problema și o rezolva, firește, în sensul unei reveniri, a unei ameliorări și deci al unui progres în atitudinea criticei față de multe opere primite la început cu o asprime provenită din contingențe pur trecătoare sau, mai ales, din refuzul legitim al forței de inerție de a se adapta unor forme noi de expresie artistică.” Este clar că, după o perioadă de timp, operele artistice (literare, în cazul de față) trebuie reevaluate estetic pentru a se vedea în ce măsură ele se mai pot adapta gustului altui timp, iar după o schimbare de regim, cu siguranță se impun și niște observații etice asupra comportamentului autorilor în discuție în trecuta orânduire. Astfel ajungem la est-etica Monicăi Lovinescu. Demersul lui Gheorghe Grigurcu este pe deplin justificat și, probabil, cel puțin în faza de început el nu ar fi stârnit cine știe ce reacții furioase dacă autorul său nu ar fi făcut imprudența să-i argumenteze necesitatea prin citarea unor nume. El a spus, printre altele, că lui Nichita Stănescu și Adrian Păunescu le preferă poeți precum Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Mircea Ivănescu. Dacă numele lui Adrian Păunescu nu a stârnit mari reacții, trecutul comunist fiind prea apropiat în memoria celor familiarizați cu lumea literară, toți cavalerii compromisului moral s-au agățat de numele lui Nichita precum înecatul de firul de iarbă. Ceea ce până la urmă nu era decât exprimarea unui gust estetic a fost interpretat ca o crimă de lezmajestate, „literatorii” nu mai vorbeau decât despre intenția lui Grigurcu de a-l demola pe Nichita, căruia ei îi erau vrednici apărători. Grigurcu însuși a explicat care era în viziunea lui statura exactă a poetului: „Nichita Stănescu ni se pare a reprezenta tocmai un atare caz de supralicitare în forul entuziast al generației ce avea nevoie de un stindard. Suspectat inițial de oficialitatea totalitară, a fost repede îmbrățișat de aceasta, expus ca o bijuterie de preț în vitrina «mărețelor realizări ale socialismului». Din păcate, bardul Necuvintelor n-a avut suficiente resurse pentru a rezista beției de elogii exacerbate, nici beției la propriu. S-a lăsat în voia unei boeme ce i-a amortizat simțul autocritic, lansându-se într-o producție tot mai puțin supravegheată, fals abisală, adesea de un vizionarism (e)dictat, transcris cu mâna admiratorilor și admiratoarelor din preajmă, care-i notau cu pioșenie delirul verbal, aproximativ sibilinic, așa cum se întâmpla cu Rasputin. Într-un fel, Nichita a fost un Rasputin al poeziei românești.”¹ Poate că această evaluare este puțin șarjată, reprezintă un punct de vedere foarte personal, dar poate cineva cât de cât familiarizat cu viața lui Nichita Stănescu să spună ce este greșit în aceste rânduri? Iar, dacă da, nu ar fi mai profitabil dacă, în loc de scandalizate procese de conștiință făcute autorului, s-ar apuca să corecteze rândurile pe care le consideră eronate la Gheorghe Grigurcu? Mai ales că, în finalul analizei, autorul nu doar că lasă loc de discuții, dar chiar invită la acestea: „Dacă s-ar săvârși o selecție riguroasă de texte pe care le-a produs, ar rezulta profilul unui poet de-o anume originalitate, cu o înclinație genialoidă, de tip, să zicem, Stelaru, însă nicidecum la cota piscurilor poeziei românești ori universale, ci de-o statură medie, foarte inegal, cu tendința perpetuă de revărsare peste digurile exigenței de sine, încadrabil în generația cu destul de numeroși reprezentanți – unii vădit peste înălțimea sa – care-l revendică drept un totem.”² Ca în toate cazurile pe care le discută, autorul își pune niște întrebări – bune, rele – la care chiar așteaptă niște răspunsuri cărora să le dea, la rigoare, alte argumente. Aceasta este poziția sa față de poetul Nichita Stănescu, pe care și-o asumă franc, fără false ipocrizii, cu deplină bună-credință. Cinstea sa funciară este probată și în comparația pe care o face între doi scriitori din diaspora: Petru Dumitriu și Paul Goma. Dacă la poetul Nichita Stănescu discuția s-a purtat în principal în zona esteticului (el însuși poet, Gheorghe Grigurcu se manifestă, în calitate de critic, exclusiv în comentarii despre poezie și critică literară), între cei doi prozatori comparația se face preponderent la nivel etic. Previzibil, simpatia criticului se îndreaptă net spre rectitudinea morală al lui Paul Goma, singurul scriitor român disident român autentic din vremea regimului comunist. Dar aceasta nu-l împiedică pe Gheorghe Grigurcu să observe realist răbufnirea frustrărilor lui Paul Goma din ultimii ani ai vieții, care l-au făcut să se îndepărteze de mai toți prietenii (tot mai puțini) care l-au sprijinit în lungul său exil parizian. Scrie Gheorghe Grigurcu, cu melancolică tristețe: „Concluzia mea întristată nu poate fi decât următoarea: conștiinței sale, admirabilei sale conștiințe incandescente, i-au secat anume seve ale umanului. Ele se evaporă aidoma sângelui vegetal sub arșița solară a fanatismului, căci discursul lui Goma e din ce în ce mai fanatic. Drept care, a ajuns a se dezice chiar de unii din vechii (și fidelii) săi aliați și prieteni, printr-o stranie imunitate la omenescul pe care-l implică orice scriitor, presupunând consecvența, gratitudinea, solidaritatea, fie și în cerc restrâns. Cu mine a întrerupt corespondența. E gata a pune sub microscop o furnică și a perora despre ea ca despre un elefant, impasibil la efectul ce-l produce ipoteza sa.”³

Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai prolifici autori ai momentului. Opera sa, care ocupă un spațiu vast în bibliotecă se întinde în trei domenii distincte: critică literară, poezie și memorialistică. În pofida miilor de pagini scrise, a faptului că de-a lungul timpului despre opera sa s-au pronunțat cu entuziasm cei mai exigenți critici literari, că numele lui Gheorghe Grigurcu apare cu regularitate în sumarul mai tuturor revistelor literare care contează, din București și din țară, că el însuși coordonează câteva reviste și o colecție de cărți de poezie intitulată Gheorghe Grigurcu vă prezintă, că oriunde în țară își face apariția la vreun eveniment literar este întâmpinat cu atenția și onorul cuvenite unui clasic, simt că ceva lipsește în receptarea operei lui Gheorghe Grigurcu. Valoarea operei sale este în mod cert recunoscută, dar recunoașterea nu vine de la sine, așa cum este cazul cu, să zicem, Nicolae Manolescu sau Alex Ștefănescu, ale căror prezențe rup sălile sub greutatea admiratorilor, și ale căror nume vin automat pe buze în orice discuție despre critica literară. Grigurcu trebuie cumva amintit, introdus într-o discuție, pentru ca apoi să i se recunoască toate meritele. Cum se explică această uitare, inclusiv la nivel de connaisseurs? Regretatul poet Ilie Constantin punea vizibilitatea mai redusă a poetului pe seama notorietății criticului care, la vremea respectivă, publicase deja vreo 30 de volume. Și în opinia mea poezia în registre minore a lui Gheorghe Grigurcu, aflată la întretăierea de drumuri dintre aforism și haiku, relatând solitudinea exasperantă în „Amarul târg”, înrudită în delicatețe și pudoare a sentimentelor cu cele ale lui Constantin Abăluță sau Ilie Constantin însuși, ar merita mai multă atenție. Dar se poate vorbi de lipsă de atenție a criticii când despre poezia lui Gheorghe Grigurcu s-au pronunțat în scris, de-a lungul timpului personalități ale literaturii române precum N. Steinhardt, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Alexandru Lungu, Victor Felea, Barbu Cioculescu, Florin Mugur, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Constantin Abăluță, Ion Pop, Marin Mincu, Alex Ștefănescu, Marian Popa, Al. Cistelecan, Ilie Constantin. Ce poet își poate dori mai mult? E clar că altul este motivul.

De foarte mulți ani Gheorghe Grigurcu, izolat în amarul târg (Târgu Jiu și, mai nou, Târgu Cărbunești) nu mai comunică în lumea literară decât în scris, prin intermediul cărților și articolelor sale. Jurnalele sale publicate număr de număr în revista Acolada (al cărei director este), adunate la intervale de timp în volume masive, dau seama despre singurătatea asurzitoare din viața scriitorului. Nimic nu se întâmplă acolo. Zilele se scurg la fel între o plimbare pe străzile din împrejurimile casei, o discuție cu poștașul sau cu vreun vecin, mirarea în fața câte unui fapt divers citit în vreo revistă de scandal, reproducerea unor aforisme cu mult miez, născute spontan într-un moment de inspirație, o amintire din alte vremuri, citarea vorbelor înțelepte ale vreunui clasic al filosofiei. Dacă în planul existenței propriu-zise nimic nu se poate practic reține din acest jurnal (cel mult o trecere în revistă a stimulentelor zilnice ale minții), infinit mai interesantă din punct de vedere memorialistic este cartea de interviuri Întrebări, răspunsuri, întrebări, în care autorul își rememorează clipe esențiale ale existenței, își clarifică ideile mai mult sau mai puțin polemice legate de subiectele controversate ale momentului, își explică argumentele din polemicile în care a fost angrenat. Vorbește senin despre orice, oferind profitul inestimabil de cunoaștere al unei confesiuni depline. Splendide sunt confesiunile despre oamenii pe care i-a cunoscut, care au jucat un rol marcant în formarea sa scriitoricească și în edificarea sistemului său de valori: Lucian Blaga, care l-a luat sub aripa sa protectoare, Tudor Arghezi, pe care l-a admirat dinainte de a avea șansa să-l cunoască. Emoționantă este vizita făcută mamei Monicăi Lovinescu într-un moment în care un asemenea gest temerar ar fi putut costa foarte scump. Toate aceste întâlniri fundamentale din anii cei mai sumbri ai dictaturii proletariatului i-au forjat caracterul, au dat contur clar valorilor, l-au făcut să înțeleagă mai bine lumea și oamenii din jurul său. Iată, de pildă, ce spune despre oamenii pe care îi detestă: „Îmi displac, în ordinea agravării, veleitarii, oamenii lipsiți de cuvânt, oportuniștii. Dacă veleitarii s-ar putea prevala întrucâtva de scuza inocenței, ipochimenii care-ți promit ceva nu de șapte ci de… șaptesprezece ori fără a-și realiza făgăduiala (…) îți dezvăluie deja o față grav alterată a lumii în care trăim. Dar cei mai ticăloșiți sunt neîndoielnic oportuniștii. Ei poartă viciul conștiinței depline a imoralității, ilustrează intenția culpabilă, urmărită fără scrupule.”⁴

Despre criticul Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu scrie în Istoria critică a literaturii române ⁵ că în anul 1989, odată cu schimbarea de regim a făcut trecerea de la critica estetică la o critică preponderent etică. Spiritul său critic s-a manifestat în cronici răspândite în mai toate publicațiile din țară, cu metode adaptate la specificul cărții aflate în discuție. Ca o curiozitate am observat faptul că vigilența sa critică este mai acută la unii autori cu miză, tinzând spre zero la alții unde judecata sa critică este absentă, mulțumindu-se cu un comentariu descriptiv al volumului. Chiar dacă este alcătuită preponderent din cronici despre volume de poezie și critică literară, critica lui Gheorghe Grigurcu este una de mare impact, autorul fiind considerat unul dintre cei mai credibili și mai calificați comentatori de poezie de la noi.

Deloc întâmplător, cel mai frumos omagiu adus criticului Gheorghe Grigurcu este cel al Monicăi Lovinescu, impresionată, cu siguranță, de poemul scris de acesta după curajoasa vizită făcută doamnei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, intitulat În odaia lui E. Lovinescu. Scris în anul 1954, poemul a ajuns la Paris nesemnat (măsură firească de precauție în acei ani) și Monica Lovinescu a crezut o vreme că autorul lui este Nicolae Labiș. În cele din urmă a aflat adevărul și gratitudinea sa pentru gestul lui Gheorghe Grigurcu a fost copleșitoare. Dar iată ce scrie Monica Lovinescu despre criticul literar Gheorghe Grigurcu în anul 1994: „Trecând peste rezerva pe care mi-am impus-o de a nu scrie despre E. Lovinescu și de a nu mă referi la o atât de celebră ascendență (detest specia copiilor abuzivi), îmi este imposibil să nu recunosc în Gheorghe Grigurcu pe criticul prin excelență lovinescian. În dubla sa calitate: de estetician și de combatant pentru a dezbăra cultura de stârvurile și malformațiile sale.”⁶

La împlinirea vârstei de 85 de ani, principalul reper al criticii est-etice românești, prețiosul nostru colaborator permanent Gheorghe Grigurcu, încununat în anul 2016 cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia se bucură de întreaga prețuire a breslei scriitorilor.

Revista Viața Românească îi urează La Mulți Ani!

_____________________________