„… populația Gnadentalului a fost trimisă în bloc în RSS Kazahă.
În 1941, din Povolgia au fost deportați în total
438.000 de germani sovietici.”
(Guzel Iahina, Copiii de pe Volga – Epilog)
„Atât romanul meu de debut, Zuleiha deschide ochii, cât și următorul, Copiii de pe Volga, sunt plasate în atmosfera tumultuoasă a Rusiei anilor 1920 – 1930. Și trebuie să spun că perioada respectivă m-a fascinat întotdeauna, cu incredibila ei combinație de idealism revoluționar, violență, epurări staliniste și mișcări sociale”, mărturisea Guzel Iahina într-un recent interviu. Iar scriitoarea continua: „În Rusia, acea epocă reprezintă o stranie și uluitoare combinație de viață și moarte, câtă vreme pe de o parte, mulți oameni chiar nutreau speranța într-un viitor mai bun, pe care parcă îl și întrevedeau și pe care se credeau în stare să-l construiască, iar pe de altă parte, alții, și mai mulți, sufereau în închisori sau în coloniile de muncă forțată, fiind martori ai teribilelor deportări și crime în masă pe care nu putem să le uităm, pe care nu trebuie să le uităm.”
Apărută în anul 2015, Zuleiha deschide ochii, extraordinara carte de debut care a propulsat-o pe scriitoarea născută în anul 1977 la Kazan în prim-planul vieții literare din Rusia și din întreaga lume, abordează aspecte mai puțin cunoscute despre deportările etnicilor tătari din regiunea Kazan. Iar dacă unele secvențe din Zuleiha au fost inspirate de relatările bunicii lui Guzel Iahina privind anii petrecuți în Siberia, romanul Copiii de pe Volga are la bază unele dintre experiențele de viață ale bunicului scriitoarei – căruia, de altfel, romanul îi este dedicat („Bunicului meu, profesor de germană la țară”).
Acțiunea cărții se petrece pe cele două maluri ale Volgăi, fluviul care împarte în două lumea oamenilor de aici. Totul începe la Gnadental, unul dintre satele locuite de minoritatea germană. Gnadental (în germană, „Valea îmbelșugată”!…) este situat în regiunea dintre Marea Caspică și Volga, zonă care, cu veacuri în urmă, a fost colonizată de Ecaterina cea Mare, convinsă că, odată cu sosirea aici a germanilor aflați în căutarea unei existențe mai prospere, Rusia însăși va face pași mai hotărâți către modernizare. De altfel, chiar titlul original al cărții lui Guzel Iahina, Deti moi (Copiii mei), e apelativul cu care împărăteasa i-ar fi întâmpinat pe coloniștii sosiți aici. (O mențiune cu totul specială merită versiunea în limba română, apărută la Editura Humanitas Fiction din București, în Colecția Raftul Denisei, traducere semnată de Luana Schidu, la fel de inspirată și acum, ca și în cazul romanului precedent al lui Iahina, Zuleiha deschide ochii!). Coloniștii germani vor avea o existență zbuciumată, vor ajunge să vadă întemeiată chiar Republica Autonomă a Germanilor de pe Volga, la inițiativa lui Lenin, însă ea va fi efemeră, căci, odată cu regimul dictatorial al lui Stalin, stabilitatea vieții oamenilor este spulberată definitiv și vor urma ani lungi și grei de deportări, rechiziționări, manipulări ale uriașului aparat de propagandă sovietic. „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, plină de viață –, o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului”, spunea Guzel Iahina. „Dar romanul acesta este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.”
Tihna existenței lui Jakob Ivanovici Bach, modestul învățător din Gnadental, e tulburată atunci când acesta e chemat, pe neașteptate, pe celălalt mal al fluviului de către un straniu personaj, Udo Grimm, care îi cere nici mai mult, nici mai puțin decât să-i dea lecții particulare fiicei sale, Klara, pentru a-i putea, ulterior, găsi un soț cu stare în Germania, unde tatăl, suficient de avut, intenționa să plece nu după mult timp. Deși hotărât să refuze propunerea, Bach acceptă, atras, ca sub puterea unei vrăji, de atmosfera de la ferma lui Grimm, dar și de delicata Klara care începe să-i scrie scurte mesaje în cărțile pe care învățătorul le folosește pentru a o ajuta să-și îmbunătățească germana, caligrafia și ortografia. Fără să se vadă unul pe altul, căci Grimm decisese ca cei doi să fie separați de un paravan, doar stând de vorbă, ei vor descoperi că sunt atrași unul de celălalt, Bach nu mai poate scăpa de obsesia în care se transformă glasul fetei și umbra acesteia pe care o vede uneori prin paravan, iar Klara e convinsă că învățătorul e alesul ei. Sigur că paravanul care îi desparte ne duce pe dată cu gândul la deja celebrul cearșaf prin care un medic își consultă năzuroasa pacientă, de care sfârșește prin a se îndrăgosti, în romanul lui Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte. Dar Guzel Iahina, chiar folosind imagini ori procedee deja cunoscute cititorilor, reușește să le dea o prospețime extraordinară și să relateze această istorie a unei iubiri începute pe nevăzute într-un mod cu adevărat uluitor – și convingător. Căci ceea ce o atrage cel mai mult pe Klara sunt poveștile fabuloase pe care Bach începe să i le spună despre Gnadental. Iar fata care nu plecase niciodată de la ferma tatălui ei e convinsă că acolo, pe celălalt mal al fluviului, e paradisul care până atunci ei îi fusese interzis. Prin urmare, atunci când tatăl ei pleacă spre Germania, ea fuge și ajunge pe prispa casei lui Bach, cei doi se recunosc după voce, însă, spre dezamăgirea Klarei, lumea din realitate nu seamănă deloc cu cea din poveste. Oamenii din Gnadental, atât de harnici, de buni și de primitori în istorisirile învățătorului îndrăgostit nu au nimic de-a face cu ființele reale – care sfârșesc prin a-i hărțui, a-i jigni și a nu-i accepta pe cei doi.
Astfel că Bach și Klara se stabilesc la ferma de peste Volga, unde trăiesc în singurătate și amărăciune, fata văzându-și toate visurile spulberate, iar Bach reușind să mai păstreze viu doar visul la o posibilă iubire între ei. Istoria, însă, le întrerupe existența monotonă, tulburările sociale și politice din Rusia vremii se oglindesc în evenimentele care au loc și aici, departe, pe Volga, iar nașterea mult așteptatului copil al celor doi nu mai poate aduce bucurie, ci doar alte și alte îndoieli și spaime. Klara se stinge, iar Bach, lipsit, de-acum, de capacitatea și de dorința de a mai vorbi, rămâne la fermă doar cu micuța Anna, pe care o crește singur, însă pe care nu poate și nu știe cum s-o învețe să vorbească. În schimb, închis în propria sa tăcere, fostul învățător începe să scrie pentru a face rost de lapte pentru fetiță. Și scrie, cu sârg și cu un patos pe care nu-l cunoscuse niciodată până atunci, toate poveștile pe care i le spusese, cu ani în urmă, Klarei, toate istoriile vesele sau triste ale Gnadentalului – care devine acum, din nou, de astă dată nu doar în vorbele rostite, ci în cuvinte așternute pe hârtie, un univers magic. Dar toate acestea vor fi, apoi, ajustate pe ici, pe colo, transformate în punctele esențiale, astfel încât să devină un instrument al noului aparat sovietic de propagandă și să ofere oamenilor imaginea „noii lumi” pe care comuniștii voiau s-o construiască, activistul din zonă, Hoffmann, ajungând să și le însușească și să le publice în ziarele de pe Volga. Retras în muțenie, Bach comunică doar prin intermediul cuvântului scris, sperând că astfel va putea să salveze măcar o parte din lumea pe care o iubește. Însă propaganda sovietică modifică istoria (și rescrise textele scrise…), trâmbițează totul, distorsionând grav mesajul paginilor originale ale lui Bach, astfel încât, în cele din urmă, în mod miraculos, tot ceea ce scrie Bach se va petrece în realitate, atât evenimentele benefice, cât și – mai ales! – cele tragice, iar Gnadentalul ajunge, ca un nou márquezian Macondo peste care s-a năpusit, acum, nu civilizația, ci tăvălugul istoriei și al politicii, o lume în ruină, un veritabil univers în destrămare.
Dincolo de istoria unui om, Jakob Ivanovici Bach și a fiicei sale, Anna, Guzel Iahina realizează și o cuprinzătoare și grăitoare frescă a lumii ruse dintre cele două Războaie Mondiale, un tablou expresiv din care se individualizează câteva destine remarcabile, evidenţiate o dată în plus de frământările care au marcat Europa. Altfel spus, omul aflat singur în fața provocărilor Marii Istorii – unul dintre subiectele preferate ale scriitorilor ruși ai zilelor noastre, pe care îl regăsim și în creațiile recente ale lui Evgheni Vodolazkin sau Mihail Șișkin, de pildă. Iar planul istoriei este foarte important în Copiii de pe Volga, la fel ca în Zuleiha deschide ochii (și, desigur, la fel ca în Doctor Jivago, marele model al autoarei!), căci tot ce trăiesc oamenii se petrece pe fundalul marilor evenimente ale epocii, care le determină alegerile. Alegeri care, fără îndoială, nu vor fi perfecte, la fel cum nici personajele nu sunt construite de Guzel Iahina pentru a da impresia vreunei forţate perfecţiuni, mai ales Jakob Bach fiind prezentat cu toate slăbicinile, îndoielile şi ezitările sale, dar şi cu o hotărâre şi cu o credinţă în rostul său pe lume (și în rostul scrisului) ce nu pot fi uitate. Dar Anna, crescând în tăcere și singurătate, nutrește vise și speranțe pe care Bach nu le înțelege, se îndepărtează treptat de tatăl ei, încercând să-și afirme identitatea odată cu cuvintele rostite cu glas tare, învățând să vorbească alături de Vaska, micul derbedeu care intră la un moment dat în casa lui Bach și le schimbă viața.
Romanul aduce în discuție problemele comunicării umane (întotdeauna fatalmente imperfecte…) și sensurile înstrăinării. Nemaiputând să vorbească, Jakob Bach se autoexilează în tăcere, încă înainte de a fi înstrăinat de lumea care-l înconjoară și pe care simte că nu o mai înțelege. Numai că învățătorul din Gnadental va ajunge să fie convins, asemenea lui Faust al lui Goethe, că „la început n-a fost cuvântul, ci fapta.” De aceea, mai presus de cuvintele scrise la care recurge în încercarea de a-și salva fiica (și lumea pe care o iubea), Bach va încerca să înfăptuiască. E drept că în tăcere, e drept că fără mari acte de bravură, însă modestul Schulmeister descoperă sensul profund al curajului, reușind, spre final, să se elibereze de frica ce-l dominase ani de zile și să lase în urma sa nu o fermă părăsită, ci un așezământ pentru orfani, astfel încât merii bătrâni din livadă să nu vegheze doar somnul mult iubitei sale Klara, ci și râsetele copiilor care vor avea nevoie de ajutor. Dar, așa cum majoritatea cuvintelor pe care le scrisese pentru a păstra vie istoria coloniei germane de pe Volga fuseseră distorsionate, adevărurile poveștii devenind minciunile propagandei sovietice, la fel și fapta sa bună va fi subminată de istoria unei epoci mult prea tulburate pentru a mai ține seama de oameni: germanii de pe Volga vor fi acuzați, judecați, deportați, lumea pe care învățătorul mut voia s-o păstreze prin intermediul poveștilor va dispărea, toate și totul fiind regăsit abia în final, într-o scenă hipnotică ce aduce alături, sub apele învolburate ale fluviului, personaje și întâmplări din trecut, victime și călăi, revelații și regrete: „Bach trage aer în piept – înțepător, amestecat cu zăpadă – și răspunde: Eu sunt gata.”
Guzel Iahina, Copiii de pe Volga.
Traducere şi note de Luana Schidu,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020