Sunt tentată să scriu nu o cronică despre Postumele lui Ion Horea, ci, în seama lor, să încerc un portret. Asta fiindcă cele trei volume (atât de apropriat și sobru îngrijite de Irina Horea) scapă cumva de sub descrierea postumității. Sunt, mai degrabă, prelungiri și repuneri de accente rămase oarecum în umbra plachetelor publicate în ultimele decenii, dar în strânsă coexistență cu substanța și mesajul lor. Ivirea lor în prim-plan valorează portretul poetului cu tușe discrete, hașurând fin zone mai puțin evidente, poate, până acum. Umbre prelungi, ele dau volum și o profunzime în plus deja rostitelor. Nu sunt cu adevărat postume. Nu în inedit și noutate stă valoarea lor, ci în multitudinea de înfățișări și înfățări care îmbracă marile teme ale poeziei sale, insistent, cu o monotonie surprinzător de proaspătă și, da, convingătoare. Căci poemele ardeleanului au în miezul lor un mesaj și o morală. Tradiționalismul său e de o factură aparte. Ardelean strămutat la București („Se-nfiripau în tine și teamă, și urât,/ Fără să știi nici cine vei fi, nici cine ești./ Umblai ca o nălucă, și tu, prin București”), precum Coșbuc și Goga, el nu mai are de dus un mesaj al ardelenilor asupriți, ci de păstrat povestea lor ca zălog al durării („Ce scrii e-o cronică rimată a unor timpuri de departe”). Exigența actuală care acordă valoare rememorării asidue a câmpiei arhetipale (loc al memoriei) e înstrăinarea lumii întregi („Oameni și vremuri! Toate par să se petreacă aiurea!”), în suferință mai mare chiar decât cea a înstrăinatului Ardeal (a cărui zbuciumată istorie răzbate, de altminteri, ca un refren în fundalul poemelor). Menirea pe care și-o asumă vine dinspre „învățata Transilvanie”, pe care o reprezintă ca luminător și vistiernic: „Apuc pe drumul țării […] În spate cu desag de cărți și manuscrise,/ Imaginând prin vremuri trecute ori promise/ O Cronică pe care doar neamul meu o știe / Din câte-au fost și câte «ar fi putut să fie»“…
Ion Horea nu-și ascunde rădăcinile, ci le ia cu el și le ocrotește: „Să fug de mine? Unde să mă-ascund?/ Şi-n somn, parcă-s un călător bolund/ pe-o uliţă, de care râd copii,/ şi nimeni nu întreabă cine-o fi!/ Dar cum să fug, doar sunt o rădăcină/ pe-o coastă, pe-un răzor ce se înclină,/ a unui trunchi, ori poate, cine ştie,/ a unei tufe, undeva-n câmpie,/ pe care stă o dungă de cer ca o mirare/ dinspre ţărâna mea, peste hotare”. Un fel de casă onirică de melc poetic însoțindu-l în drumurile lui departe de acasă, nu e dezrădăcinat, nu poate întreba precum Goga „de ce m-ați dus de lângă voi”. Copac care își poartă rădăcinile la vedere, e vizitat nu de nostalgia „vinovată” a exilatului, fie și de bună voie, ci de memoria activă a unuia care nu a plecat niciodată cu adevărat. În puținele rânduri când ne-am întâlnit față în față, am citit în privirea caldă, surâzătoare, umbrită de streașina frunții, un licăr de știință secretă. Ca și cum surâdea în același timp și unor dragi vedenii. Îmi vine în minte un vis vechi. Se făcea că mă aflam la un eveniment cultural. Sala mare era întunecată, în zumzet de voci întretăiate și fulgerată de lumini galben-roșietice. M-am întors, plictisită de larma fără sens, spre peretele din spatele meu și am descoperit, cu o încântare care îmi tăia respirația, o fereastră imensă ce lăsa să se vadă priveliștea unor molcome dealuri transilvane, cu pâlcuri de copaci, cu stânci tăiate de râuri repezi, o imagine în schimbare, colorată, luminoasă, ocrotitoare și fascinantă. Am încercat să le-o arăt celor din jur, dar ei n-o vedeau, ba erau chiar intrigați că privesc un perete gol. Am revenit la fereastra mea, sorbind fericită minunățiile lumii mele secrete. M-am trezit sufocată de emoție. Ei bine, așa îmi imaginez preumblarea lui Ion Horea printre oameni gureși și uituci, prin orașe nerânduite, suspendate într-un prezent fără rădăcini. Însoțit de fereastra lui tainică spre Câmpia transilvană. Zâmbind de aduceri-aminte. Cu încruntări trecătoare când ce se întâmpla în jur trăda profunzimea vedeniilor lui fondatoare: „Stau la masa de scris, ca în atâtea rânduri,/ Uneori bântuit de amintiri, alteori apăsat de gânduri,/ De câte se petrec prin lume și prin țară,/ De ce-i în sufletul meu și de ce-i în afară. […]/ Apoi, fără a-nțelege care-s rostul și hazna,/ Ceva din mine se desprinde și o ia razna,/ Pe hotare, pe râturi, pe dealuri,/ Pe nu știu câte văi, prin nu știu câte Ardealuri,/ Și mă văd în stupină, la roiri de albine,/ Și cad brume târziu, și cad ploi peste mine,/ Și mă simt al pământului, împlinit în hambare,/ Ori al cerului din hotar, uitat sub stelele rare…”
Postumele dau dreptate unora dintre mai vechile mele comentarii. Scriind în urmă cu câţiva ani despre cărţi ale lui Ion Horea (Scribul şi Psalmi şi rugăciuni, apoi Cât a trecut), treceam în revistă câteva dintre comentariile critice la poezia sa (Al. Cistelecan îl recepta ca „ardelean definitiv”, iar Ion Pop argumenta situarea pe linie neo-tradiţionalistă, prin Ion Pillat şi B. Fundoianu) şi interpretam „puternicul sentiment al peisajului local” despre care vorbea un I. Negoiţescu mai degrabă ca pe un construct, o aură perfect întreţinută. Ion Horea îmi apărea deja ca poet al locuirii definitive, marcat nu de plecări şi exiluri, ci de întoarceri şi recuperări calm-obstinate ale rădăcinii („Chemaţi-mă, oricând, la orice oră, / şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea”; „vorba se repetă, gândul meu la fel”); fără nostalgii, fiindcă nu se îndepărtează niciodată de locul poetic al câmpiei mureşene şi nici de timpul nu neapărat al amintirii, cât al activării asidue a unei stări quasi-paradisiace („dac-am plecat ori de-am rămas e-o altă / poveste…”). Prolificitatea înseamnă în cazul său acumulare în straturi ivite unul din altul, nu experiment ori modificare de drum sau cale poetică („Voi repeta aceleaşi cuvinte pân-la moarte”), poemele sale îşi răspund unul altuia în canon – căci decurg unul din celălalt, îşi ţin isonul şi modulează, cu o imaginaţie verbal-ritmică inepuizabilă, aceleaşi teme. Esenţială şi definitorie mi se părea nu graţia „reveriilor campestre”, căci ritualul anamnetic informează toate cotloanele clipei, carte după carte, cât diversitatea uluitoare a ritmurilor care îmbracă numărul relativ redus de elemente/substanţe din compoziţia artei poetice. O redundanţă extrem de eficientă în ordinul mesajului şi al particularităţii vocii, îngreunată doar de „mirarea puterii de-a mai fi”.
În poemele de acum, Ion Horea este încă o dată, cu proaspătă şi chiar jucăuşă insistenţă, un maestru al formei, cu plăceri euritmice şi eufonice. Poemele se scriu sub dramatica „tremurare a unui gând”, confruntarea cu propriul trup şubrezit şi crepuscular e mulcomită prin arii combinatorii cu efect de descântec. Dumnezeu însuşi e asimilat angoasei crepusculare, ca un alter misterios, reticent, dar şi apropiat, căci congener. Locuirea definitivă îşi sublimează reperele concrete, acestea devin metafore tainice, aproape criptice ale încă legăturii cu locurile tot mai tulburate de prelungi umbre de dincolo: „De casă te-ai legat ca de-un butuc. / Dar amintiri prin zile lungi de vară / Pe drumuri transilvane te mai duc. // Cu ei trăieşti, cu cei care plecară / Pe-un drum pe care toţi, pe rând, se duc”. Forma fixă la care se întoarce periodic în volumele sale succesive (rondeluri ori sonete) are rol cel puţin dublu: ea încropeşte o încă-ordine în universul în destrămare al fiinţei şi introduce nota ludică a seninătăţii, atenuând angoasa. Jocurile incantatorii rotunjesc o artă poetică discretă, căci „idei şi rime se repetă, / Îngemănarea-i doar secretul”. Îngemănarea e chiar instrumentul predilect al perspectivei poetice. Ipostaze succesive ale existenţei devin gemene privite fiind din unghiul panoramic al senectuţii; tot astfel, eul şi lumea, locul şi timpul, viaţa şi moartea, trecerea şi durarea, naturalul şi livrescul, trecutul şi prezentul, lumina şi întunericul („mă-ntunec, mă-nsenin”). Îngemănările lucrează la toate nivelurile de sens, sonoritate, aluzie, meditaţie, aşa încât simfonia răzbate deasupra dizarmoniilor înregistrate asiduu.
Când un eu, când un tu asumat, dedublându-se pentru a se descrie, prefiră marile teme. Timpul, mai ales, cu două valențe fundamentale, obsesive. Mai întâi, timpul memoriei afective care reînvie nu doar scene ale istoriei copilului/tânărului de odinioară („Să văd, să mai văd, peste drum aurind înspre toamnă, hotarul/ Și să trec, să mai trec, pân’ la Mureș măcar, pân’ la pod, ca pe/ vremuri”; „Scrie şi el cum i-i scrisa, câte-n lună, câte-n stele,/ Aşteptând o îndurare, de păcate să-l mai spele./ Căutând cu dibăcie printre gânduri să mai fure, -ş’/ Lasă drumul ţării-n voie să-l mai ducă pân’ la Mureş,/ Unde-i podul, unde-i luntrea de demult, din amintire”), ci și unele din Istoria cea mare, a Transilvaniei cu precădere („Ardealul meu de suflet și de sânge”). E un timp ancoră și zălog: „Cu Blaga mă-ntorc în Ardeal,/ Mă-ntorc şi mă vindec de rele”; „Şi cineva mă strigă şi nici nu bag de seamă/ De către drumul ţării cum cineva mă cheamă,/ Să fie boştinarul de la Sibii, să fie/ Sfârnarii duşi devreme la târguri în Câmpie,/ Mocanii cu ciubare şi cercuri, bunăoară,/ Ori cei ajunşi la Oarba să lupte şi să moară?”; „Atâta eşti cât duci cu tine, din cât ai adunat prin anii/ Pe care ştii să-i numeri singur, când alţii nu mai vor să-i ştie”… „De cât ai hoinărit prin Transilvanii,/ Pe drumul ţării dus de gânduri stranii”. Istoria ardelenească e vie, tot așa cuvintele marcă ale unui loc: haznă, ovese, gruiețe, a nevedi, melegar, hoceag, bruși, oable…
Apoi, o treaptă mai jos ca tonalitate, Timpul care trece conducând implacabil spre moarte. „De când te ştii, măsura ta în toate/ Ca din senin îţi apărea: pieirea”; „O vorbă: moartea, şi un drum: pieirea,/ De nicăiri venit, spre nicăirea –/ Dar viaţa cere, rabdă şi te mână”; „În seara asta n-ai de scris prea multe,/ Ţi-a mai rămas o vorbă doar: nimicul”; „De când te ştiu, eşti robul unui cuvânt: sfârşitul!/ Priveai din coasta Petii, departe, Continitul,/ Când norii dinspre Oarba veneau cu durduitul/ Şi tu păreai alesul de fulgere: sfârşitul!/ Nu poţi să scapi de chinul unui cuvânt: pieirea!/ Să te opreşti în clipă, să treci în nicăirea,/ Să nu te mai îmbie durerea şi iubirea,/ Şi tu să fii uitatul în stingere: pieirea!/ În tot ce vezi, o vorbă te-nconjură: nimicul!/ O spui de-atâta vreme, că-ncepi să pari ridicul./ Când porţi în tine fructul, sămânţa, rodul, spicul,/ Să vezi până la urmă în toate doar nimicul”. Știe în fiecare clipă că e trecător, că doar locurile memoriei sunt veșnice, de aceea legăturile sunt resuscitate în cântece răspunzându-și în canon. Câteva ieroglife memorative refac în cantabile combinări și permutări eternitatea peisajului transilvan matricial: „Cu soarta ţării nimeni nu se joacă!/ Ţăranu-şi duce vitele la troacă,/ şi cumpăna se-apleacă şi se urcă,/ de când o ştiu, cam în aceeaşi furcă./ Ce păsări ciugulesc din nemurire,/ la ducere, când pleci, ori la venire,/ sub prunii care numără mătănii,/ în ierburi, printre pui de orătănii?”
Inserțiile psalmice se rostesc discret, între credință și tăgadă, ambele cu firave aparteuri: „O să dispari așa, încercând, căutând/ Prin zăpezile sângelui ca printr-o moară pustie/ Din câte-au trecut, măcar o licărire de gând/ Ori o credință în viața ce va să vie!”; „Să crezi, ori să nu crezi!, dar nu-i totuna?”.
Peste toate, scrisul ca menire asumată („Când scriu, eu simt că fac ce se cuvine./ Să fiu iertat, dar nu văd altă faptă/ După măsura mea, mai înţeleaptă/ Cât viaţa văd că ţine, tot mai ţine”; „Când scriu un vers şi-mi place, râd ca prostul/ De unul singur, ca lovit de streche/ Şi-ncep să-i caut versului pereche/ Crezând că doar acesta-mi este rostul”), dar și ca soluție existențială privilegiată vers după vers, garantând echilibrul și egalitatea cu sine: „Retras în gândurile tale, strein de lumea literară,/ Nici nu mai vezi cum, rânduri, rânduri, poeţii tineri vin din urmă/ Şi cum povestea ta ştiută e tot mai sumbră şi mai rară/ De cei ajunși în turma vie, privind la cealaltă turmă”; „peste toate, prin viaţa dulce şi amară,/ Să fiu ce sunt, şi nimeni altul, cât voi mai fi, până la urmă!”; „Te-ncumeţi să opreşti ce nu-i în stare/ Nici moartea însăşi – timpul, neopritul”; „Cu patima hârtiei şi-a cernelii,/ Trăiesc o bucurie a-ndoielii/ Şi moartea doar mi-ar fi mai pe măsură”.
Trei cărți de ținut aproape și de citit ca leac contra neașezării și smintelilor lumii.
Ion Horea, Postume, I-III, ediție îngrijită de Irina Horea,
Editura Cartea Românească, 2020