– Dragă Vlad, te știam traducător al unor cărți de beletristică, excelent echivalate, de altfel, în limba noastră cea română, dar apariția acestui prin volum din Eseurile lui Montaigne mi se pare că semnalează un eveniment, care pentru tine este, înțeleg, o victorie, vorba unui prieten de-al nostru comun, împotriva necunoscutului. Cum s-a întâmplat să te apuci de o asemenea importantă lucrare (mă refer desigur la traducere) și de când datează interesul tău pentru Montaigne?
– Așa mă știai tu, dragă Nicolae, dar prima carte pe care am tradus-o a fost Sfârtecarea lui Cioran, în care, ca la Cioran, nu știi niciodată ce primează, gândul sau expresia. Dar la fel e, la urma urmei, și la Montaigne, numai că nu în registrul laconismului, ba aș spune chiar dimpotrivă. În fine, o să mai vorbim despre asta. Cât despre victorie, eu știu? (que sais-je?), e poate prematur să vorbim: în definitiv, e abia Cartea întâi! O să-ți spun însă foarte sincer ce m-a apucat să-l traduc pe Montaigne. N-am să joc comedia pasiunii de o viață, ilustrată cu vraful de cărți citite și așezate cuminți pe raft, pe care în sfârșit mi-o domolesc traducând. Lucrurile sunt mult mai pedestre. Pentru început, a fost o încercare naivă, pe la treizeci de ani, de a citi dintr-o ediție a Eseurilor, una din alea dure, cu textul în „formă canonică”, adică fără diacritice, fără paragrafe și fără note, apărută pe la mijlocul secolului XIX, pentru francezii care, se vede treaba, încă mai puteau citi așa ceva. M-am lecuit imediat de veleități dintr-astea: am înțeles că trebuia să știu altă limbă decât franceza pe care o știam eu. Pe urmă, au fost încercări diverse de a citi traducerea românească a Mariellei Seulescu, ba de voie, ba de nevoie (editorială), din care am rămas cu impresia că mestecam nisip, presărat pe alocuri cu miraculoase picături de ambră. În fine, acum vreo trei ani, am primit o propunere de publicare a unei antologii din Eseuri, peste care a trebuit să mă uit ca să văd dacă o acceptăm sau nu. Am luat-o, reticent, „la puricat” și am constatat cu surpriză că nu e chiar rea, că e corectă, dar că mai e enorm de lucru la ea ca să iasă cum credeam eu că trebuie să sune Montaigne, adică pe scheletul ei trebuia făcută, practic, o nouă traducere, lucru mai complicat chiar decât o traducere de la zero. Și mi-am zis, speriat de propria mea prezumție: „Ia să încerc, să văd ce-mi iese!” Și încercarea asta m-a confiscat!
– Dar cu antologia aia ce s-a întâmplat? A cui era? A mai apărut?
– Nu știu ce s-a mai întâmplat. Îmi aduc aminte că traducerea era făcută de Dragoș Butuza, despre care mărturisesc că nu auzisem, dar așa și cred că e bine să fie. Despre publicarea ei, nu știu nimic, dar personal îi doresc traducătorului s-o publice, eventual revizuind-o. E loc oricând pentru o antologie din Montaigne, de preferat, zic eu, tematică, adică pe o temă dinainte fixată. Deși nu e tocmai lucru ușor: Montaigne scrie mereu despre ce-i vine la socoteală, divaghează cu o grație nemaipomenită.
– Îți amintești, poate, zisa lui Pirgu, personajul odios din Craii de Curtea Veche, despre Montaigne, citez cu aproximație, „e drăguț Montaigne, are părțile lui”. Cum e, până la urmă, Montaigne? Are sau n-are „părțile lui”? E sau nu e „drăguț”?
– Uite că nu mi-o aminteam! Dar despre memoria mea… Pe scurt, m-am repezit la Craii și am găsit pasajul: e întocmai, doar că mai e acolo un cuvânt: „oricum, Montaigne e drăguț, are părțile lui” – inefabil „oricum”! Tot tu mi-ai spus însă deunăzi, când am schimbat câteva vorbe despre convorbirea noastră, că ar putea fi prima pomenire a lui Montaigne în cultura română (devansând cu câțiva ani monografia lui Alice Voinescu), și că regreți că n-am vorbit despre asta în prezentarea volumului întâi pe youtube. Nu-i timpul pierdut! Mi se pare simptomatic deci că această primă pomenire are loc prin intermediul unui personaj de roman, despre care se spune că i-a cumpărat Eseurile (despre citit nu ni se spune nimic, dar ne putem pe drept cuvânt îndoi!). Și e cu atât mai tare, cu cât chiar replica pare „secundă”, luată de Pirgu din cine știe revistă de modă franțuzească: quand même, Montaigne, il est gentil, il a ses côtés. Dar cine să-l fi pomenit atunci, la noi, pe Montaigne, cine să-l fi cumpărat ca să-l pună în raft, cu cotorul la vedere, dacă nu această perfectă canalie, dar totuși cel mai viu om din romanul lui Mateiu? Și cine altcineva să-i pună în gură cuvintele alea, dacă nu fiul lui I. L., care, văzându-l pe Eminescu cum se chinuie să dea pe românește Critica rațiunii pure, i-a zis, se pare, cam așa: „Kant ăsta al tău e-un mare moftangiu!” Nu cam asta e raportarea noastră la filozofie? Acuma, e drept că Montaigne e totuși mai puțin „moftangiu”, adică e, exact cum zice Pirgu, „drăguț”, traduc eu: încântător; și „are părțile lui” într-adevăr, ba chiar multe de tot (a se vedea cuprinsul!). Așa că nu e tocmai nelalocul ei caracterizarea, chiar dacă personajul e, cum spui, odios.
– Cineva mi-a atras atenția că citatul din Pirgu demonstrează că personajul îl citise, chipurile, pe Montaigne, care ar avea – eu nu-mi amintesc, dar vorba ta, memoria mea… – undeva o asemenea exprimare care în românește s-ar traduce „are părți”.
– Nu știu dacă asta demonstrează ceva, e o expresie franțuzească obișnuită, cum am încercat să arăt, un pic forțat poate, „acuzându-l” pe Pirgu că a luat-o de prin vreo revistă – cred că traducerea ei ar fi: „are laturile lui (bune)”. La Montaigne, parte are însă și sensul, cum să-i spun, „pirguesque” de „chestie”, adică poate sta pentru orice, în consecință e ubicuu. Oricum, Pirgu, oriunde ar fi citit expresia, arată că nu prea știa franțuza, adică o știa cum le știa el cam pe toate. Rămâne faptul că omul n-avea nevoie, cred, să citească neapărat Eseurile ca să dea peste ea. Dar poate, mai știi, chiar le citise…
– Din ce-ați discutat, atât de interesant pentru multă lume, în seara de prezentare a cărții, cu Gabriel Liiceanu, reieșea plăcerea cu care gândea și scria ceea ce gândea Montaigne, dar și imensa plăcere a lecturii acestei cu adevărat „măiestre cărți”. Cum e, însă, traducerea ei?
– Fiindcă ai amintit de seara cu pricina, trebuie să fac aici ceea ce cred că am omis să fac atunci: să-i mulțumesc lui Gabriel Liiceanu pentru generozitatea și încrederea cu care a acceptat imediat acest proiect, după citirea doar a unui prim capitol pe care i l-am trimis împreună cu propunerea. Fiindcă, deși în cei peste treizeci de ani de când lucrez la Humanitas m-am obișnuit cu această deschidere, totuși nu se întâmplă așa ceva în fiecare zi. Cum e deci cu traducerea Eseurilor? Mai întâi, cred că traducerea în genere nu e o treabă neapărat plăcută, nu e o jubilație perpetuă. E mai degrabă ca la sapă: asuzi din belșug și te uiți mereu în zare la capătul rândului, care nu mai apare. Ceea ce nu exclude momentele de grație, care răsplătesc, cu asupra de măsură uneori, sudoarea. Dar cu traducerea lui Montaigne se mai întâmplă ceva: Eseurile sunt scrise într-o limbă care nu se mai vorbește, și nu se mai scrie, astăzi, cu multe cuvinte care însemnau altceva pe vremea aia, unele cu sens apropiat mai degrabă de etimonul lor latin – așa se face că francezii înșiși l-au tradus în franțuzește începând din secolul XX! Dar eu nu m-am folosit de o asemenea traducere, fiindcă am constatat repede, comparând diferite traduceri (și în alte limbi, și în franceză), că ele se bat adesea cap în cap, că fiecare traducător interpretează pasajele „litigioase” după cât și cum a priceput. Așa că am optat să-l traduc după cum mă taie capul, folosind ediția Gallimard din 2007, un soi de ediție anastatică, păstrând aproape neschimbată ortografia și împărțirea primei ediții postume. Asta a însemnat să consult dicționare peste dicționare (noroc cu internetul!), ca să nu mai vorbesc de ediții românești din cărțile clasice de unde Montaigne își culege citatele și exemplele (și aici chiar că am adăugat un raft întreg de cărți celor, nu puține totuși, pe care le aveam deja). Dar a însemnat totodată și o enormă bucurie: descoperirea pe cont propriu a „nervului” colosal al acestui text. Dacă am reușit să-l și redau, asta nu știu să spun. Sper însă că da, și abia asta ar fi adevărata plăcere.
– Cineva spunea cândva, eu însumi am citit asta atât de cândva încât nu-mi mai aduc aminte când și cine a spus, că scrierea Criticii rațiunii pure e o faptă de eroism, dar și lectura acestei scrieri monumentale e o faptă eroism. Simți că, traducând Montaigne, devii un erou?
– Da, e un eroism aici, un eroism între patru pereți, de felul gloriei trăite de scriitor între patru pereți, despre care vorbea undeva Cioran. Sigur, păstrând proporțiile!
– Am înțeles că, din bun simț, nu te-ai vrut instalat cu numele pe copertă, alături de fostul primar din Bordeaux. E acesta un obicei nou sau datează de mai demult și prin alte culturi?
– Nu, obiceiul nu e nou, dar cere îndeplinirea câtorva condiții. Să lăsăm deoparte cărțile al căror autor e mai puțin cunoscut, în limba țintă, decât traducătorul, fiindcă nu poate fi cazul lui Montaigne azi în cultura română, dacă până și Pirgu știa de el acum un secol! Pentru cărțile cu autori de talia lui Montaigne, am văzut și eu ediții care purtau numele traducătorului sau îngrijitorului pe copertă, dar era vorba despre eminenți specialiști în opera respectivă, renumiți universitari, cu nenumărate comunicări de substanță dedicate subiectului – oameni de știință, ce mai! Or, eu nu sunt nici pe departe așa ceva. Am mai văzut numele traducătorului pus pe copertă în cazul unor traduceri care au făcut epocă, deși traducătorul nu era neapărat mare om de știință: o asemenea traducere este cea Enneadelor lui Plotin făcută de Stephen MacKenna, simplu funcționar de bancă îndrăgostit de greacă și de Plotin (pomenit de George Steiner în cartea lui dedicată traducerii, După Babel). Dar asta numai după ce o traducere a făcut epocă. Cum mare om de știință nu mai am cum să devin (deși încerc să devin un cât mai bun specialist pe zi ce trece) am zis că, pentru trecerea numelui meu pe copertă, trebuie să așteptăm ca traducerea să facă epocă! Toată lumea a zis: „Vai, ce modestie!”, când de fapt e vorba numai de prudență, care, zic eu, trebuia să vină chiar din partea editurii.
– Într-un eseu intitulat Despre educația copiilor, Montaigne scrie: „…am remarcat adesea meteahna potrivit căreia, în loc să cunoaștem pe cineva, ne străduim a ne face cunoscuți pe noi înșine, și ne ocupăm mai degrabă să ne prezentăm propria marfă decât să cumpărăm una nouă. Tăcerea și modestia sunt calități bine-venite în conversație.” Dar asta era valabil cândva și pentru adulți, nu numai pentru copii. Unii dintre noi au mai apucat să fie educați în acest spirit, de aceea, poate, le e atât de greu să se adapteze lumii de azi, unde bătutul cu pumnul în piept bate orice bun simț. Ce s-o fi întâmplat, dragă Vlad, cu noi, sau mai degrabă cu ei, de s-au schimbat așa?
– Nu știu să spun ce s-a întâmplat. Fapt e că Montaigne se plângea la vremea lui de vanitatea semenilor săi: între multe altele, de asta și încearcă să traseze liniile unei educații „ideale”. Dar ai impresia că a urmat cineva vreodată liniile astea? De pildă, câți și-au însușit cu adevărat deviza lui: Que sais-je? Fiindcă poate de aici începe totul, de la capacitatea de a-ți pune întrebări, de a te îndoi de toate, și mai ales de tine. Or, cred că numărul celor care nu-și pun întrebări, și mai ales nu-și pun această întrebare crucială, al celor care cred că totul li se cuvine, că dreptatea e numai de partea lor, bătându-se, cum spui, cu pumnul în piept, nu e astăzi neapărat mai mare decât în alte epoci, atâta doar că despre oamenii de atunci știm mai puține lucruri. Altfel, e vorba de ceva sădit adânc în noi, în toți cei care spun: „eu, eu, și iarăși eu”. Astăzi doar par mai mulți, fiindcă se manifestă mai zgomotos, dacă tot au câștigat libertatea s-o facă, și mai ales unde s-o facă; uită-te pe Facebook și spune-mi și mie ce vezi, că eu nu sunt pe-acolo, știu doar din auzite, dar înțeleg că e plin de vorbe goale și de poze… goale! Acuma, și Montaigne spunea că s-ar zugrăvi „pe de-a-ntregul”, ba și „pe de-a-ntregul gol”, dacă nu l-ar opri buna-cuviință. Și spunea chiar că a făcut-o cu multe vorbe goale – deci era conștient de asta, comparându-se mereu cu autorii antici pe care-i cita mereu. Astăzi… Cât despre neadaptați, o fi și din pricina educației pe care au primit-o, nu zic nu, dar cred că e mai ales dintr-o salutară carență a naturii lor, care-i face tocmai să aibă îndoieli, să-și pună întrebări. Nu știu dacă sunt mai puțini ca altădată, întotdeauna au fost puțini, asta neînsemnând neapărat „aleși”, ci poate doar aleși ca să sufere. Probabil însă că în comparație cu ceilalți, care se văd tot mai mult, par și ei mult mai puțini!
– Poate fi „adus la zi” un autor ca Montaigne?
– Se poate, dar în ce privește traducerea lui, cred că ar fi păcat. Știu că există un curent în „traductologie” care cere să punem cuvintele unul după altul, eventual luând primul sens din dicționar, fără nici o grijă pentru felul în care sună, și chiar fără prea mare grijă pentru sens. În ce mă privește, cred că e o lene a spiritului aici, iar în cazul lui Montaigne și o impietate, fiindcă franceza lui are o bogăție și o libertate incomparabile, și ea ar trebui să se regăsească pe cât posibil în traducere. Asta nu înseamnă să-l traduci într-o limbă neapărat cronicărească, așa cum i s-a reproșat Mariellei Seulescu, nu fără îndreptățire de multe ori. Dar un „parfum” traducerea trebuie să aibă, altminteri adeverim sigur dictonul traduttore-traditore. Cel puțin asta cred eu, și ăsta e felul meu de a traduce, nu doar pe Montaigne. În fond, a-l aduce „la zi” a însemnat pentru mine a încerca să-l fac să poată fi citit pe cât posibil cu aceeași plăcere cu care l-au citit contemporanii lui, foarte mulți la număr, care n-aveau de scris referate și lucrări de doctorat despre el. Să poată fi citit adică fără noduri, în nici un caz însă așa cum citim un autor din zilele noastre.
– Epicurian, stoic și sceptic? Sau, sau, sau?
– Aș spune că „și, și, și”. Montaigne nu aderă cu totul la nici o doctrină filozofică, nu e un „doctrinar”. Câteodată, privind la grozăviile care se petrec în vremea lui, adoptă atitudinea stoică. Alteori, din deznădejde față de cunoașterea care refuză să-i dea răspunsuri la întrebări, devine sceptic, ba chiar unul radical, după modelul lui Pyrrhon. În fine, nu uită nici o clipă că rostul omului – adică în primul rând al lui, fiindcă în sine încearcă el să citească acest rost – e să se bucure de viață în felul epicurienilor, în răspăr cu toate grozăviile și toate neputințele.
– Este Montaigne un moralist francez sau e mai mult de atât?
– Moralist, într-un fel, este, fiindcă nimic nu l-a interesat mai mult decât spectacolul omului și al nimicniciei sale. E poate primul autor în cultura modernă care s-a aplecat asupra acestei laturi a condiției noastre. În sensul ăsta, influența lui asupra moraliștilor francezi a fost enormă. Ca să fie însă pe deplin un moralist, adică nu doar în conținut, ci și în formă, ar fi trebuit să aibă laconismul celor din secolul XVII. Or, cum spuneam la început, el e departe de a fi un autor care scrie scurt. Dar în asta și constă farmecul lui, în nenumăratele paranteze și digresiuni, încheiate uneori prin neașteptate și necruțătoare formule lapidare, ceva ca un strigăt sau ca un suspin. Pe de altă parte, a fost și mai mult decât un moralist, fiindcă deși n-a fost filozof, în orice caz nu unul care să-și etaleze tot arsenalul de concepte și toate înjghebările teoretice, nici nu se poate spune că a întors definitiv spatele filozofiei. Ea a însemnat pentru Montaigne un lucru foarte important, măcar prin câteva dintre lecturile din care se adapă întruna. Ca să nu mai spunem că pentru Descartes, de pildă, a însemnat un adevărat declic: prima frază a Discursului asupra metodei se regăsește aproape cuvânt cu cuvânt în Montaigne!
– Mulți publiciști, mai ales dintre cei fără umor, îi neagă dreptul de a fi filozof, deoarece nu a construit un sistem, textul lui nu e înghețat în forme, ca să zic așa, antefixate într-un sistem. Dar nu e și cartea lui o filozofie? Și, mai mult decât atât, nu e ea, oare, una dintre verigile care ne mai leagă de tradiția clasică, pentru că mai toate referințele sale culturale sunt la antici? Or, a-l citi astăzi ne-ar putea aduce aminte că nu venim din neant, noi, cei de azi și, deci, poate, nu ne îndreptăm spre neant. (Deși asta nu mi se mai pare prea sigur.)
– Aici cred că i se refuză dreptul de a fi filozof fiindcă filozofia însăși s-a împăcat greu cu pierderea statutului de „regină a științelor”, pe care și l-a arogat după ce teologia a cam sucombat. Și a sucombat nemaireușind să dea seamă de toate grozăviile care se petrec pe pământ: molime, războaie fără sfârșit, nu împotriva necredincioșilor, ci între cei de aceeași limbă și credință, soldate cu cruzimi de neînchipuit: pe scurt, când sforile n-au mai părut să urce către cer… Or, după un scurt moment de „derută”, când s-au putut naște personalități precum Machiavelli, Montaigne sau Shakespeare, gândirea zisă filozofică a luat frâiele și a încercat să explice ea fără rest lumea. Montaigne n-a acceptat însă niciodată prezumția asta și i-a denunțat mereu deșertăciunea. Cum să-l accepte atunci filozofii din secolele ce-au urmat, și pe urmele lor publiciștii fermecați de frumusețea cvasi-matematică a sistemelor filozofice (despre rolul acestei frumuseți vorbește minunat Thomas Mann)? Până și frământatul Pascal – pregătindu-se el însuși să scrie un tratat de teologie, fiindcă se pare că asta e sorgintea Cugetărilor – era intrigat de mania lui Montaigne de a se zugrăvi pe sine. Dar asta era inevitabil într-o vreme în care omul începe să-și cerceteze interiorul, eul. Aș spune chiar că sorgintea subiectului cunoscător al lui Descartes și, pornind de aici, a eului transcendental al lui Kant, se află în scormonirea cutelor eului în eseurile – filozofice, da – ale lui Montaigne. Cât privește întoarcerea la gândirea antică, mai ales la eclectismul roman, Montaigne o face, pe urmele atâtor gânditori din Renaștere, cu deosebită consecvență. Așa că a-l citi astăzi înseamnă pentru noi, într-adevăr, și o întoarcere la origini. Dacă înseamnă și a ne găsi un sens, asta nu știu nici eu să spun.
– Ai vorbit în seara aceea remarcabilă de seninătatea lui Montaigne. Nu crezi că această seninătate îi era dăruită fostului primar de la Bordeaux mai ales de evadarea în lumea antică, după metoda Renașterii? Căci (n-o spun pentru tine) referințele antice le bat, în cartea lui, pe cele contemporane (lui).
– Nu știu să spun dacă era senin au ba. Foarte senin n-avea cum să fie pe vremea aia: s-a implicat fără preget, de pildă, în negocierile dintre catolici și protestanți menite să pună capăt ororilor Războaielor Religioase, de care era pur și simplu îngrozit. Totuși un optimism care aduce a seninătate trebuie să fi avut, de vreme ce un ambasador implicat în aceste negocieri dintre Henric III și viitorul Henric IV îl califică drept „un bărbat inteligent, deși confuz”, și bănuim cam ce însemna un ambasador pe atunci (nu prea departe de ce înseamnă și astăzi, de altfel!). În rest, firește că lecturile din clasicii Antichității l-au ajutat să treacă peste clipele cele mai grele, dar îi și furnizau „muniție” pentru a condamna ce se petrecea sub ochii lui.
– Citindu-l azi, oare n-ar fi un bun prilej de a evada și noi, cei care am citi opera-i, dintr-o lume destul de haotică, mizeră și imundă?
– Ce să spun? Gândindu-mă la el și la lumea lui, îmi vine să spun că nu pentru a evada trebuie să-l citim, ci pentru a încerca să pricepem, odată cu el, ce e cu noi, care e condiția noastră umană, notre humaine condition.
– Pentru tine, această traducere nu constituie, pe lângă imensul efort intelectual, și o evadare?
– Nu „pe lângă” el, ci chiar datorită lui, fiindcă Montaigne știe să-l acapareze pe cititor, deci și pe traducător, ca puțini alți autori.
– Când vom avea ediția completă a Eseurilor în traducerea ta? Sau, cum ar fi spus Cristian Popescu, în traducerea „lu’ matale”…
– Păi, anul ăsta termin de tradus Cartea a doua a Eseurilor, care va apărea pe la sfârșitul anului sau la începutul anului viitor. La anul, sper să închei Cartea a treia, care va apărea probabil la sfârșitul anului sau puțin după. Sigur, dacă mă țin curelele! Dar mai urmează un volum, al patrulea, care va cuprinde Jurnalul de călătorie în Italia, prin Elveția și Germania, împreună cu scrisorile rămase de la el, între care câteva fabuloase, în traducerea Ancăi Christodorescu.
– A, păi asta înseamnă că e un Montaigne complet, inclusiv un par lui-même (cum suna o colecție franceză, dispărută azi)!
– Da, complet. Cât despre par lui-même, cum altfel, când e vorba de Montaigne?
Întrebări puse și răspunsuri consemnate de Nicolae Prelipceanu