Înainte de a încerca să abordez subiectul propus, care evident trimite din capul locului la numele unui critic important și tot pe atât de constant cădelnițat decenii la rând în presa literară românească de o armată de ciraci, l-am numit pe G. Călinescu, aș vrea să arăt că nicăieri în lume, până astăzi, nu s-a auzit ca vreun popor să fi ridicat vreo statuie unui critic, fie el și dublat, franc-tireur, de un creator de-a dreptul genial… Se vede treaba că a zecea muză, căreia în celebrul tablou al lui Baldassare Peruzzi nu i se zărește decât capul, nu era decât fiica mamei celor nouă surori, nu și a lui Jupiter Tonans. De unde, probabil, paradoxala și totodată neostoita dorință de protecție paternă și de osanale a tuturor celor ce, făcând – din perspectiva criticii moderne – o binevenită operă de ecarisaj literar, nu-și pot înfrâna adesea plăcerea sadică, per se, de a pune în scenă o altă piesă și a trage de alte sfori, de a intimida şi manipula… În acest sens, pentru a o lua foarte de departe, oare n-a transformat-o bărânul Scarron pe neajutorata Françoise d’Aubigné – viitorea soție morganatică a lui Ludovic al XIV-lea – în cel mai bun agent literar pentru Romanțul comic? Apoi, nu tot același pesonaj (viitoarea Madamme de Maintenon) devine comisionarul celui ce se va adresa în versuri reginei pentru a fi investit în slujba de bolnav oficial al majestății sale? Și când te gândești că manipulatorul nu era decât un olog înțepenit în fotoliu, un fotoliu, ce-i drept, în jurul căruia roiau oamenii cei mai subțiri ai Regelui Soare! Lumea literelor, se cunoaște realitatea, dar ar trebui răsștiut, nu e neapărat un paradis virginal și inocent al virtuoșilor ce stau la umbra arborilor de tămâie.
Provenind dintr-o legătură lipsită social de autoritatea unui pater familias adevărat, G. Călinescu a muncit în tinerețe până la epuizare psihică, cum bine se știe, fără a primi de undeva un cât de mic sprijin, pentru a se inventa, făuri și perfecționa intelectualicește. Căutându-și o meserie, în zorii vieții, cea de profesor părându-i-se agreabilă, „am făcut istorie literară”, scrie el, deși „critica literară nu-mi place, congenital, și e curios cum e dat unui ins să persevereze prin forța lucrurilor într-o ocupație pentru care n-are tragere de inimă. Adesea am trișat, visând pe marginea textelor (s.n.), am compus peisaj sau portret. Mă interesează omul și mișcarea colosală a materiei, glasurile intime ale universului și nu rareori, umflând, am atribuit autorilor propriile mele tumulturi. Trăiesc voluntar într-o confuzie de genuri ca să-mi apăr meditațiile cele mai intime (s.n.). […] Am antipatie pentru critica văzută ca o profesie pentru cel fără chemare în arte și care a descoperit un mijloc ieftin de a câștiga un ascendant, în majoritatea cazurilor nemeritat. Rămân mereu la ideea că afară de rari excepții care nici nu sunt excepții, în sensul strict al cuvântului, critica este hărăzită creatorului (s.n.)”.
Pentru G. Călinescu, așa cum o afirmă tranșant în cele două articole purtând titlul Critică și creație, primul publicat în 1927, al doilea după mai bine de 30 de ani, critica desăvârșită și plină de urmări este similară cu marea creație însăși. După părerea sa, pe care a ținut neapărat să o facă publică, ori de câte ori i-a venit la îndemână, un critic trebuie să fie un creator. ”Pentru ca să înțeleagă poezia, nota el într-o Profesiune de credință, un cronicar trebuie să fi mânuit într-un mod oricât de exterior versul, sau să fi încercat a-și exprima cât de cât emoțiile, în sfârșit să fi păcătuit (s.a.)”. Critica uscaților, profesată de oameni fără cultură și vitalitate – afirma cu malițiozitate – e un lucru regretabil pe care personal nu l-a prețuit niciodată. Mai mult, pentru el, criticul nu poate fi decât subiectiv, căci “la baza oricărei critici stă «impresia», «percepția». […) Simțurile ne dau tocmai imaginea lumii obiective. Subiectivă este în câmpul percepției doar iluzia, adică o interpretare singulară a datelor externe. În critică, de altfel, percepția e de fapt totdeauna o apercepție (s.n.) și încă și mai mult, un întreg proces rațional implicit”. Subiectivitatea criticii călinesciene, am spune noi, simplificând mult lucrurile, nu este decât o modalitate foarte personală de conștientizare și teatralizare a atitudinii estetice în procesul creator. Dar nu vreau să stărui în chestie, să inventariez, să intru în amănunte și nici să comentez aici toate aceste creionări teoretice ale spiritului criticii călinesciene, puse pe hârtie în ciuda dezgustului autorului lor pentru teorie și, mai ales, pentru stabilirea unor principii estetice bătute în cuie. Călinescu a fost un critic total imprevizibil din acest punct de vedere, un făuritor al unui stil destul de lax în critica practicată în primele patru decenii ale secolului trecut, eclatant, în primul rând, elastic, îndrăgostit de sine și adesea versatil și frivol, mai curând decât constructor fidel al unei metode temeinice de abordare, cu pretenții științifice.
O trăsătură supărătoare a caracterului criticului, psihologicește lezat probabil foarte serios în anii de formare, de unde, întors pe dos, un histrionism și tot restul, precum, pe de altă parte, și labilitatea de fond a modului său de a înțelege și face critică îl împing pe G. Călinescu, la câțiva ani după evenimentele din august ʹ44, direct în brațele a ceea ce critica sovietică numea pe atunci romantismul socialist. Pentru un G. Călinescu, literatura socialistă este acel soi de literatură capabilă de a-l face pe om un militant pentru noul umanism socialist. „Condiția ca un scriitor să descrie ca artist liber lumea comunistă, scria el în Puțină estetică socialistă (vezi Contemporanul din 14 august 1959), este aceea de a fi el însuși un comunist”. În aceeași publicație așa-zis literară (în realitate, peste 90% servind purei propagande de partid), patru luni mai târziu, în articolul intitulat Rostul criticii, fostul critic nealiniat, ba chiar adversar al ideilor socialiste, așa cum lasă să se întrevadă cu claritate unele pagini din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pentru a nu lăsa loc niciunui dubiu asupra noului său statut, sublinia: “Nu încape îndoială că un adevărat critic socialist trebuie să dea îndrumări ideologice clare autorilor care, nu-i vorbă, nu vor fi în stare să aprecieze justețea lor dacă ei înșiși nu-și caută cu propriile mijloace intelectuale drumul cel drept. […] Numai în aceste condiții putem avea critici adevărați care să fie capabili să ajute sporirea culturii socialiste”. Pentru a betona un atare gen de afimație doctrinară, deloc de fațadă, în cererea din 18 mai 1962 adresată Biroului Politic al PCR de primire în rândurile partidului comunist, cerere publicată a doua zi în Scânteia, G. Călinescu ținea să precizeze: „Așa cum am declarat și în public, m-am simțit totdeauna în mijlocul Partidului Muncitoresc Român și am luptat ca atare, fără a fi înscris formal în rândurile sale. Dar acum socotesc că e cinstit și necesar ca un intelectual ca mine să spulbere orice bănuială că ar lua parte la construcția socialistă printr-un entuziasm de vorbe, fără a demonstra că se simte mândru de a se supune disciplinei partidului. Vă rog deci, iubiți tovarăși, să examinați cererea mea de a fi primit în rândurile voastre ca membru de partid (p.c.r.., n.n.)”. Prin această adeziune, agreat la vârful partidului unic de conducătorul unic și camarila de cabinet, G. Călinescu va ocupa în sfârșit postul atât de râvnit de critic oficial numărul unu al regimului, un critic – să o spuneam fără rezerve – de evidentă directivă literară socialistă și comunistă, recte un critic dogmatic, în litera și spiritul doctrinei proletcultului și ale corolarului acestuia în artă, realismul socialist. Călăuzit de concepția marxistă despre lume, arăta el din această poziție pe care și-o asumase cu arme și bagaje cu mult mai înainte chiar de botezul comunist, „poetul nu va mai îngenuchia mistic în fața divinității, cu un gest devenit de mult teatral și nesincer”; în noua orânduire el va deveni „un combatant exprimând în toate poeziile credința în socialism, dragostea pentru clasa muncitoare, oroarea de război” ; în ce privește proza, „nu aspectul mecanic și erudiția tehnică, arăta criticul în acei primi ani ai așa-zisei democrații-populare, interesează în literatură, ci omul nou (s.n.). E vorba într-un cuvânt de a zugrăvi și cânta (citește a proslăvi, s.n.) o clasă care cu toate mijloacele științei aplicate (marxist-leniniste, ad.n.) se luptă să construiască și să desăvârșească republica oamenilor muncii, ale căror aspirații, spre a nu vorbi decât de cele artistice, sânt mai presus decât ale unui prinț de Renaștere (!!!)”. După ce-și face, după metoda bolșevică, nu-i așa?, autocritica („cu neplăcere am recitit câteva rânduri ale mele din Istoria literaturii române, cu privire la ortodoxism. […] Tot ce spun acolo este haotic etc.”), cu un gest greu de înțeles și în ciuda faptului că respectiva Istorie… se afla în anii șaizeci pusă la index, și așa va rămâne sub comuniști până în 1986, G. Călinescu devine primul susținător al ideii lansată de partidul unic privind elaborarea unei istorii a literaturii române în spirit marxist-leninist. „Este de absolută urgență (…), opina el într-o dezbatere pe această temă, să tragem firul tradiției progresiste, să punem în bună lumină ce este sănătos și să semnalăm ceea ce a fost pernicios (…), să îndrumăm prin cercetarea condusă după o ideologie justă, generațiile prezente și viitoare spre realismul socialist, în înțelesul cel mai larg și mai înalt al cuvântului”. La deplină maturitate, în calitate de deputat, academician, director de instituții culturale și multiplu medaliat al mediului politic comunist, în mod voluntar, dar nu fără o alternativă internă, îmi imaginez, de absolvire printr-un jeu de grossissement optique a ecartului de atitudine, G. Călinescu punea efectiv între creația sa anterioară și cea a criticului nou, constructor devotat al socialismului, fără putință de întoarcere (din păcate!) o cortină de fier.
Dedus cumva, după glanțul exegetic al maestrului recunoscut, printr-un mefistofelic proces de invenție barochistă și îmbogățit, avant la lettre, cu o serie de elemente glossy, în opinia lui Ovid S. Crohmălniceanu, care a ținut în 1976 să-l culeagă și propună ca atare spre studiu câtorva generații de studenți în lucrarea Literatura română între cele două războaie mondiale, „călinescianismul” ar fi amprentat de o „facultate puțin comună de a admite, fără să cadă în ecletism amorf, ideile cele mai deosebite și mai contraditorii”; asociat cu „această mișcare în zig-zag a spiritului” și „o fantastică vervă asociativă”, el trădează „un gust de insubordonare absolut natural, înrudit cu voluptatea jocului”; pe de altă parte, „un umor superior al spiritului, amuzat să descopere identitatea contrariilor”, „exaltarea frenetică și ironia necruțătoare” îi conferă „o directitudine exemplară” și un „antidogmatism” câtuși de puțin subreptice. Definit în acest mod în ancheta intitulată G. Călinescu și critica română contemporană, găzduită de Gazeta literară din 12 martie 1966 (la exact un an împlinit de la moartea criticului), dacă la început „călinescianismul”, după încercarea de abstractizare sintetică propusă de Ovid. S. Crohmălniceanu, își propunea probabil să definească exclusiv aributele criticii călinesciene (autorul broșurii Pentru realismul socialist, 1960), găsind probabil de cuviință în acel moment că nu mai e nevoie de pe niște poziții foarte tranșant exprimate de el acolo să reia un subiect abordat și de predecesorul său, cu care în nici un caz nu avea cum să se afle în opoziție, ba dimpotrivă!, un an mai târziu, termenul va fi revendicat mai cu seamă ca manta generică de toți epigonii-practicanți, după puteri, ai unei asemenea modalități de a face critică. „Călinescieni” de acestă dată se pretindeau sau chiar putem spune cu mai multă îndreptățire că erau toți aceia care, aglutinând cât se poate de „original” în propriul discurs critic militantismul dogmatic comunist de ultimă oră al maestrului (încununat cu prestigiul propagandistului aparținând activului de partid în domeniul criticii literare) cu tot ceea ce ei deslușeau și își însușeau tacit a fi la ora aceea sigiliul spiritului creator al aceluiași, nutreau credința că sunt în asentimentul clicii dirijiste de la vârful conducerii de partid, singura care le putea garanta, măcar pe moment, în condițiile date, exercitarea unei profesii de oarecare autoritate intelectuală. „Călinescieni” de această speță erau înaintea tuturor foștii studenți și asistenți ai autorului Istoriei literaturii publicată în ’41 (un Al. Piru, indiscutabil, sau chiar Adrian Marino, într-o primă fază, însă cum vom vedea mai încolo el a reprezentat în epocă singurul caz de „călinescianism” genuin), dar și unii dintre respondenții anchetei invocate mai sus, ani la rând practicând din greu, de acum încolo, un adevărat cult hagiologic al „divinului” (Eugen Simion, Valeriu Cristea, Al. Săndulescu, G. Dimisianu, Al. Oprea, Virgil Ardeleanu, I. D. Bălan, Dumitru Micu ș.a.). Ceea ce făceau aceștia, să ne înțelegem, în comunism, constituia o operație de preluare și, după caz, de îngroșare a directivei marxiste a criticii lui G. Călinescu, citit pe apucate, atenție! din unghiul acelei părți a operei sale de care autorul Principiilor de estetică, trăind obsecvios, începând cu anii ’44-’47, metamorfoza purpurie a vremurilor, se dezisese public implicit, de propria operă, începând cu Istoria literaturii române de le origini până în prezent, pusă de altmintei grijuliu sub obroc de „organele partidului-stat”. Așa se face că pentru Adrian Marino „călinescianismul” putea reprezenta – mai mult ca aspirație decât ca practică – „cultivarea consecventă a punctului de vedere estetic în critica și istoria literară, preocuparea de portret și sinteză, fuga de erudiție sterilă și de documentaristică goală, repudierea dogmatismului, sociologismului, vulgarizărilor, schematismului și spiritului îngust dialectic. Și, mai presus de orice, un sentiment foarte viu al artei literare, un «stil», transformarea lucrării critice și istorico-literare în operă de personalitate și deci de «creație» (vezi în Gazeta literară din nov. 1966 articolul său intitulat În jurul criticii literare actuale). Toate bune și frumoase, numai că nu despre repudierea dogmei politice a partidului comuniștilor români impusă de „fratele mai mare de la Kremlin”, propovăduise cu vârf și îndesat „estetica” anilor din urmă ai/a lui G. Călinescu (amănunt imposibil de neglijat!), nu împotriva sociologismului și vulgarizărilor realismului socialist se ridicase el, ci pentru a lăuda necondiționat, spre a da un exemplu, vocația de poet socialist militant a lui Mihai Beniuc, „toboșarul vremurilor noi”, instruit în spiritul propagandei partidului bolșevicilor chiar de către Moscova. „Lirica lui M. Beniuc reprezintă, în totalitatea ei, scria G. Călinescu într-o cronică intitulată Despre poezia lui Mihai Beniuc, una dintre cele mai înalte expresii artistice ale luptei ideologice”, „târând trecutul spre un viitor roșu (s.n.)”. Ce legătură ar fi putut exista între critica marxist-leninistă a lui G. Călinescu (vezi în Națiunea din 18 februrie 1948 articolul său Spre o critică literară marxist-leninistă), dedicată, așadar, cu trup și suflet în acei ani luptei de pe frontul ideologiei comuniste, pentru realismul socialist, cu sentimentul viu al punctului de vedere estetic al abordării operei (CARE…?: Cumva Un om așteaptă răsăritul?; Cântec pentru tovarășul Gheorghiu-Dej?; Mitrea Cocor ?; Drum fără pulbere? etc.) numai cineva în situația lui Adrian Marino, închis pentru atitudine ostilă față de regim și apoi deportat în Bărăgan, în total vreo 14 ani, între 1949-1963, putea înțelege. Dacă a fost vreodată „călinescian”, Adrian Marino a fost în anii când i-a fost lui G. Călinescu asistent la catedra de Istoria Literaturii Române din cadrul Universității București (1944-1947) și când, practic, se poate spune că a scris după modelul exegezei călinesciene a patrimoniului artistic eminescian atât Viața cât și Opera lui Alexandru Macedonski. Să nu uităm însă că, ideologic, alunecarea lui G. Călinescu spre proletcult și bătălia doctrinară „pe care înțelege s-o servească în modul cel mai absolut cu putință” (apud Adrian Marino, în Viața Românească, nr. 5-6/ 1945), pentru susținerea realismului socialist, sunt motivele cele mai importante, dintre multele, care îl fac pe Adrian Marino să se despartă inexorabil, în ’47, până la urmă, de autorul Bietului Ioanide. Mircea Carp, sper să nu greșesc, a povestit undeva întregul episod.
Spuneam mai înainte că Adrian Marino este singurul caz de critic călinescian genuin. Și asta nu pentru că a transcris de mână mii de pagini ale Istoriei… călinesciene, precum Al. Piru, nu pentru că toată viața, precum acela, a încercat să restituie și adauge operei înainașului său tot apendicele marxist al criticii practicate de el în anii marii convertiri (nu, toate astea și atâtea altele de același fel Adrian Marino nu le-a făcut !), ci pur și simplu pentru că a definit și a înțeles, dincolo de histrionismul jubilatoriu al unei personalități accentuate, idealul mai puțin obișnuitului critic de a transforma în artă obiectul arid al criticii și istoriei literare, făcând dintr-o astfel de practică efectiv o manieră de interpretare mordantă (citește „ornamentată”) și voit seducătoare – un „stil”.
Că vrem sau nu, Marino este și primul „anti-călinescian” serios și necruțător, nu atât pentru criticile pe care ar fi putut, dar pe cât i-a stat în puteri s-a abținut să le facă inconsecvențelor, erorilor, frivolităților și exagerărilor de tot felul pe care le exhibă atracțiozitatea criticii înaintașului său, cât pentru poziția fermă de a se despărți de el, fără urmă de regret, în urma marii convertiri purpurii din ultimele două decenii de viață pe care a suferit-o autorul Vieții lui Ion Creangă. Revenit din detenție pe frontul literar al celei de a doua treimi a deceniului șase al secolului trecut, Marino a fost absolut oripilat de campania de adulație socială al cărei obiect devenise între timp G. Călinescu, practică susținută la comanda politică a zilei, printre alții, de un Dumitru Micu, George Muntean sau Paul Georgescu… Ei aveau să îngroașe lista primilor avocați hagiologi ai „călinescianismului” de coloratură ideologică invocată mai sus, listă, în orice caz, de-abia deschisă, căci numărul celor ce vor practica în anii următori un asemenea sport, devenit curată, sau mai curând, caricaturală hagiografie, va crește îngrijorător. Dacă îl lăsăm la o parte pe Adrian Marino, un caz aparte, cum observam, de „călinescianism”, toată cohorta prezbiteriană de apărători ai cultului lui G. Călinescu, fie că e vorba de transformarea lui într-o icoană, fie că ne referim la intoleranța acestora față de orice aluzie critică la adresa operei lui, sau pur și simplu adepți ai practicii marxiste a exercițiului său critic din ultimii ani nu poate fi numită și nu ține decât de „călinescienism”. El, „călinescianismul”, a reprezentat până în 1989, în concepția celor mai învederați susținători ai criticii marxiste de la noi – o spune și Ileana Vrancea în eseul Între Aristarc și bietul Ioanide – singura linie de continuitate admisă de oficialitatea comunistă a întregii critici moderne românești cu tradiția. Pentru intoleranța unor astfel de călinescieni, încurajați, ce-i drept, de o întreagă campanie de negare de către G. Călinescu a școlii critice întemeiată de Titu Maiorescu, opera critică a lui E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu sau Blaga aproape că nu a existat. Critica românească în viziunea ideologică locvace a unor astfel de vistavoi la remorca partidului-stat începea necondiționat și obligatoriu de la Călinescu!
Într-o luare de poziție găzduită de revista Tribuna, numerele 10 și 11 din martie 1967, intitulată cât se poate de potrivit G. Călinescu și călinescienii, Ovidiu Cotruș (și el întemnițat al regimului „democrat-popular” între anii 1950-1964!), face prima evaluare a conflictului izbucnit în presa literară, după moartea criticului, dintre „călinescieni” și „anticălinescieni”. Trecând à vol d’oiseau peste intervențiile unui Ion Negoițescu sau Cornel Regman în chestie, despre care va scrie altundeva, și pornind de la articolul lui Nicolae Balotă (vezi în Familia din ianuarie 1967, Direcția nouă în critica literară), Ovidiu Cotruș găsește că observațiile și rezervele criticului cu privire la incapacitatea criticii călinesciene („călinescianismului”) de a se constitui în stadiul actual al criticii românești – asemeni criticii maioresciene, în altă epocă – într-un îndreptar estetic eficient, sunt perfect îndreptățite. În primul rând, scrie Ovidiu Cotruș, urmându-l pe Nicolae Balotă, pentru că îi lipește „un solid schelet filozofico-estetic”, apoi pentru că punctul de vedere estetic pe care și-l arogă nu este „caracteristic în exclusivitate călinescianismului – cum susțin unii dintre cei ce-și spun călinescieni” (fiind de fapt „o atitudine maioresciană”). Iar, în al treilea rând, pentru că „rolul de animator și de factor de echilibru al unei literaturi, definitoriu pentru o critică normativă, nu poate fi îndeplinit de critica lui G. Călinescu, întrucât «temperamentul versatil» al criticului, personalitatea sa proteică «vădind metamorfozele unui eu baroc» l-au împiedicat să transmită urmașilor criteriile necesare întemeierii unei critici normative”. Din perspectiva unei atari judecăți, după ce „reproșează” în termeni politicoși dispărutului „imaginea desfigurată” pe care o acreditează despre poezia lui Blaga, încadrată la „ortodoxism”, Ovidiu Cotruș vorbește despre o adevărată „umoare neagră” de care trebuie să fi fost lovit criticul și istoricul literar când și-a permis să echivaleze terminologia poeziei blagiene („fără să observe organicitatea ei, derivată din caracterul poetico-speculativ al filozofiei sale”) cu o beție de cuvinte. Asemenea ieșiri criticul nu ezită să le asocieze, spre încântarea evidentă a hagiologilor călinescieni, „hermetismului suprarealistic”! Pentru Ovidiu Cotruș caracterul impresionist al criticii călinesciene este absolut evident. El „se dovedește, arată el, mai ales în arbitrariul definirii unor curente literare și încadrarea scriitorilor în diverse orientări ale epocii. Astfel, încadrarea aceluiași Ilarie Voronca, în opera căruia criticul a depistat în prealabil elemente futuriste, dadaiste și suprarealiste, printre tradiționaliști, pe motiv că «bulionul, magiunul, ceaiul, laptele, legumele (din poezia sa) corespund castanelor coapte, cantalupilor, poamelor din poezia lui Ion Pillat», este de un arbitrar absolut, indicând o mare labilitate a conceptelor și lipsa de fermitate a criteriilor, necesare unei istorii literare care intenționează să ne restituie o imagine organică a dezvoltării unei literaturi, nu numai o sumă de intuiții scăpărătoare asupra momentelor ei semnificative”. Culegând, apoi, din recolta abundentă pe care i-o oferea aceeași Istorie formulări ori judecăți de valoare lipsite de orice acoperire, cum „un kierkegaardian este și D. D. Roșca în Existența tragică”(!); stabilind situări ignare precum cea care îl așează pe Bogdan-Duică în rând cu Eugen Ionescu sau îl trimite pe Mateiu Caragiale direct printre suprarealiști, deși încearcă cât poate să-și atenueze, cu imaginea dosarului fostului deținut politic în spate, evidenta opoziție față de călinescianism („opera călinesciană este o piatră de temelie a ființei mele spirituale, o drege el, cred că am dreptul – înfruntând urgia și anatemele celor cu investitură – să mă consider nu călinescian (termenul a dobândit o infatuare ostentativă, s.n.), ci un discipol nedisciplinat al lui G. Călinescu”), Ovidiu Cotruș ni se relevă, implicit și manifest, escamotând inteligent miezul contaminației “călinescianism/anticălinecianism, adeptul unei critici care, submers, se situează în afara politicii de partid, o critică, la ceasul respectiv, fără parti-pris-uri, curat anti-dogmatică, evident anticălinesciană și, mai ales, anti-paternală față de orice ideologie și, mai ales, față de comunism. Și Ovidiu Cotruș și Nicolae Balotă și Ion Negoițescu și Cornel Regman, toți implicați foarte serios în “asimilarea altfel” a criticii călinesciene decât „unii dintre elevii lui”, proveneau, să nu uităm, din rândurile Cercului Literar de la Sibiu, „cea de a patra generație maioresciană”, cum i-a considerat E. Lovinescu, reperul moral și mentorul lor spiritual. Spre deosebire de G. Călinescu, care, nesilit de nimeni (o spune singur, undeva), își renegase public vechea critică, aderând la tezismul marxist-leninist, gruparea „Ardealul estetic” nu uitase nici o clipă că în scrisoarea programatică din 13 mai 1943 își propusese să disocieze literatura de factorul politic; că se declarase ferm împotriva poeziei sociale și pentru apărarea și consolidarea critică a marilor valori prin descoperirea culturilor europene și reconsiderarea romanității noastre din perspectivă universală… Mai mult, anticipând parcă isteria moștenirii estetismului „călinescianist” și transformarea criticii, depotrivă, fie în adjuvant al propagandei comuniste, fie uneori, semnificativ, în operă de imaginație, în programul Cercului Literar de la Sibiu, elaborat în 1943 de Ion Negoițescu, membrii acestuia desfid din capul locului, cu o maturitate ce ține de însușirea pe o treaptă superioară a ideilor liberal-moderniste ale criticii lui E. Lovinescu, genul de „estetism cultivat pentru grațiile estetismului”. Apreciind relativismul critic impresionist practicat de G. Călinescu în Istoria literaturii ca fiind situat în afara oricărei pretenții a unei științe a literaturii (de altminteri, autorul Principiilor de estetică a ironizat mereu și a dat singur cu tifla unei asemenea „științe”), Ovidiu Cotruș atrage atenția că un astfel de model de istorie literară „nu este recomandabil să fie urmat” de nimeni, tocmai datorită originalității și unicității ei care ar putea distruge orice altă înzestrare. „A declara, scrie el, «noi suntem călinecieni» și a considera că prin această autoinvestitură deții de la sine spontaneitate, fantezie, talent și dreptul de a practica «critica creatoare», în opoziție cu alți critici, pedanți, impersonali, plictisitori, sociologizanți, cârtițe, ponegritori etc. este un omagiu pe care […] G. Călinescu l-ar fi refuzat chiar și celor mai apropiați”. E neîndoios că, dacă Ovidiu Cotruș acceptă fatalitatea „paradoxal-personală”a criticii lui G. Călinescu, el refuză de plano „călinescianismul” transformat în epoca realism-socialismului ideologic de urmașii criticului „într-o instituție de ecarisaj literar” ce-și arogă „dreptul de a face ordine în cultura română“.
Voalat dar ferm, asemeni altor intervenții în epocă, semnate de Ion Negoițescu, Cornel Regman sau Nicolae Balotă (toți cu experiență carcerală de dușmani ai regimului sub comuniști), prestația critică a lui Ovidiu Cotruș, veștejind multele erori științifice dar și alunecări ideologice și mistificări grosolane ale criticii lui G. Călinescu, nu face altceva decât să se situeze într-o opoziție deschisă cu cohorta criticilor care, însușindu-și aureola supralicitată de comuniști a autorității lui și intitulându-se „călinescieni”, practică un nenorocit exercițiu de distrugere a vitalității literaturii unui popor, comițând astfel un grosolan și de neiertat atentat împotriva continuității valorilor lui nepieritoare. Acesta este cred sensul corect al anticălinescianismului practicat într-un gen de semiclandestinitate până la moarte (1977) de autorul fascinantei exegeze Opera lui Mateiu I. Caragiale. Pentru că, în afara oricărei alte discuții care se poate face, Ovidiu Cotruș este un anticălinescian și promotorul unui „anticălinecianism” în adevăratul sens al cuvântului. Unul, în orice caz, cu care mulți versatili ar dori să poată să se împăuneze astăzi, numai că, vorba lui Adrian Marino, o asemenea atitudine în comunism nu se potrivea deloc cu natura unor „spirite didactice, conformiste, îngust filologice” și, mai ales, am adăuga noi, ahtiate, ca și maestrul lor, după false poziții de autoritate, după ordine și medalii, chermeze cu lăutari și un pumn de bănuți nichelați. Conceptual și factologic, după introducerea făcută de membrii marcanți ai Cercului Literar de la Sibiu în primii ani de după moartea criticului, călinescianismul a fost revelat ca atare printr-un exercițiu hermeneutic sui-generis, cum, altminteri, și prin întreaga ținută a operei lor, cu dese incursiuni și reveniri la reveniri despre natura și cazuistica fenomenului, dacă vrem, de un Alexandru George și Gheorghe Grigurcu, critici de un elevat profesionism și o excepțională moralitate (n-au fost membri de partid și n-au primit nici un fel de stipendii de la comuniști, trăind aproape exclusiv numai din scris), dar și de Ileana Vrancea, care, cu Confruntări în critica deceniilor IV-VI (1975) și Între Aristarc și Bietul Ioanide (1978) trece direct din barca activului propagandei oficiale în rândul opozanților cultului hagiologic călinescian, susținut deschis de regimul realist-socialist. Un caz aparte îl constuie opțiunea „anti” a lui M. Nițescu, fost redactor între 1972-1984 la Viața Românească, un critic necruțător cu armata de scriitori colaboraționiști ai regimului comunist (a alcătuit în acest sens o listă exhaustivă a lor, însoțită de comentarii drastice), texte scrise în cadență cu evoluția fenomenului și culese cu titlul Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, dar publicate apia după revoluția din decembrie ’89, la vreo cinci ani de la moartea criticului! Un anticălinescianism sans rivages și o necruțătoare critică a metehnelor culturii regimului comunist instaurat în țară au fost practicate cu toată libertatea puterii de expresie și aceeași excelență a elecțiunii cuvântului mai ales dincolo de Cortina de Fier, în critica lui Mircea Popescu, la Roma – „cel mai important critic literar al exilului” -, Lucian Boz în Australia (!), Virgil Ierunca și Monica Lovinescu la Paris, Horia Stamatu la Berlin și Madrid… Despre comentariul foarte aplicat al lui Virgil Ierunca asupra Istoriei literaturii române de la origini până în prezent și, în genere, despre erorile criticii călinesciene am mai avut însă privilegiul să mă exprim.
Într-o lucrare relativ recentă (G. Călinescu. A cincea esență, 2009), criticul Andrei Terian dedică un întreg capitol, cu mai multe subsecvențe, „călinescianismului” de toate nuanțele. Apendice la o fostă lucrare de doctorat, adăugat ulterior susținerii acesteia, capitolul de care ne ocupăm are, printre altele, meritul de a lămuri și integra ca problematică, în contextul investigării călinescianismului, și episodul în care protocroniștii, în frunte cu aripa național-comunistă, condusă de Eugen Barbu, l-au ales ca precursor pe Călinescu. Simptomatic! Nu voi stărui.
Doctoral, meticulos și redundant, criticul sibian investighează în A cincea esență călinescianismul modelator, falsul călinescianism, falsul anticălinescianism, anticălinescianismul (adică, anticălinescianismul adevărat, n.n), analizat pe două exemple – Adrian Marino și Paul Cornea, vai! –, considerate „concludente” (nouă nu ni se pare!) și, în sfârșit, călinescianismul catalitic sau al continuatorilor. Termenul ar trebui observant este împrumutat de Terian de la Ovidiu Cotruș, care, la rându-i, l-a scos evident din filosofia lui Blaga. Sigur, există unele asemănări de substanță între viziunea subsemnatului și a lui Andrei Terian despre călinescianism versus anticălinescianism – din punctul de vedere al unor minime condiții ale corectitudinii gândirii, nici n-ar fi logic de conceput altminteri -, dar și serioase deosebiri, cum cele, de exemplu, privind ceea ce eu numesc călinescianismul de coloratură ideologică de care domnia sa nu vorbește nicăieri în clar….