Ai moartea pe față de Viorica Răduță, Casa de pariuri literare, București, 2021, 125 p.
Vremea formelor fixe în poezie s-a dus, ca și a majusculelor. O durere soră cu moartea turtește, asfixiază și cuprinde mai totul, fiecare om este pecetluit, numai moartea e verde, înflorește și prinde glas: „ai moartea pe față strigă din necazul ei femeia/ și el se depărtează dar pânza/ acoperă piața// așa moartea se vinde mai bine/ legată cu sfoară/ verde la față/ ca pătrunjelul salata/ ce ai strigă moartea la fiecare”.
Arsura umblă după trup, volumul anterior de poeme al Vioricăi Răduță, avea ca punct de pornire tot suferința, durerea parcă fără limite – ca și cel publicat după pierderea mamei, mama întreabă dacă stau până seara. În proză, în romanul Orașul închis (2017), de pildă, scriitoarea punea în pagină nu suferința individuală, ca urmare a unei boli care aduce sticlă pisată în aerul din plămâni, ci suferința cauzată de teroarea istoriei, dacă nu cumva aceste două teme se intersectează acum, de vreun an și ceva: „acesta e timpul îşi spune femeia/ fără umbră doar vânt/ prin crăpăturile mai dese/ amestecate cu sticla pisată// doar seara urcă în mine// de fapt respiraţia tot mai strâmtă/ căzută în gol/ cu găuri de mort să respire/ capetele purtate/ capetele de aşteptare/ cu floarea de carne pe gât/ atunci este frica mai mare// şi frica/ face găuri pe întuneric/ pe faţă pe dos/ veghea e a treia parte/ umblă pe ape// pelinul cu numele ei/ ziua să-şi piardă chiar locul/ tot aşa noaptea/ cum fuge de pe feţele oamenilor/ călcate de frică/ vai încă una”.
Gâtuiți, restricționați, trăind înconjurați de un aer din care sar așchii, oamenii caută variante de adaptare, de supraviețuire în plin absurd, în așteptarea unor vremuri mai calme: „omul umbla prin cameră/ cu privirea ca somnul/ îndoit de spate ca să atârne/ zilele pe balcon/ o sârmă se leagănă în vânt în aşteptare/ cu gâtul lui sufocat cu zidurile// duminică era orice zi atârnată/ uscată aşa fără simţuri/ şi ţeapănă ca ploaia care nu vine/ cu toţi norii cu toate pleoapele încordate/ cu liliacul zăcut în aer/ cu aşchiile lui risipite// trup// aşchiile în stare de veghe de concentrare/ şi cu cât se lărgea camera cu atât creşteau// să fie văzute cu lupa/ cu frica de virus/ cum stătea ea agăţată în locul aripilor/ din care plecase trupul/ frica locuia între ele/ se zbătea odată cu camera// omul era trei metri pe patru plus dependinţele/ plus vecinul de sus vecinul de jos/ lunecând pe o falie/ de seară/ întoarsă din drum să fie zi/ până când nu mai ţine nici vântul// cum să mai atârn spune omul/ cum/ de aşteptare// aleargă spune vecinul de sus/ care făcuse înconjurul camerei de mii de ori…”
Limanul iluzoriu de Nicolae Baltă, Editura Letras, Snagov, 2020, 147 p.
Cititul și scrisul, altitudinea intelectuală, autoscopia cu orice preț și urmărirea cu tenacitate a capătului sunt (sau pot fi) salvatoare. Este și cazul lui Nicolae Baltă, care a publicat, dacă am numărat bine, cinci cărți într-un an, sau un an și ceva. Despre două dintre ele am scris deja chiar în această rubrică (Labirintul interpretării, Junimea, 2020, și Ultimul decembrie, Letras, 2020). De altfel, autorul a fost colaborator al revistei Viața Românească, până să pună accentul mai mult (nu exclusiv!) pe activitatea lui ca traducător.
O succesiune bulversantă de întâmplări, stări contradictorii, toate vin buluc în această proză autobiografică – și alternează cu perioadele de aparentă stagnare și neputință. Cândva, în anii adolescenței, bacalaureatul și examenul de admitere păreau pietre unghiulare într-o existență deja nefericită prin pierderea Andei, o iubire cum n-a mai fost alta. Nu atât apropierea examenelor este terifiantă, ci un incident și mai ales panica aferentă pierderii buletinului de identitate, exact când nu ar fi trebuit.
Capătul nopții de Nicolae Baltă, Editura Eikon, București, 2020, 176 p.
„Unchiului meu, Valeriu Cristea” – acestei personalități îi dedică Nicolae Baltă volumul de față. Autorul a evitat, de-a lungul vieții, în general, după spusele sale, să lase să transpară această informație, necum să profite de ea, fiind mereu caracterizat, ba chiar pasionat de autoexigență, chiar în cele mai vitrege condiții. Nevoia de a-și găsi vocea unică și drumul propriu este de nereprimat, și tocmai de aceea este important pentru un scriitor să știe în ce context cultural se poziționează și în ce măsură temele lui predilecte au fost abordate (sau poate chiar epuizate, la un anumit nivel) de alți autori: „Surpriza – şi chiar consternarea! – de-a regăsi o parte din ele în romane ale unor scriitori contemporani sau mai puţin contemporani, de exemplu Proust, cu a sa căutare a timpului pierdut, fusese însă de scurtă durată, fiindcă orice subiect, oricât de banal, poate fi analizat şi expus în zece feluri de către zece scriitori sau, şi mai mult, poate declanşa o polemică, din care un exemplu se întâlneşte în ultima carte a lui M.P., unde sunt puse în discuţie opiniile lui Dostoievski şi Tolstoi… E poate ciudat, dar toate aceste lecturi voluminoase le simt ca pe o rampă de lansare a propriului meu scris şi nu ca pe un element intimidant. Şi cu atât mai mult mă exasperează stările care mă împiedică să dau curs acestor lecturi, care sunt ca un «fruct oprit», în urma cărora să încep, la rândul meu, să scriu. Şi simultan, cu atât mai îndârjit refuz să mă descurajez…” Lupta cu boala este continuă, „nădejdea firească” (p. 10) este discontinuă, și tot așa, capătul nopții ba se întrevede, ba nu: „Şi totuşi, inerţia asta, oboseala cronicizată şi neputinţa de a citi şi de a scrie mă ţin într-o stare de exasperare. Nu pot face nimic din tot ceea ce mi-am propus. Poate că este prea devreme pentru a-mi realiza proiectele, deşi debuturi la vârste atât de tinere ca a mea s-au mai văzut. Norocul meu e că depresiile nu sunt de durată. Mi-e greu să renunţ la speranţă.”
Hebdomadare de Călin Stănculescu, Editura RawexComs, București, 2020, 460 p.
Ca să publice 460 de pagini de cronici, oare câte filme, românești și străine, a văzut autorul, în calitate de critic de film? Multe, și bine alese. Este vorba de cronici de film publicate în perioada 2008-2017 în revista Luceafărul de dimineață. Ecourile premiilor primite de Cristi Mungiu în 2007 încă nu se stinseseră, era o efervescență în cinematografie pe care profesioniștii condeiului o tratau – unii! – cu maximă acribie, erau anii când mai existau cinematografe și obișnuința de a le trece pragul, și nu doar strict pentru un festival sau altul. Găsim, undeva pe la jumătatea cărții, o informație (și o paradigmă) care suscită interesul și acum, când toate s-au aplatizat până la aneantizare: „Inception, regia – Christopher Nolan –, are drept subiect furtul de informaţii din mintea celor ce dorm. Filmul, pentru care s-au cheltuit nu mai puţin de 200 de milioane de dolari, ne propune şi situaţia inversă, anume a celui ce trebuie să introducă o informaţie în mintea unui partener primejdios.”
Pe următoarea pagină, Nume noi în noul val românesc: Florin Șerban (Eu, când vreau să fluier, fluier – debut consacrat la Berlinala 2010), Constantin Popescu jr. (Portretul luptătorului la tinerețe, dedicat lui Ioan Gavrilă Ogoranu și Rezistenței din munți, film care a avut debutul la Berlin), Adrian Sitaru (scurtmetrajul Colivia – premiul DAAD, tot la Berlin, selectat din 2500 de titluri), Cristi Puiu în cvadruplă calitate, regizor, actor, scenartist, producător (Aurora, premiat la Karlovy Vary).
Zgomot de sticlă spartă de Ioan-Pavel Azap, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020, 104 p.
Cei născuți în 1967-1968, în preajma faimosului decret, tot uimesc prin ceea ce au reușit să realizeze în plan cultural (literatură, cinematografie ș.a.m.d) sau demarează, abia acum, proiecte de termen lung. După volume de poezie, cronici de film, interviuri, Ioan-Pavel Azap (n. 15 mai 1967), redactor al revistei Tribuna, ne prezintă acum, în cea de-a 22-a apariție editorială a sa, varii proze scurte în care ochiul cinefilului își face simțită prezența cu asupra de măsură. În Pandele și Revoluția, o scrisoare (savuroasă) din armată, trimisă tinerei neveste Geta, se încheie cam așa, de vreme ce Pandelică-Parpanghel nu a reușit să-și obțină permisia dorită înainte de 21-22 decembrie 1989: „Eu nu înţeleg de ce nu vii după mine nu vrei să mai mă vezi aici a fost foarte periculos voi nu ştiţi acuma nu mai este nimic sau predat toţi bandiţi care au fost şi câţi am prins şi ieu. Eu cam atât am avut de spus. Vă urez multă fericire şi sărbători legale în continuare geto poate nu vii că ţeam spus nu mai mă găseşti şi înebunesc dă doru tău. Ah, de teaş vedea odată la mine maş bate cu toţi hoţi din oraş miar creşte inima. Te sărut dulce. Aştept să vii. Dă la mama am primit bani doar 400 lei nu 500 lei.
La revedere.
te aştept şi îţi urez fericire.
La mulţi Ani.
multe sărutări din
partea mea
geto
Pandele
Nu uita!”
Ioan-Pavel Azap include în volum și 22 de pagini din Casa Vilma, un fragment dintr-o proză (scrisă la persoana întâi) în care magicul prinde lectorul și-l ține prizonier până la sfârșit. Deocamdată, până la sfârșitul fragmentului. Dialogul noului venit cu David, cel care părea a fi o gazdă sau unul dintre cei aleși de Casa Vilma, sporește taina, adâncește misterul, abolește anotimpurile.
Coperta și ilustrațiile volumului îi aparțin lui Cristian Cheșuț.