În 1772, progresia geometrică în distanţarea de Soare a planetelor ştiute atunci a fost generalizată de o formulă empirică pretenţios numită „legea” Titius-Bode, conform căreia, din distribuţia orbitelor sistemului solar, lipsea una ce ar fi trebuit să-şi aibă locul în golul dintre Marte şi Jupiter, undeva pe la 2,8 unităţi astronomice depărtare de Soare. Iar când nouă ani mai târziu, dincolo de Saturn, William Herschel a descoperit planeta Uranus la o depărtare aproximativ egală cu cea predictibilă după ipoteza Titus-Bode, nimeni n-a mai avut îndoieli că aceasta funcţiona şi deci că intervalul Marte-Jupiter era suspect. Azi, ştim deja că şirul Titius-Bode nu are fundamentare ştiinţifică şi că Neptun sau Pluto, descoperite abia după Uranus, aveau să-l contrazică, dar important e altceva: vânătoarea planetei „lipsă” a condus la revelaţia existenţei asteroizilor, o categorie de care nu se știa încă atunci.
În noaptea de 1 ianuarie 1801 (ca să vezi ce înseamnă să întâmpini Anul Nou la locul de muncă), Piazzi, directorul Observatorului din Palermo, a desluşit în Taurul o mogâldeaţă ce putea fi tocmai planeta căutată. Obsesia produsă de asemenea evenimente nu-şi poate găsi termen de comparaţie mai bun decât îndelunga scrutare prin lunetă a Deşertului Tătarilor de către un locotenent Drogo, căci confirmarea aveau s-o aducă abia Gauss cu calcularea orbitei şi Olbers cu regăsirea obiectului exact peste un an, în noaptea de 31 decembrie (altul care sărbătorea revelionul prin muncă!). Într-adevăr, noul candidat se afla la 2,77 UA depărtare de Soare, având deci dosar bun, afară că era cam mititel pentru încadrarea ca planetă. În plus, aşa cum s-a dovedit ulterior, mai erau puzderie alţii ca el pe-acolo, doar cei mai mari fiind mai rotunzi, restul – nişte pocitanii de parcă se răsturnase Carul Mare plin cu cartofi. Să fi fost resturile dezintegrării vreunei planete ciocnite cândva? Tot ce se poate. Fapt e că au primit noua etichetă de asteroizi („steluţe”), un sistem de catalogare aparte şi nume proprii, iniţial inspirate doar de zeiţe : Ceres (946 km), Pallas (445 km), Vesta (525 km), Juno (320 km) etc. Când s-a născut Eminescu, erau cunoscuţi 13 asteroizi, însă de atunci şi până azi s-au înmulţit ca şoarecii, cu telescoapele actuale putând fi observaţi chiar şi bolovani de un metru. Deşi roiurile lor se menţin îndeobşte pe trei culoare între Marte şi Jupiter la 2,3–3,18 UA în jurul Soarelui („centura asteroizilor”), există şi câte unii mai excentrici, cu traiectorii foarte alungite ce-i apropie mult de Soare, grupaţi în câteva familii (Amor, Apollo, Aten, Atira, Arjuna). Alţi rebeli se mişcă pe elipse largi ce-i duc până dincolo de Jupiter. Tot prin „cercurile înalte” ale giganţilor gazoşi se învârtesc şi centaurii, specie exotică înrudită cu asteroizii dar cu orbite instabile (a lui Hidalgo, bunăoară, se întinde până dincolo de Saturn), vreo 44.000 dintre ei având dimensiuni mai mari de un kilometru. Recordul de alungire a orbitei (până dincolo de Uranus) îl au damocloizii, echivalenţi unor comete periodice fără coadă, ce-şi au periheliul (distanţa minimă de Soare) situat în interiorul orbitei lui Jupiter. Ţiolkovski, tătucul cosmonauticii, sugera să profităm de asteroizii excentrici pentru a călători cu ei prin sistemul solar fără să plătim bilet, dar până acolo mai avem încă mult să ne antrenăm aici, oho, pe troleibuze.
Dintre asteroizii de tip Apollo sau Aten (care întretaie orbita terestră), în prezent peste două mii sunt listaţi ca PHA (potentially hazardous asteroids), categorie poreclită de specialişti cu jocul de cuvinte disasteroids („dezastroizi”). Prin definiţie, un PHA taie orbita Pământului la mai puţin de 19,5 distanţe Pământ-Lună (7,8 milioane km) şi are o magnitudine absolută de max. +22, altfel zis trebuie să măsoare măcar 150 de metri. Dar, vorba defunctului FNI, poţi să „dormi liniştit, la căpătâiul tău veghează” NASA cu al ei program de monitorizare Near Earth Object, deci în caz de alarmă ai timp berechet să-ţi faci testamentul. Cine a văzut craterul Barringer Meteor în Arizona (1,2 km diametru ) ştie ce poate face un pietroi de numai 26 de metri, darămite un munte de 4,6 km ca Toutatis, spre exemplu, care ar întoarce omenirea la sălbăticie (dacă a depăşit-o vreodată cu adevărat) în caz de impact (la 29 decembrie 2004 ne-a ratat cu 3,75 distanţe lunare). Extincţia globală a dinozaurilor şi a 70 % din specii a fost opera unui proiectil de felul ăsta lung de 11-15 km căzut la Chicxulub, în largul Peninsulei Yucatan. Prima alarmă oficială a dat-o în 1998, în Statele Unite, killer-ul 1997 XF 11, un coşmar de 1,6 km abia descoperit pe atunci, dar spectacolul a fost reprogramat pentru seara de joi, 26 octombrie 2028, ora noastră 19,30, când vedeta ne va rata cu doar 41.600 km (sau nu?), aşa că pasionaţii de senzaţii tari s-au mulţumit doar cu jalnicul surogat hollywoodian Armageddon lansat în acelaşi an 1998, cu răgete de rachete propagate bine-mersi în vidul cosmic şi alte asemenea parascovenii. Dar parcă e ridicol îndeajuns ca să nu mai fii nominalizat la Oscar pentru cel mai bun „mixaj sonor”? Cu asemenea producţii-kitsch, azi nu mai merită să intri în cinematografe decât ca să te adăposteşti de ploaie ori furtună.
Cum însă oamenii sunt o specie cosmică şi mai periculoasă decât aceşti bolizi, le-am făcut şi noi lor două vizite de intimidare : Eros (2004) şi Itokawa (2010). În ambele cazuri, însă, au fost misiuni fără echipaj, deoarece eroul din Armageddon, Bruce Willis, era indisponibil având pe agendă alte filmări. Barem l-ar fi înlocuit căţelul său (precum Laika lansată cu Sputnik-2) dacă destinaţia ar fi fost Kleopatra, asteroid în formă de ciolan. Azi, câinii-pilot sunt o nouă modă. La 4 aprilie 2020, Mediafax difuza ştirea unei urmăriri ca-n filme la Seattle, unde poliţia, după ce a oprit în fine cu grilaje de cuie un bolid ce buşise două maşini şi făcea slalom cu 160 km/h, a găsit la volan un pitbull, pe care stăpânul, de pe scaunul alăturat, îl „învăţa să şofeze”. Şi apropo de potăi spaţiale, hoinarii centurii de asteroizi fac figură de maidanezi faţă de câinii de companie ai unor planete, zişi asteroizi troieni, dar despre aceştia abia la următoarea escală pe Jupiter – stăpânul unei uriaşe haite în care exemplarele mai mari de un kilometru numără doar ele peste un milion.
Acolo sus, pe centura asteroizilor, circulă şi prestigioase nume de savanţi români – Coculescu, Marcus, Demetrescu, Popovici, Pârvulescu. Ba, ca o acoladă, începând din mai 2012 avem chiar şi asteroidul 7986 România, paşnic din fire, chiar dacă face pe orbită la fiecare trei ani o revoluţie. Şi totuşi, în loc să ne lăudăm cu ce avem, nu e dimineaţă să nu citeşti în tabloide titluri alarmiste anunţând sfârşitul lumii adus de vreun asteroid cu potenţial devastator. Până şi cel mai ruginit indicator în triunghi cu „Atenţie, cad pietre!” de pe o şosea flancată de un povârniş e mai demn de luat în seamă decât asemenea gunoaie senzaţionaliste. În rest, dacă există într-adevăr un permanent pericol în acest sistem solar, noi suntem ăla, aşa încât, de se va întâmpla cumva să fim şterşi de pe faţa Pământului ca dinozaurii, probabil că vecinii noştri galactici vor răsufla uşuraţi.