Cu Izgoniţii, o istorie a prigonirii evreilor în Imperiul Rus, având ca punct de pornire Pogromul de la Chişinău din 1903, Vasile Ernu îşi încheie „mica trilogie a marginalilor” (primele două cărţi se numeau Sectanţii, respectiv, Bandiţii). O proză „documentară”, care chiar începe cu reproducerea unor hărţi, desene, caricaturi, diagrame dintr-o ediţie-document: Rusia în cifre. Ţara. Poporul, Clasele sociale, editată la Sankt-Petersburg în 1912. Cartea apare în colecţia „Ego-grafii” a Editurii Polirom, ca şi primele două, în care autorul povestea episoade ale „marginalizării” familiei şi rudelor sale. Dar dacă primele două aduceau parfumul şi ecoul unor amintiri personale, aici singura „legătură de rudenie” e întâlnirea autorului, în epilog, cu o rudă îndepărtată care locuieşte la Istanbul, „tiotea Sonea” (numită, pe următoarea pagină, „tiotea Paşa”), o mătuşă matusalemică („acum tiotea Paşa are aproape o sută de ani”). Dar nici ea nu avea cum să-i povestească amintiri din anul 1903.
Autorul repetă modelul scrierii fragmentare din primele cărţi: fiecare episod are personajul, tema şi autonomia sa, lăsând imaginaţia cititorului să le adune într-un puzzle edificator. Capitolele acestei structuri anarhice sunt scurte şi uşor lizibile, fiecare prezentând câte vreun personaj istoric ori ficţional, legat cumva de tragicul eveniment din 1903. Chişinăul e şi el un personaj, mitologic (negativ, bineînţeles), detestat de autor. Informaţiile istorice şi geografice sunt de natură enciclopedică, dar romanţate liber. Unele episoade au şi câte o temă lirică (limba idiş de la Chişinău şi Odessa, muzica evreilor din Estul Europei, moda şi vestimentaţia etc.).
Unele secvenţe sunt memorabile: „Era un vis permis doar parţial. Dar el visa mai mult decât i se permitea”. M-a impresionat fragmentul din poemul lui Haim Bialik, Povestea masacrului (sau: În oraşul masacrului), în traducerea lui Lucian-Zeev Herscovici. E poate cea mai emoţională descriere a odiosului măcel. Aş fi adăugat aici capitolul intitulat „Casa nr. 13”, în care se povesteşte un studiu de caz, poate cel mai tulburător. Scriitorul şi jurnalistul rus Vladimir Korolenko venise la Chişinău să consemneze („din prima sursă”, cum am zice azi) evenimentele tragice. E poate cel mai autentic text narativ despre măcel. Episodul e zguduitor tocmai prin lipsa comentariilor şi s-ar fi potrivit citat, însă Ernu – din păcate! – îl repovesteşte (exerciţiu absolut inutil, după mine), mai mult comentând decât relatând, în răspăr cu metoda aplicată de scriitorul rus.
Simplificând firul narativ, povestea arată astfel: doi copii dintr-o familie de evrei din Chişinău, Aaron şi Sara, după ce suportă, împreună cu părinţii, sufocanta senzaţie de marginali, de paria ai societăţii, sunt supravieţuitorii pogromului din 1903, purtând în memorie urmele urii rasiale. Lumea e şi ea revoltată de fapta abominabilă a regimului şi a societăţii, sau alarmată (mai ales puterea) de posibilele consecinţe. Parcursul ulterior al celor doi fraţi, până la faza deciziilor conştiente, e marcat de evenimentele oribile la care ei fuseseră martori. Sara devine socialist-revoluţionară, iar Aaron – militant al mişcării sioniste. Personajele se răzbună astfel, în mod diferit, pe destinul de marginali, pe care familia (şi neamul) îl purtau ca pe un stigmat. Iar revoluţiile socialiste, ca şi mişcarea sionistă mondială, ar fi, într-un fel, consecinţele măcelului.
Cartea e şi un poem dedicat poporului evreu. Doar că, uneori, autorul, pornind de la excluderea socială, ca dramă a izgoniţilor, alunecă în imnul despre exclusivismul naţiunii-victimă. În contextul „marginalilor” această răsucire retorică e de o tristă ironie, iar în cadrul concret al pogromului e o mică blasfemie. Chiar dacă autorul recurge la un truc narativ, impunându-l pe un rus să rostească deocheatul laudatio: „Voi aveţi ceva de groază (sic! – mvc)… Aaron, voi sunteţi oamenii legii şi ai ideii. O idee atât de măreaţă, imensă, încât mi se face frică până si mie, unui rus fără credinţă. Cum naiba v-a venit vouă în cap această idee? De ce vă bateţi joc de ea, Aaron?” Adevărat, nici personajul, nici naratorul nu ne spun în ce constă „măreţia ideii”. Iar rusul, insistent, justifică ura alogenilor printr-un criminal paradox: „Când eşti bătut, nu uita asta, Aaron, eşti bătut şi omorât pentru că în tine zac marea Idee şi Legea. Eşti bătut şi urât pentru că eşti parte a unui popor care are o măreaţă moştenire şi o grea cruce de dus. Aici e mai mult decât o misiune istorică, aici e ceva cosmic” (sic! – mvc).
Am putea să trecem această fază la categoria anecdotelor, numai că protagonistul, după „revelaţie”, devine altul. Nu pogromul, ci discursul ortodoxului rus îl va face să-şi schimbe radical viaţa, să devină sionist ardent: „Acum, Aaron simţea că lumea aceea reînvia în el: cu încredere, cu speranţă şi cu răspunsuri la întrebări chinuitoare. […] Simţea cum fiecare idee reamintită ajungea în stomac şi îl făcea să tresalte, simţea că o să verse, dar nu vărsă. În cap însă ideile îşi căutau locul potrivit”.
În general, naratorul şi personajele vorbesc mai mult cu lozinci, vociferând o predică neomarxistă, socialistă şi/ sau anarhistă: „Nici un politician să nu uite vreodată această lecţie istorică: grija primordială este bunăstarea cetăţenilor şi un sistem social, economic şi politic echitabil şi just. În absenţa lor nu va exista niciodată stat de drept şi nimic funcţional. Iar unde apar dezechilibrele, apare violenţa. Asta să nu uităm”. Adevărat, în tot ce a urmat pogromului, eroii sunt mai curând favoriţii sorţii (nu „marginalii” ei), unul urmând studii universitare la Odessa, alta mergând la Petersburg, în vâltoarea boemei ce consuma cocaină şi cânta cuplete decadente, plecând apoi la studii în Elveţia. Iar istoria biblică despre Esau şi Iacov („primul război civil din istorie”), pe care autorul pretinde că o repovesteşte („Izgoniţii repovesteşte acest mit fondator”- vezi textul de pe coperta a IV-a), nu are nimic în comun cu destinul eroilor: ei au ales căi diferite (ca în orice familie), fără însă a se război între ei.
Uneori autorul exagerează în calitate de explorator de tărâmuri mitice: „Pentru români, vecinii dinspre vest, acest loc (Basarabia – n.m., mvc) era îndepărtat, atât de îndepărtat, cum mintea omului nici nu-şi putea închipui. Pentru orice român educat, ca să nu mai vorbesc de cei cu mai puţină carte, el se afla undeva în Siberia.” „Revelaţia” geografică implică o crasă eroare istorică. Basarabia fusese, într-adevăr, multă vreme o terra incognita (ca şi România pentru basarabeni). Doar că asta se întâmpla în comunism. Pe vremea ţarului hotarele erau mult mai transparente.
Deşi apelează la documente, Ernu lasă prea mult loc improvizaţiilor. Povestind despre procesul de judecată al teroristului care l-a ucis pe ministrului rus de interne Plehve (în 1904, la un an după pogromul de la Chişinău), la întrebarea judecătorului: „Sunteţi evreu sau rus?”, inculpatul răspunde: „… dacă vă interesează pedigriul (sic! – mvc) meu, la care ţineţi atât de mult şi pe care eu nu dau două copeici, vă pot spune că sunt evreu creştinat”. Urmează explicaţia-acuzaţie: evreii erau nevoiţi să se creştineze, iar el, teroristul, nu crede nici în creştinism, nici în iudaism; naţiunea nedreptăţită cere răzbunare, ministrul care a organizat măcelul şi-a luat pedeapsa meritată. Într-o astfel de aranjare a cursului narativ, asasinul ar fi trebuit să fie, logic, evreu. Adevărul istoric este însă altul. Egor Sazonov, ucigaşul ministrului rus, se născuse într-o familie de rascolnici ruşi, creştini de rit vechi (evreul Yevno Azev, unul dintre organizatorii asasinatului, nu fusese arestat şi nu putea să rostească această tiradă, utilă predicii autorului, dar în răspăr cu realitatea).
Educându-şi metodic cititorul, Ernu face intermitent paradă de erudiţie: „Acesta era spiritul vremii, pe care nemţii îl botezaseră frumos Zeitgeist. Iar el putea fi găsit la orice poet la modă pe atunci. Cum ar fi cel pe care îl iubea poate cel mai mult după Blok. Inegalabilul Osip Mandelştam: «Veacul meu, fiara mea, cine ar putea/ Să privească în pupilele tale/ Şi cu sângele tău a încleia/ Vertebrele-a două veacuri fatale?»” (traducere: Leo Butnaru). Autorul „marginalilor” are relaţii tensionate cu literatura, mai ales cu poezia. Or acest poem nu e despre „Zeitgeist”, ci despre ruperea legăturilor temporale („ruperea veacurilor”). Iar Sara nu putea să şi-l amintească în 1916, pentru că poezia Veacul avea să fie scrisă abia în 1922! Într-o carte construită pe documente, asemenea anacronisme sunt jenante.
Cititorul se va nedumeri, ascultând-o pe Sara interpretând cântece de glumă (Cum naiba să fii tu marxist? Anarhistul; ş.a.), chipurile în vogă la tinerii de la începutul secolului XX, dar care în realitate aveau să fie scrise exact cu un secol mai târziu şi făcute public într-un recent proiect muzical parodic, exerciţiu sută la sută postmodernist (lansat în 2016!), în care autorii parodiază şi reciclează ironic teme muzicale curente, în maniera şi limbajul literaturii epocii „veacului de argint”.
Cireaşa de pe tortul discrepanţelor cronologice (şi logice) e monumentala declaraţie: „Dar ştii ce spunea Marina Ţvetaeva? Spunea ceva important: toţi poeţii sînt jidî, zise Sara zâmbind”. În limba rusă, jidî (=„jidovi”) e un cuvânt dispreţuitor, fapt menţionat şi în Precizări-le autorului de la începutul cărţii: „Jid/ Jidî – din judaeus (lat.), iudeu, evreu în rusă are o conotaţie peiorativă, negativă şi profund discriminatorie.” Şi atunci cum să declari că poeta rusă „spunea ceva important”?
Poema sfârşitului din care „citează” personajele avea să fie scris abia în 1924 la Praga şi tipărit pentru prima dată într-o revistă a emigranţilor ruşi „Ковчег” („Arca”), editată în acelaşi oraş, în 1926 (cu un deceniu mai târziu decât l-ar fi „citat” Sara!). Versurile invocate sună aşa: „В сём христианнейшем из миров/ Поэты – жиды!” (literal: „În această lume, cea mai creştină dintre toate/ Poeţii sunt jidovi”). Ergo: într-o lume de altă religie, poeţii sunt respinşi de societate, cum au fost respinşi, de-a lungul secolelor, evreii; sunt damnaţii care populează „ghettoul aleşilor”, sunt [ca nişte] „jidî”. „Viaţa e locul unde nu poţi trăi, e locul pe nume: «cartierul evreiesc»”, afirmă Ţvetaeva. Exclusivismul se transformă în excludere. Poeta nu „spunea ceva important”, ea rostea, conştient, o injurie! Nu mândria aleşilor o interesa, ci drama lor!
P.S. Într-un poem scris în 1962, Und mit dem Buch aus Tarussa, Paul Celan evocă un almanah (primit probabil de la Nadejda Mandelștam) în care sunt publicate mai multe poezii ale Marinei Ţvetaeva. Ca scrierii fragmentare ca motto, Celan citează – în limba rusă (şi, probabil, din memorie) – versul din 1924 al poetei ruse, reformulându-l involuntar: „Toţi poeţii sunt jidovi”. De aici confuzia lui Ernu şi a personajelor sale, care au anticipat „afirmaţia importantă” a Marinei Ţvetaeva (dar în formula emisă de Celan) cu o jumătate de secol!
Vasile Ernu, Izgoniţii (mica trilogie a marginalilor), Polirom, 2019, 224 p.