Nu ştiu sigur dacă mult răsfăţatul Alexei Nikolaevici Tolstoi, tătucul lui Buratino (o variantă de Pinocchio fără lungirea nasului), a fost sau nu, totodată, şi părintele genului socialist-fiction în literatura sovietică, dar cu siguranţă l-a exersat cu o originalitate greu de egalat. Eroul romanului dumisale Aelita (1923), un piţifelnic a cărui primă grijă după debarcarea pe Marte este să-şi aprindă degajat o ţigaretă, li se adresează marţienilor cu tavarişi, bea cu ei vodcă şi le oferă tutun ca unor soldaţi pe front, apoi aude cu satisfacţie că planeta era condusă de ingineri ca el (autorul fiind absolvent de institut tehnologic), dar află că ăia îi cam exploatau pe oamenii muncii, ceea ce era nie haraşo. Dacă însă dai la o parte tot acest circ ideologic păstrând doar fundalul poveştii – tabloul unei iminente catastrofe climatice globale, atunci rusul a popularizat „Planeta roşie” mai realist decât o făcuse cu Războiul lumilor H.G. Wells (1898), căci, înainte de a se deşertifica, ea arătase într-adevăr nu foarte diferit de albăstreaţa noastră, urmele fostului bazin hidrografic fiind încă vizibile. Lui Wells, tema invaziei îi va fi fost inspirată, probabil, de o iluzie optică rămasă de pomină în istoria astronomiei. În 1877, Schiaparelli crezuse că vede în reţelele de canioane marţiene nişte canale naturale, iar ziarele, traducând canali în mod arbitrar, au lansat ştirea de senzaţie despre „canalele de irigaţii construite de marţieni” ca remediu contra catastrofei deşertificării, declanşând o adevărată isterie în masă. De fapt, Marte e aşa de pustiu, încât ai putea jura că omul a trecut deja pe acolo, iar din marţieni s-au găsit până acum doar nişte posibile fosile de bacterii, ca un soi de mormoloci microscopici, în meteoritul Allan Hills căzut în Antarctica după proiectarea lui spre Pământ prin ciocnirea vreunui asteroid cu „Planeta roşie”. Acest ALH 84001 este cel mai scump bolovan de pe piaţa meteoriţilor, cei marţieni (60.000 de dolari uncia) şi cei selenari vânzându-se la tarif de diamante, iar cei proveniţi din asteroizi cam la preţul aurului.
Paradoxal însă, tocmai în această pustietate marţiană, nu prea diferită de propriile noastre regiuni deşertice, stă atracţia. Nu degeaba şi-a pus NASA acolo la lucru o duzină de roboţi, clocind proiecte de colonizare şi chiar „terra-formatare” pentru reintrarea apei în circuitul natural. Actuala presiune atmosferică prea slabă (1 % faţă de cea terestră) face ca apa să sublimeze, trecând din starea de vapori direct în stare solidă, aşadar ploi nu există, în schimb mai ninge iar solul se acoperă iarna cu un strat cenuşiu de promoroacă până la venirea primăverii, când se înroşeşte la loc din pricina oxizilor de fier. Vara, calota nordică de apă îngheţată aproape dispare (apă în stare solidă mai poate fi găsită totuşi în căldările unor cratere), în vreme ce iarna calota de gheaţă carbonică a polului sud (unde depozitele de praf capătă un straniu aspect de scriere arăbească) se extinde. În rest, albii de fluvii secate, vulcani stinşi (în frunte cu Olympus Mons, cel mai înalt munte din întreg sistemul solar – 21.230 m şi 550 km diametru, şi lanţul Tharsis de peste 14.000 m), enormul canion Valles Marineris (5000 km) uscat şi el, furtuni de praf. E mizilic totuşi în comparaţie cu pustiul din capetele seci ale atâtor pământeni. În 1997, trei yemeniţi au acuzat oficial NASA pentru violarea dreptului lor de proprietate asupra „Planetei roşii”, ca descendenţi ai triburilor himariţilor şi sabaenilor ce ar fi avut cândva câte un templu pe fiecare din celelalte şapte planete. În plângerea adresată procurorului general, scria despre misiunea din iulie 1997 a staţiei Mars Pathfinder şi a rover-ului Sojourner negru pe alb: „Sojourner şi Pathfinder, aparţinând guvernului SUA, au aterizat pe Marte şi au pornit să exploreze fără prealabila noastră informare şi aprobare”. Nu-i aşa că nu-i deloc mai puţin fascinant decât planetele nici domeniul ăsta al psihiatriei? În ciuda respingerii plângerii lor, în anul următor yemeniţii s-au pus pe „vândut” parcele marţiene la doi dolari bucata, adevărat chilipir comparativ cu preţul de zece ori mai piperat cerut pentru fiecare din cele două milioane de acri înstrăinate în 1980 de „proprietarul Lunii” Dennis Hope. Ai crede că, revendicând în 2012 toate planetele sistemului solar, canadianul Sylvio Langevin ar merita totuşi din partea medicilor ceva mai multă atenţie decât Dennis-pericol-public şi cei trei yemeniţi, dar nu, recordul mondial absolut îl deţine încă, din decembrie 1948 încoace, „prim-ministrul” J.T. Mangan al Naţiunii Spaţiului Celest, proclamată suverană peste întregul cosmos.
Prima misiune pe Marte cu oameni la bord, iniţial programată pentru 1986, a tot fost amânată din pricina eşecului experimentului Biosfera 2, care a dovedit că nici chiar cea mai sudată echipă nu rezistă psihic călătorind închisă într-o conservă luni de zile. Una e să te ştii pe orbită în jurul Pământului la doar 400 km precum echipajele Staţiei Spaţiale Internaţionale (Christina Koch a stabilit recent un nou record de 11 luni) şi cu totul alta o navetă interplanetară de vreun an şi jumătate, în care se pot întâmpla multe şi trebuie să te descurci fără asistenţa celor de acasă (un singur schimb de mesaje între Marte şi Pământ durează cât o repriză de fotbal). Dar chiar şi zborurile orbitale au înregistrat incidente. În 1976, Vitali Jolobov o luase razna de-a binelea şi voia să deschidă hublourile navei Saliut „ca să aerisească”, aşa că misiunea a fost imediat întreruptă şi ţăcănitul readus înapoi pe Pământ, mai înainte de a se întâmpla vreo catastrofă. Alţi doi ruşi, Lebedev şi Berezorov, certaţi la cuţite, se izolaseră unul de altul în nava spaţială fără a-şi mai vorbi 5 luni de zile până la întoarcerea pe Pământ. Nici chiar Gagarin, după un singur tur pe orbită, nu mai era zdravăn: la ceremonia festivă oficială, întâmpinat la aeroport de Hruşciov cu fanfară şi covor roşu, eroul cobora din avion echipat ţanţoş în uniformă militară, dar cu şireturile desfăcute la pantof.
Nimic mai firesc decât să-i vezi pe cei doi cartofiori liliputani ce-l orbitează pe Marte – nişte foşti asteroizi capturaţi – denumiţi după cei doi gemeni ai zeului războiului, Phobos („frica”) şi Deimos („teroarea”). Nimic mai straniu decât să-i găseşti descrişi în Călătoriile lui Gulliver (1726) cu un veac şi jumătate înainte de descoperirea lor de către americanul Asaph Hall (1877). În Călătoria în Laputa, III, ţi se povesteşte despre „marile progrese ale laputanilor în astronomie”: „Ei au descoperit totodată două stele mai mici ori sateliţi învârtindu-se în jurul lui Marte. Cel mai apropiat se află la trei diametre marţiene de centrul planetei, iar cel mai îndepărtat, la cinci diametre distanţă. Primul satelit are o mişcare de rotaţie de zece ore, iar al doilea douăzeci şi una de ore şi jumătate. Astfel, pătratele perioadelor lor cresc aproximativ proporţional cu cuburile distanţelor de la centrul lui Marte, dovedind indiscutabil că sunt guvernate de aceeaşi lege a gravitaţiei ce influenţează celelalte corpuri cereşti.” Ei bine, dacă formularea celei de-a treia legi a lui Kepler este ultima surpriză la care te-ai fi aşteptat într-o satiră social-politică iluministă deghizată în carte de aventuri mirobolante (clasificată „pentru copii”), atunci predicţia unei descoperiri astronomice (ba chiar şi a faptului că ea avea să fie făcută de nişte străini progresişti de peste mări) te lasă perplex de-a binelea.
Înainte de a încheia acest popas pe „Planeta roşie”, să mai adăugăm şi o precizare terminologică. Nu mai puţin stupefiant decât predicţia lui Swift e să găseşti invocându-se în ediţia a doua a Dicţionarului de cuvinte recente (1997) trei ocurenţe ale bazaconiei „amartiza”/„amartizare” în articleria României libere din vara lui 1976, monstru definit ca un „contact cu planeta Marte venind de pe Pământ” (unul dintre exemplele citate acolo fiind şi memorabila tâmpenie pleonastică „a doua zonă de amartizare pe planeta Marte” propusă pentru sonda Viking-1). Nu zău, vasăzică nu se poate „ateriza” decât pe Terra, ca şi cum „subteran” ar însemna „sub planetă” şi numai planeta asta ar avea „teritorii” ? Dacă-i aşa, atunci „erotizarea” ar trebui şi ea redefinită ca un contact cu asteroidul Eros al sondei noastre Near-Shoemaker. Numai că latinii, de fapt, înţelegeau prin terra uscatul în opoziţie cu marea, iar mai apoi prin extensie l-au întrebuinţat şi pentru ţară, teren, ţărână. Până chiar şi anglo-saxonii de azi folosesc invariabil landing pentru orice fel de aterizări. Se vede însă treaba că latina e deja o limbă moartă. Odihnească-se deci în pace, sau, cum se mai spune pe la noi, „fie-i Terra uşoară !”.