În – recurgând la o bătătură lexicală – capitala aurului negru (pentru cei veniți mai târziu, este vorba de orașul Ploiești!), pe vremea dictaturii, cultura a fost mereu un fel de loisir elitist, de o bipolaritate ce le era suficientă însetaților de cultură ai orașului: teatrul și filarmonica. Atât. Dacă voiau mai mult divertisment, se urcau în mașină și, după 60 de km, puteau fi impresionați, măcar și pentru o seară, de patimile culturale ale Capitalei. Pentru celelalte „pături” social(ist)e, Casa de cultură a Sindicatelor era de ajuns. Când și când, la File de istorie și Cântarea României, mai intra în joc sala de festivități de la Palatul Culturii, circumstanțial populată cu elevi, pensionari veniți direct de la CAR sau gură-cască încântați că intră în snobilime. Așa că, orice inițiativă culturală, de altă sușă decât cele izvorâte din programele partidului și aprobate de tovarășul vice de la comitetul județean, era sufocată în fașă.
Și totuși, în acea perioadă cenușie, au existat excepții. Care, prin „policromia” personalității lor eclatante, au contrariat la culme pământiul funciar al acelor vremi. Una dintre aceste excepții se numește Mihai Vasile. Regizorul Mihai Vasile. Cel care a pus bazele, în 1980, instituției numite Equinox, ca un studio interdisciplinar (teatru, dans, muzică, film, arte plastice), dar și ca un minunat joc în jurul semnificației ideii de echinox (renaștere, revigorare, trezire la viață etc.), a cărei conotație subversivă cerberii culturali ai vremii nu aveau cum s-o priceapă. Și cel care, după 1990, s-a aflat în nesfârșite clinciuri cu administrația locală neo-comunistă, fiind obligat să părăsească – împreună cu artiștii, decorurile și toate angaralele logistice specifice – sediul din Palatul Culturii, în care funcționa teatrul. Numai pentru că așa a poftit și a ordonat baronul cel mai penal al județului și, totodată, jupânul absolut al cleptocrației prahovene.
Dar tenacitatea lui Mihai Vasile nu cunoaște limite. În 2014, înființează într-o altă „locație” o nouă instituție de artă teatrală (dar și ca o continuare insistentă a Teatrului Equinox), numită – este adevărat, un pic cam pompos, dar poate tocmai pentru a deruta privirile autoritare ale administrației locale – Centrul de Cercetare, Documentare și Practică Teatrală și Cinematografică MYTHOS. Aici, au loc spectacolele teatrului de amatori, proiecții de filme, lansări de carte, expoziții de artă. Altfel spus, un punct nodal energetic al culturii de masă din Ploiești.
De curând, am fost onorat să primesc din partea autorului două cărți, mărturii ale talentului îmbelșugat cu care a fost dăruit Mihai Vasile (regizor și teoretician al teatrului, autor de filme, fotograf, scriitor, sculptor și, nu în ultimul rând, un remarcabil pictor).
Prima este scoasă la Editura Akakia (îmi place nespus acest nume, poate fiindcă îmi amintește de celebrul personaj din Mantaua lui Gogol, Akaki Akakievici!) și se intitulează Cealaltă parte a umbrei – fals tratat de antropologie teatrală. Este un fel de privire admirativă prin les entrailles ale istoriei universale a teatrului (cu notații, schițe, desene, biografii de autor, aparat critic etc.), mixată cu istoria trăită mai bine de trei decenii a Teatrului Equinox. Sunt frânturi de citate, schițe de decor, proiecții personale asupra marilor autori de teatru, considerații și interpretări, eseuri și articole (semnate de reputați comentatori) despre reușitele trupei lui Mihai Vasile. Cartea e mai mult decât un simplu (sau fals sau pseudo) tratat de antropologie teatrală, este un florilegiu admirativ, o dare de seamă incandescentă, dar fără să fie neapărat epatantă, decât în limitele bunei cuviințe, despre o iubire nesfârșită: teatrul. Cealaltă parte a umbrei (titlul mi se pare de o suculență semantică realmente îmbelșugată) este, dincolo de toate tentațiile taxonomice, o declarație de dragoste pentru scenă. Pentru Scenă și Viață.
Cea de-a doua este ceva căruia nu pot să-i definesc în chip foarte clar genul (o fi un transgender!!): pare a fi un catalog al expoziției de pictură a lui Mihai Vasile, din toamna anului trecut (anunțată pe copertă!), dar și un timid compendiu de proze ilustrate, apărut în condiții grafice excepționale, derutați fiind poate de titlul opului: minima theatralia și alte povestiri. Cert e următorul lucru: structura binară a volumului, minima theatralia / și alte povestiri, deși riscă să pară că aglutinează conținutul formal, este depășită de un „fir roșu”, de o constantă. Adică picturile lui, ale lui Mihai Vasile, care sunt reușite interesante, provocatoare, ce dezvăluie un penel sigur, matur, echilibrat, fără prelungiri tautologice (poate doar un pic manieriste, însă fără să vatăme!). Pe de altă parte, nu-și lasă de izbeliște obsesia artistică, la qualité maîtresse a formației sale culturale: Teatrul (cu majusculă). De aceea, în prima parte, alege câte un autor și un fragment dintr-o piesă celebră a sa, pe care o sprijină cu viziunea grafică a lui, a artistului plastic, de multe ori nu doar foarte potrivită, ci și extrem de binevoitoare, adică într-o perfectă concordanță, secretă, cu imageria țesută în rezervația lui de fantastic. La care adaugă, firește, impresia lui despre autorul dramatic. Alteori, glosează – dezvăluind și un fin cunoscător de istoria artelor – pe marginea câte unui tablou celebru, așa cum a fost cazul cu Peisaj cu căderea lui Icar (1560) de Pieter Bruegel cel Bătrân – în care descoperă amănunte savuroase. Alte povestiri sunt bucăți scurte de proză, fragmente cu străluciri uneori diamantine, ca un fel de contrapondere la fulgurații din lucrări de Nichita Stănescu, Garabet Ibrăileanu, Cesare Pavese, Lloyd C. Douglas și alți autori din „parohia” sa literară personală. Însoțite, normal, de proiecția picturală a lui Mihai Vasile.
Așadar, sub semnul lui MYTHOS, la Ploiești se petrec lucruri fascinante.