De la antologiile de poezie religioasă, realizate de Pan Vizirescu (1943), Florentin Popescu (1999), Magda și Petru Ursache (2002), Mircea Croitoru (2003) și Ion Buzași (2004), cel din urmă face pasul către exegeză, cu volumul Valori creștine în poezia românească (2009, Editura Dacia), o temerară cercetare din timpuri străvechi, nebănuite, sec. al V-lea AD până în zilele noastre, folosind ca unic criteriu valoarea estetică, nu fondul, ideatica ori atitudinea pioasă a creatorului liric, ceea ce-i conferă calitatea de reper, de termen de comparație peste timp. Cartea cuprinde șase capitole, Epoca daco-romană (Niceta de Remesiana), Epoca veche (Dosoftei, Samuil Micu), Epoca pașoptistă (Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu, Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu), Marii clasici (Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Al. Vlahuță, Șt. O. Iosif, Octavian Goga), Poezia interbelică (Tudor Arghezi, V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Aron Cotruș, Ion Pillat, Radu Gyr, Lucian Blaga, Vasile Militaru), Poezia contemporană (Ioan Alexandru), reunind și autori canonici. În esență, o selecție judicioasă, generoasă, inteligentă, ce nu omite nimic durabil, ziditor în arhitectura poeticului. Modestia unei investigații de anvergură din Argument („Eseul de față nu și-a propus ambiții larg cuprinzătoare și imposibil exhaustive”, p. 5) este depășită de demonstrația în forță a unei religiozități implicite și explicite în lirica românească în toate perioadele, încă din prefeudalism până în cele două milenii consumate. Purtătorul de stindard al daco-romanității, Niceta de Remesiana (născut la finele sec. al 4-lea – mort, pare-se, în 415 AD) contemporan cu Fericitul Augustin și Vasile cel Mare, ar fi autorul imnului Te Deum laudamus. După acest inițiator, urmează o pauză îndelungată, până la mitropolitul Dosoftei, tălmăcitorul psalmilor într-o rostire orală, simplă, fluentă, cu cadența doinelor. Iluministul Samuil Micu a reușit o traducere inspirată a Sfintei Scripturi (Biblia de la Blaj) în 1795, a doua după cea de la București (1688). Dintre pașoptiști, s-a detașat Grigore Alexandrescu (primul mare poet român, decretează Ion Buzași), prin Candela („un moment de adorație naturistă”, p. 39), Rugăciune, eminesciană, și Umbra lui Mircea. La Cozia, poem patriotic cu inflexiuni creștine, în comparație cu D. Bolintineanu, poet religios în sine, cu mostrele La Isus pe cruce, Fecioara Maria. Mihai Eminescu, poetul nepereche, să fi fost unul mistic? Nu, dar poet religios da. Pe lângă lirica filosofică având substrat religios – Luceafărul, Scrisoarea I, Mortua est, Rugăciunea unui dac, există și altele, cristaline, suave – Rugăciune (un imn religios), Răsai asupra mea, un sonet cu apelul la Maica tuturor. Deși a scris Imn lui Satan, același imprevizibil Macedonski a compus ciclul Psalmi moderni, drum al purificării. Pastelistul Coșbuc – prolific poet religios – dedică versuri evenimentelor majore, Nașterea Domnului, Învierea, Paștele… în Colindători, Pomul Crăciunului, Crăciun în tabără, parabole versificate, Amin strigă stâncile, Isus la Împăratul, Armingenii, Cel mai bun cuvânt… Semne ale religiosului se întâlnesc și în capodoperele Nunta Zamfirei, Vara, Moartea lui Fulger ori în pastelul Pace, unde natura se bucură de ,,odihna dumnezeiască” (p. 58). Inspirată analogia cu Quo vadis, romanul lui Sienkiewicz. Dinspre Șt. O. Iosif – doar unele poezii cu suflu religios, prezente și în panoplia „poetului pătimirii noastre” – Apostolul, E sărbătoare, Rugăciune. Binevenit accentul pe binomul poezie-gazetărie la Eminescu și Goga, ambii complinind artisticul prin desfășurări publicistice ample. Cu interbelicii se produce o schimbare de paradigmă, inițiatorul fiind Arghezi, cu cei 17 psalmi (10 în Cuvinte potrivite), din care unul deplângând însingurarea – „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș”…, Psalmul 3, altul relevând insurgența, contradicția cu Tatăl (Psalmul 14). O crustă adecvată au și Duhovnicească, Nehotărâre, De-a v-ați ascuns, texte îmbibate – zicem noi – și de filosofie. Vasile Voiculescu îl concurează pe Arghezi pe linia psalmilor, mulți dramatici și metaforici, ca, de exemplu, În Grădina Ghetsimani. Un nedreptățit sub trei dictaturi, carlistă, antonesciană, comunistă: Radu Gyr, condamnat la moarte pentru Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Un „Homer al închisorilor”, cum s-a spus. Piscul liric l-a atins cu As-noapte, Isus… Autorul capodoperei Isus prin grâu, Nichifor Crainic, e un „Paul Claudel al nostru” – opina Dumitru Stăniloaie -, ce propune tema morții în Unde sunt cei care nu mai sunt. De viziune creștină se arată și tradiționalistul Ion Pillat cu Casa amintirii, Aici sosi pe vremuri…, în fapt, o baladă din care nu lipsește toposul bisericii.
La întrebarea dacă poetul-filosof Lucian Blaga a fost și religios, răspunsurile sunt împărțite. După enumerarea unor puncte de vedere contrastante, vine și verdictul dascălului blăjean: „ca și Eminescu, Coșbuc, Lucian Blaga este un cântăreț al Nașterii Mântuitorului” (p. 93), fie și în absența unui grupaj cristic. Totuși, un fior religios se strecoară în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lumina, Moartea lui Pann, Lacrimile… Vasile Militaru și Ioan Alexandru întregesc tabloul poeților cu valențe religioase, confirmând că „Transilvania este locul valorilor morale perene” (p. 114). Cine va studia, aprofunda, de acum încolo această temă/falie de istorie literară, va ține cont și de exegeza laboriosului universitar transilvănean.