Un dramatism la vedere, ațîțat, tenace, tăios în desfășurarea sa provocatoare, iată prima impresie ce ne-o produce creația poetică a lui Ion Tudor Iovian, pe care mărturisim a nu fi avut prilejul de a-l fi citit cu atenție pînă la volumul de față. Imaginarul insurgent, nu o dată cuprins de flama unei acute inadaptări naturale, pare unica formulă pe care o exploatează autorul, pînă la un soi de abandon al eului: „în plină zi/ în lumea Ta Doamne/ am uitat cine sunt am uitat ce caut pe/ pe pămînt printre cuvintele-miei tăiate la gît/ care ard și trădează/ am uitat/ ce caut printre terminațiile nervoase ale/ dimineților cu șpan sub pleoape/ cu cenuși între filele cărților/ prin hrubele/ atîtor lumi pierdute/ atîtor vieți fără istorie fără un dram/ de lumină fără un dram de adevăr” (am uitat cine sunt…). În acest mediu dur, în care există „doar verde coclit/ verde sticlos/ doar fier și smog și oțet”, e înregistrată „o flacără de primăvară” care „dă să se stingă/ dar nu se stinge”, în vreme ce „un plînset peste putință de îndurat/ își strecoară șerpii de fum și șfacul peste/ cîmpul de fier verde coclit/ și îneacă în leșie cuvintele pătate/ de murdăria zilei”. Între nodulii de energie încrîncenată își fac însă loc fasciculele unor inocențe, ale unor frăgezimi care-și notifică obîrșia mistică. Aidoma unei lumini fragile, obstinate totuși a nu se stinge, adăpostită în palma protectoare a Providenței, „uitată deschisă”. Dumnezeu nu ezită a-și face apariția sub o înfățișare derutant umilă, apelînd la imbatabila tactică a firescului: „dar el a fost ieri dimineață pe aici și a bătut la ușă – / nu era nici poștașul nici lăptarul nici hopa mitică-nici-nu-bea-nici-nu-se-strică/ și era tare tras la față/ străveziu/ și se vedea cerul prin el/ și mirosea a smirnă în două cu aer curat și rece” (poem cu bisturiu…). Cu precizări melancolice „i-am văzut privirea grea/ de parcă atunci i s-ar fi terminat toate poveștile/ și nimeni nu mai era în jurul lui/ să-i asculte/ cuvintele care miroseau din ce în ce mai tare a livadă/ după o ploaie de vară”.
Așadar retorica plină de elan protestatar a poetului se dorește a fi instrumentul unui contrast lăuntric, al unui conflict al experienței mundane cu background-ul său spiritual. Mai extins în expresie, factorul contestării se justifică prin cel al încredințării originare, prin aspirația candidă a unei redempțiuni. Poet maudit, Ion Tudor Iovian preferă a se fixa pe descompunere, putrefacție, macabru precum pe un program expiator al vocației proprii, întrucît insurgența sa are ca punct de pornire o inocență primară contrariată. Dintre poeții noștri afinitatea d-sale cu Arghezi e indenegabilă, dar mai puțin una, așa cum s-a afirmat, cu Bacovia. Rostirea amar-eliptică, ermetismul moral ce-l disting pe autorul Plumbului nu se regăsesc în versurile ostentativ revărsate, larg gesticulante, de-o sonoritate expansivă pe care le cultivă Ion Tudor Iovian. Mai curînd am putea avea în vedere o înrudire cu Ion Caraion, nume pe nedrept minimalizat din pricina unor secvențe biografice nefavorabile. Aidoma acestuia, poetul în discuție nu ezită a înfățișa o dialectică a cruzimilor: „și mieii sunt uciși/ în numele tău Doamne/ ca energia lor să-nvîrtă caruselul plăcerilor de doi bani/ fără oprire/ și nu se-ntunecă și nimeni nu plînge/ dar suflul mieilor nu mai ține de cald/ toporașilor/ nu-ți mai gîdilă Doamne-mielule tălpile/ apa/ tîmpla îngîndurată/ și ei sunt omorîți în timp ce se cîntă/ imnul de slavă al abjecției/ oda nimicului”. Pentru a interveni un ton apocaliptic, într-un amestec al prezentului negru cu un viitor similar. Crima și pedeapsa devin congruente. Un Rău generalizat, fără scadență, bîntuie lumea prin infuzia sa de realism și duioșie, de oroare și milă: „și asta se va întîmpla mereu și mereu, dar florile de prun reci și albe și amărui/ nu pot ascunde/ atîta sînge fierbinte în palpit/ atîta încredere/ că mîna încleștată pe cuțit nu va lovi/ lumina mătăsoasă dintre cornițe/ și scîncetul lor sub cuțit/ sparge-n țăndări/ liniștea florilor de prun/ gheața minții literele vii din subtextul secret/ aduce cutremur în cer/ se agață/ cu degete-căngi de zăpada amăruie/ din sufletul meu/ în lumina de seară care s-a prăbușit peste lume/ se face mult rău – / și nu-i nimeni chiar nimeni să stingă setea/ de a face rău” (dar eu n-am vrut să deschid…). Existența terestră apare circumscrisă unui simțămînt copleșitor al despărțirii irevocabile, formă de metanoia dureroasă ce include, alături de oameni, animalele, plantele, obiectele: „și ne luăm rămas bun în frigul dimineții/ în gări/ printre scrîșnetele frînelor de tren/ ziare încleiate în grăsimi și muștar/ bilete țipete spume surîsuri de plastic/ de la luna cu zgîrieturi pe obraz/ care se smiorcăie cînd/ își răzuie chipul de pe geamuri și rufe/ murdare/ de pe suflete/ cu briceagul/ și ne luăm rămas bun de la călători/ de/ pămînt/ de piatră/ de carne vînătă/ dar ei nu au nimic de spus și privesc în/ gol și frica le pune/ lacăt pe gură/ și cîini” (frigul dimineții). Avem a face cu un „rămas bun” amplificat cu predilecție în universul mic, în detalii, în tresăriri ale umilinței: „de la merișorul sălbatic pe care l-am/ lovit cu securea în vis/ și l-am găsit doborît în patul nostru”, „de la pisica chioară de pe casa scărilor/ unde am iubit și am urît și/ am dat sînge patriei/ în seringi cu ecstasy”, de la „cărți/ din care n-a citit nimeni niciodată și nu/ le-a răsfoit nici vîntul/ ci, doar moartea/ și/ singurătatea și-a pus semnătura”. Pînă la indiciul vampiric, caz patologic al solitudinii menit a sublinia dezastrul. Răul devine nemijlocit sîngeros: „și ne luăm rămas bun/ de la bărbatul acela tăcut care bate/ posomorît/ apele cu nuiaua/ care taie cu briceagul cuvintele-miei la/ gît/ și le bea sîngele și cîntecul și zorile/ beat de singurătate”.
Nu scapă stigmatului damnării nici erosul, devenit intemporal la intersecția realului cu o ficțiune ambiguă. Alura neutrală a formulei nu e decît un aspect perfid al declinului: „și-ntr-un cîmp de maci și primule de azi de ieri/ dintotdeauna/ erau un bărbat și o femeie/ poate eu și tu/ poate tu și altcineva/ nu erau nici tineri nici bătrîni nici de aici nici de acolo/ nici de acum nici de atunci” (poveste dintr-un cîmp de maci). După cum poezia e figurată asemenea unei „micuțe” vicioase care-l împinge pe autor către paradisul său artificial, un soi de damnare a damnării: „și ea/ mica vicioasă poezia/ mă trage de mînecă își apropie buzele umede/ în flăcări deja/ de lobul urechii/ tocmai cînd vreau să mă duc cu băieții «la/ una mică»/ la birtul Nevermore/ ca să uit de toți și de toate/ să-mi beau porția de cer și de fiere să-mi beau mințile (…) și mă pune să-i fac pînă seara/ un paradis artificial tu/ ca-n filmul ăla sud-american”. Un „paradis” plin de mievrerii nelipsite de-o aluzie confraternă, în care „îngerii de turtă dulce se dau de-a crucea babei/ prin pod și cămări/ excitați de prea mult emilbrumărel prost și botezat” (și ea mica vicioasă mă trage de mînecă). Însă dincolo de înscenările funambulești se înscrie ipostaza ultimă a ființei auctoriale, pîndită ca oricare alta de anonimat și absență, într-o perspectivă în care devine suverană anomia: „în plină zi/ Doamne/ undeva în lumea Ta Doamne/ o teamă fără nume un om fără față o păpușă/ în răzvrătire pe balustrada podului/ un cîine/ și acolo/ pră pas ti a/ negru numai negru (…) dar tu ai fost acolo și ai văzut/ fața omului fără față” (albastru cu picățele vineții și moarte). Așadar personalitatea inflamată, spectaculară a bardului se izbește implacabil chiar de limitele vădite ale trăsăturilor sale caracteristice. Relativul scepticism al optzeciștilor cărora sub raport generaționist acesta le aparține apare asumat la limita sa dramatică. Ion Tudor Iovian: un stîlp de energie pură ce se vrea simbol patetic al sacrificiului „uman, prea uman” . Un poet ieșit din comun. Indiscutabil subevaluat.
Ion Tudor Iovian, și omul n-a mai scos nici un cuvînt,
Editura Tipo Moldova, 2019