De foarte multe ori, în lumea artelor (și nu numai!), se întâmplă ca o vorbă bună, altminteri, mult așteptată, o cronică pozitivă sau foarte laudativă, encomiastică sau chiar lingușitoare, în fine, deci, e vorba de ceva foarte bun la gust (!), deci, de foarte multe ori, vorba de bine să nu fie mai eficientă ca o insultă sau o ocară. Un scandal (precum scandalul dintâi, cel cu alungarea…!) sau un proces de intenție. Adică, verbul greu, de hazna, afrontul, ofensa, injuria, suduiala sau denigrarea pot aduce beneficii mult mai mari în lumea asta (poate chiar și în postumitate!), decât vorba blândă, judecata cuminte, corectă și onestă, bazată pe valoare și adevăr (și pe nimic altceva). Cu alte cuvinte, răspunsul să fie exact invers decât cel scontat.
Este ceea ce i s-a întâmplat de curând unui grup de tineri absolvenți ai secției de sculptură de la Universitatea de Arte, unii încă la master, care, conduși de către unul dintre cei mai remarcabili sculptori și, totodată, dascăli, Reka Csapo Dup (curator al expoziției, alături de Călin Stegerean), și-au strâns lucrările într-o provocatoare expoziție – sigur, nu mai nărăvașă decât altele (dintre care, unele deocheate rău!) – pe care au intitulat-o Dincolo de canon. Noua sculptură, azi. O expoziție-manifest, pe care – în premieră – a găzduit-o primarul Sectorului 1 în chiar sediul Primăriei.
Din păcate, percepția publică a fost parazitată de elementul politic adversar al actualului primar, care a declanșat o campanie turbată împotriva expoziției (și, în subtext, împotriva primarului Sectorului 1). Povestea mizerabilă are toate ingredientele unui scandal de mahala: avocatul fostului primar, descăunat la recentele alegeri și aflat acum în cercetarea organelor de anchetă privind grave fapte de corupție, deci, avocatul lui intră în primărie, în timp ce are loc amenajarea expoziției, fotografiază pe ascuns lucrările, fără acordul artiștilor, pe care apoi le expune linșajului public, pe propria sa pagină dintr-o rețea de socializare. De aici, haloimăsul. De aici, „conjurația refulaților”. De aici, exact ca un aparat tv ce interferează cu unde nepotrivite și suspecte, apare – susținut, firește, de presa aservită – cel mai toxic fenomen pe care societatea românească, marcată încă de primitivisme dezgustătoare privind percepția publică asupra unui eveniment cu rădăcini estetice, îl tolerează de mai bine de 30 de ani: imixtiunea abuzivă a politicului în orice domeniu.
Aici, în acest caz, nu e vorba de faimoasa „aflare în treabă a românului”, aici vorbim despre două lucruri adânc înfipte în psihonul unei anumite părți a clasei politice: incultura cu exprimări grobiene, mitocănia cu ștaif cultural. Și, secundo, deontologia și competența politică. A nu ști să pierzi în politică este similar cu sinuciderea de a intra în arenă lipsit nu doar de o viziune, de o cultură politică, ci și de un ethos absolut necesar în legitimarea ca om politic. Acum, că grilele de acces în această menajerie sunt foarte laxe, de vină este, fără îndoială, establishmentul extrem de permisiv în ce privește calitatea umană (uneori, chiar și sănătatea mintală!) a deponenților de candidaturi. Dar nu despre asta este vorba. Ci despre cum politicul care, așa cum se crede el cu aroganță, adică specialist în orice, face observații privind un act cultural.
A califica exponatele din expoziție, într-un delir abject, drept „drăcoaice dezbrăcate”, blasfemii anticreștine sau stigmate ale unor „minți bolnave” – atenție: asta înainte ca expoziția să fi fost deschisă – înseamnă un gest de incultură crasă, ce denotă cât de jos se află educația estetică și civică într-o țară care l-a dat pe Grigorescu, pe Pacea, pe Petrașcu, pe Brâncuși (à propos, expoziția fusese organizată ca un omagiu adus marelui sculptor).
Când un cunoscut personaj politic, ignar cu facultate (particulară, normal și la fără (nicio) frecvență!), terminată la 45 de ani, în schimb, absolvent „strălucit” al Colegiului Național de Apărare (apărarea cui, a ce?), apare și proferează cele mai promiscue și degradante cuvinte despre o operă de artă, să știți că nu el e de vină. El rămâne doar un cap de vită furajată ce face parte din șeptelul politic al României. De vină este acea parte infectă a mass-media, aceea care s-a lăsat cumpărată, pentru că a distribuit infecția, fără discernământ am zice, dacă n-am ști că a fost o mișcare coordonată împotriva inițiativei actualei primărițe, încercând să inducă ideea că întreaga societate este contra acestui „dezmăț”. Un „dezmăț” adăpostit „nepermis” de clădirea unei Primării, în care, nu mai demult decât acum un an, nu aveau voie să intre prin față decât șmenarii, escrocii, mafioții și slugile fostului primar, în timp ce petenții (plătitori de impozite) stăteau la cozi interminabile, în spate sau la subsol.
Numai că, de data asta, opinia publică n-a mai marșat la manipularea pe care presa atât de ostilă adevărului a încercat-o. Și știți cum a fost zădărnicită? Printr-o singură hotărâre: „Ia să vedem noi dacă e chiar așa!?”. Nu știu câți vizitatori a avut în total expoziția, probabil că neașteptat de mulți, dar ceea ce știu este că blogurile și rețelele de socializare au devenit neîncăpătoare pentru dezbaterea publică, presărată cu note, impresii, judecăți, opinii și cvasi-cronici (unele entuziaste, altele, cum e și firesc, mai puțin sau deloc). A fost, de fapt, răspunsul logic și natural la o campanie de defăimare, la un linșaj pe cât de bizar, pe atât de inept, dar pe care „strategii” urii nu-l pot nici accepta, nici înțelege.
Și, culmea! Ei cu toții sunt 13 artiști, ca la o „cină de taină” pentru a enerva ignoranța: Mihaela Eftimie (n. 1995), Emil Cristian Ghiță (n. 1987), Radu Panait (n. 1985), Daniel Petria (n. 1997), Adrian Piorescu (n. 1997), Alexandru Ranga (n.1995), Maria Răducanu (n. 1988), Ștefan Siminic (n. 1994), Teodor Siminic (n. 1990), Irina Tănase (n. 1998), Adriana Untilov (n. 1983), Matei Ulmeanu (n. 1988), Florin Zhu (n. 1997).
Fără discuție, dintre ei, câțiva se detașează net, așa cum este și normal într-un grup eterogen, dar a cărui constantă stă chiar într-un titlu de expoziție foarte chibzuit ales: Dincolo de canon. Noua sculptură, azi. Tot ceea ce este expus aici înseamnă nonconformism, ieșirea din canon, depășirea normelor prestabilite, ceea ce, de fapt, pare să fie chiar profesiunea de credință a noii arte (Noua sculptură, azi). Fără să obnubileze structura semantică de adâncime, fără să distrugă suportul cel mai important al sculpturii (adică forma) și, mai ales, fără să cadă în capcana artei angajate, cu tendință de tip teză, Noua sculptură reprezintă un pas impetuos, o voltă care ar putea fi considerată (cum deja a și fost acuzată de inamicii artei) abracadabrantă, dacă n-am sta o clipă și am reflecta la un singur nume: Constantin Brâncuși. E ca un arc electric uriaș, în timp, ce tensionează la maximum drumul sculpturii către esențializare, luminând calea regală către chintesență (firește, așa cum e și normal, cu varii exprimări – nicio aluzie la Radu Varia (sic)! – de partea percepției publice!). Și mai adaug că, deloc întâmplător, inițiativa de a organiza această expoziție s-a materializat în jurul datei de 19 februarie, când s-au împlinit 145 de ani de la ivirea pe acest pământ a geniului Marelui Gorjan.
Și încă un lucru: toți acești artiști sunt tineri (cel mai vârstnic are 38 de ani, apoi, 36 și tot așa, în scădere, până la 22 de ani), vârsta la care avântul se întrețese cu înflăcărarea, iar talentul cu îndrăzneala. De aceea, titlul expoziției avertizează: este o artă dincolo de canon. Căreia numai libertatea vârstei tinere îi oferă confortul. Să nu uităm că Brâncuși avea 31 de ani când a zămislit acel unic, indeniabil și aiuritor aproape, Sărut. (Paranteză: Acum patru ani, am avut norocul să văd la Grand Palais din Paris o colosală expoziție dedicată lui Auguste Rodin, care comemora un secol de la dispariția acestui adevărat monstru sacru al artei secolului XX. Și, acolo, la Rodin. L`Exposition du centenaire, am zărit, printre altele, într-una dintre săli, două dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Le Baiser și Le Sommeil. Nu mică mi-a fost mirarea să văd expuse, alături, într-un fel de contratimp al planurilor și stilurilor, și lucrările lui Constantin Brâncuși, Sărutul și Muza adormită, ultima împrumutată de la Muzeul Național de Artă al României. Inițial, am bănuit că organizatorii au intenționat să facă din acest dublu paralelism un soi de act manqué, învelit în binecunoscuta aroganță de care sunt acuzați, în general, francezii, precum că Brâncuși trecuse cândva, în 1907, prin atelierul lui Rodin. Dar, deși îl avea ca model, după o lună, la 27 martie în anul acela, ucenicul a părăsit atelierul maestrului, spunând celebra replică: Rien ne pousse à l`ombre des grands arbres. Am resimțit atunci, în fața celor patru sculpturi care au făurit lumea artelor secolului XX, o dublă emoție, una cathartică, normal și, cealaltă, în egală măsură, sentimentală… Am închis paranteza)
Revenind la expoziția noastră, Dincolo de canon. Noua sculptură, azi, sunt de remarcat câteva lucrări musai evidențiabile și care pot stârni observații ce nu sunt în niciun caz de politețe circumstanțială. Ci ele chiar solicită privirea și incită la potențiale jocuri semantice.
De pildă, capul de afiș al întregii imagerii acuzatoare, lucrarea intitulată Cheap Thrills (Fiori ieftini). Ea îi aparține lui Radu Panait (36 de ani) și reprezintă o femelă de rinocer, bipedă cu trăsături umane, dar cu cornul rupt, pe care-l ține în mâna întinsă, întruchipând „caracterul nobil al naturii prin gestul ființei ce își oferă cornul tăiat, cel pentru care braconierii au exterminat specia”. Spre a circumstanțializa și mai puternic ideea, autorul mărturisește că lucrarea este dedicată ultimului rinocer alb de pe planetă, ucis exact în ziua în care un robot umanoid a fost declarat cetățean al aceleiași planete. Apoi, cealaltă lucrare a lui Radu Panait, intitulată Home, și ea „joacă” greu cu semnificații dintre cele mai profunde și la fel de dureroase. Descrierea e asta: în vârful unui stâlp stă o ființă bizară, ca un copil, dar cu cap de pasăre. Însă particularitatea cea mai cumplită este că el are aripi, dar nu are pene. Dorința supremă a omului, aceea de a zbura, este frânată tragic de lipsa penajului care să-i ofere portanță. Corpul lui e gol ca de nou-născut. El stă în mijlocul unui „cuib” de țepușe, ca o fortăreață, spre a se proteja. Însă fragilitatea (dacă nu chiar zădărnicia) acestei împrejmuiri cu funcție apotropaică este subliniată de rășina transparentă din care sunt realizate țepușele, ceea ce dă impresia că ele se pot rupe foarte ușor. Asta e adevărata lui casă, a celui exclus din societate: una veșnic supusă agresiunii. Eroii lui Radu Panait sunt înfrânți ab initio.
Celălalt exemplu otrăvit, care a făcut bucățele capacul pus peste haznaua culturală a adversarilor politici a fost „drăcoaica dezbrăcată” (așa a fost numită de gardienii pudibonderiei publice), realizată de mezina trupei, Irina Tănase (22 de ani). Adică, o imensă sirenă albastră, cu coada afară, atârnând pe podea, care se află în toiul unei îmbăieri simandicoase (o abluțiune?) în cadă, unde gheața e simulată de cioburi de sticlă (e o provocare a privirii aici, ca și cum ți s-ar strepezi ochii!). Ea celebrează nu se știe ce – poate chiar victoria acestei expoziții asupra ignoranței stupide – prin paharul de șampanie pe care-l ține în mână. Sigur, la nivelul unu de semnificație, este o imagine absurdă, cu puține relații logice într-o expoziție de artă (detaliu care a dinamitat sinapsele Calibanilor!), dar, în structura semantică de adâncime, dăm peste un strat de ironie absolut letal. Mai întâi, e zeflemeaua abluțiunii ritualice, apoi, e persiflarea zonei showbizului de proastă calitate (una-două, întâlnim peste tot pseudo-vedete siliconate și starlete botoxate și triviale, toate aflate într-o continuă și vulgară festă a suficienței ridicole, cu cupa de șampanie în mână). Și, în fine, subliminalul – cum că fantasticul există chiar printre noi.
Altminteri, sigur că nu putem trece ușor peste alte lucrări deosebite. Cum ar fi Evantaiul metis, al lui Florin Zhu (24 de ani), o splendidă metaforă în care e încifrată drama comunicării dificile între oameni (idee pornită poate chiar din statutul lui ontic, cu o jumătate de ADN țâșnită din Extremul Orient!). Sau peste Acvila lui Alexandru Ranga (25 de ani), o arătare plutind cu aripile desfășurate, realizată din tablă decupată cu minuție și apoi sudată (altminteri, remarcabilă ispravă, chiar dacă amintește de unele dintre lucrările lui Aurel Vlad). Sau peste Despre mâini, mai puțin despre mâine (sintagmă preluată de la Sorescu), un extraordinar de sugestiv eseu vizual despre maternitate. Interesantă, apoi, este evoluția instrucției autoarei, Adriana Untilov (38 de ani), care, mai întâi a urmat cursurile Facultății de limbi clasice, apoi, după 10 ani, a avut o revelație și a intrat la Universitatea de Arte. Sau peste prezența Mariei Răducanu (33 de ani), cu un autoportret tulburător, realizat în terracota, intitulat – cum altfel – decât Efemer. Sau peste I used to be alive, construcția, ba chiar aș zice instalația, lui Emil Cristian Ghiță (34 de ani). Sau despre alte și alte lucrări, până la epuizarea celor 13 (orice expoziție de grup prezintă fatalmente mai multe straturi „mnemosynice”!), care au făcut cinste acestei expoziții extrem de interesante și de provocatoare.
Cât despre scandalul pe care l-au iscat expoziția, dar, mai ales, inițiativa ca ea să fie adăpostită în holul Primăriei Sectorului 1, despre care cronicart-ul amintea la început, ar fi interesant și, totodată, eficient, dacă s-ar hotărî o regulă. În sensul că, de acum încolo, fiecare eveniment cultural să fie prefațat de o vâlvă, de un tărăboi, măcar de-o harță oricât de mică. Așa, ca o cabală furibundă a refulaților, actualizată într-un soi de promo aspirațional, cu un suport logic negativ. Ceva de genul: Nu mergeți la expoziția lui… Cutare! E o bătaie de joc. Sau: N-aveți ce căuta la noua piesă de la Teatrul…Cutare, fiindcă e o mizerie. Mai ales că ea e pusă în scenă de… Cutărică! ETC.
Poate că doar așa, pe de o parte, manipularea de orice fel insinuată de către „ordonatorii de mesaje” sau influencerii otrăviți se va stinge de la sine, iar, pe alta, de ce nu, actul cultural în genere poate să capete (atenție, gratuit!) în întregime notorietatea ce i se cuvine… Doamne-ajută! – cum zice românul evlavios, atunci când trece cu autobuzul pe lângă orice bisericuță.