S-au deschis sălile de teatru, cu chiu cu vai, mai precis cu 30 la sută din locuri ocupate, dar măcar actorii văd figuri de oameni în fața ochilor, atunci când se termină spectacolul.
Și totuși online-ul rămâne în vigoare. Mai ales pentru difuzarea vreunui spectacol de la Cluj-Napoca în toată țara sau a unuia de la Craiova la fel. Deocamdată Clujul se arată mai insistent. Și bine face.
Pe la sfârșitul lui februarie, Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca a difuzat în felul ăsta trei spectacole, dintre care am avut posibilitatea să văd doar două. Amândouă fără personaje feminine, încât mă întreb ce-or fi zicând luptătoarele pentru drepturi din întreaga lume care vede teatru. Cel dintâi, cu o piesă americană de prin anii 50 ai secolului trecut, 12 oameni furioși, cel de-al doilea, cu una din literatura rusă.
Cartoforii, o comedie de Gogol (1809-1852), a fost pusă în scenă de Ionuț Caras, unul dintre actorii cei mai cunoscuți ai teatrului. Piesa a fost în intenție o farsă, dar a devenit o comedie care depășește proiectul inițial, așa cum nici Scrisoarea pierdută nu e doar farsa cu același titlu (azi s-ar zice „nume”, deși numele e al autorului).
Marele cartofor, specie care, se pare, prolifera în Rusia vremurilor în care a trăit marele Gogol, sosește într-un oraș dintr-o gubernie oarecare, așa cum sosește și Cicikov în orașul capitală de gubernie cutare, în Suflete moarte, așa cum se anunță și revizorul în altul. Sau în același. Numai că, în aceste două capodopere, sosirea celor doi străini de oraș trezește curiozitatea, adormită până atunci a localnicilor, în timp ce sosirea cartoforului o trezește doar pe aceea, nu tocmai curată, cum nici celelalte nu erau, a altor personaje de aceeași calitate umană.
Iharev, personajul în chestie, sosind la hanul din localitate, se interesează dacă pe-acolo ar mai fi clienți pentru un joc de cărți. Aceștia apar, atrași ca muștele de substanța aceea de nepronunțat oricând, și încearcă să vadă cât de competent e noul lor tovarăș de joc. Constatând că acesta nu e un neofit, renunță la planul inițial de a-i scoate direct, în joc, cele optzeci de mii de ruble despre care valetul lui Iharev le spusese că le-a câștigat recent, și se dau pe față. Începe un joc de fețe și înfățișări admirabil interpretat mai ales de Mihai-Florin Nițu și Matei Rotaru, secondați de ceilalți membri ai noii bande. Cornel Răileanu apare în postura sa obișnuită, de ins oarecum dezabuzat, care nu mai joacă, deși are de primit o sumă imensă de la o bancă de credit, dar își lasă fiul în mâna lor. Nu ca să joace, pentru că toți se prefăcuseră oameni onorabili, ci să fie supravegheat să nu facă vreo prostie. Firește că fiul se repede direct la prostia aia și pierde toți banii, care, însă, nu există deocamdată, așa cum îi asigură funcționarul de la bancă. Atunci grupul sosit la hotel înaintea lui Iharev decide să-i dea acestuia o poliță pentru suma imensă, mulțumindu-se cu cei optzeci de mii, adică mai puțin de jumătate. Numai că, în curând, Iharev află că, de fapt, totul fusese un aranjament, tatăl și fiul nu erau cei care spuneau că sunt, cu toții concentrându-se doar să-i ia banii celui care, la începutul piesei se proclamase marele jucător. Cât despre cele două sute de mii de ruble de la bancă, acestea erau curată invenție, așa cum și cel care semnase polița nu avea nici un drept să o facă.
Textul acesta dă prilejul unor actori să-și construiască personaje admirabil interpretate. Mai întâi e Iharev, în care Mihai-Florin Nițu apare dezinvolt câtă vreme se crede, fără motiv, un învingător, cu un discurs arogant și protector față de proștii din jur și un altul, deziluzionat de lumea asta, care nu se dovedește a fi ceea ce-și imagina el până atunci, dar fără a pomeni vreo clipă, la final, de scopurile sale necurate. Devine moralist, deplânge lumea rusească atât de coruptă și de falsă, ca și cum el nu ar fi parte a acestei lumi, ba chiar una dintre cele mai imorale părți. Un pandant al lui este Matei Rotaru, în rolul Uteșitelnîi, șeful bandei adverse de cartofori, care se dă un timp de partea celui ales pentru a fi jefuit. Ca de obicei, Matei Rotaru își desfășoară calitățile sale de comic, cu căderi și ascensiuni, cu schimbări bruște de ton și reveniri la fel de bruște, un actor complex, pentru care aproape orice rol este un prilej, parcă, de bucurie. Bucurie, sigur, obținută cu mari eforturi, dar important este că nouă, celor din sală, lucrurile ne apar ușoare, plutitoare, vesele. Ceilalți, Petre Băcioiu, în rolul servitorului lui Iharev, cel care le destăinuiește, cu naivitate, câți bani are stăpânul său, Cristian Grosu, un foarte expresiv „băiat de la han”, Miron Maxim, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru, Ruslan Bârlea, le țin, ca să zic așa, hangul. Irina Wincze interpretează un personaj ciudat, un fel de piază rea, un cocoșat mut, care apare în momentele-cheie ale acțiunii.
Ionuț Caras a condus punerea în scenă cu siguranță și imaginație, alegând soluții dintre cele mai de efect la public.
Probabil că, văzut din sala teatrului, spectacolul ar mai fi câștigat câteva puncte pozitive, pe lângă cele vizibile online.