Tărâmurile ceții de Horia Al. Căbuți, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2020, 221 p.
Numele autorului și titlul cărții nu pregătesc deloc lectorul pentru ceea ce înseamnă această carte: un plonjeu în lumea subatomică, o escaladare a limitelor cunoașterii pentru a descoperi, ajuns pe ultimul vârf, că deasupra este cerul, tot cerul.
Sunt eseuri care continuă, mai mult sau mai puțin firesc, activitatea lui Horia Al. Căbuți ca traducător și prefațator/deslușitor al Cărții tibetane a morților (diferite ediții – 1992, 1994, 1995, 2004, 2010, 2019) sau ca prozator. Încăperea diacului (proză scurtă, debut), carte publicată în 1997, a fost considerată printre superlativele anului. După 12 ani de absență din peisajul editorial, autorul revine cu eseuri – Peisajul metaontic (Biblioteca Revistei Familia, 2019). Din moment ce existăm și avem dorința de a cunoaște, e interesant de văzut cât de incerte sau de certe sunt limitele cunoașterii umane. Sunt, așa cum ne avertizase și Blaga. Horia Al. Căbuți face apel, până la un punct, la cunoașterea științifică, pentru a ne face atenți la incertitudine, la „temelia irațională pe care suntem clădiți”: „Cu cât ştiinţa creşte, cu atât neştiinţa devine copleşitoare. Cu cât drumul avansează, ramificaţiile lui pătrund din ce în ce mai adânc în hăţişurile ceţii. Ştim câte ceva, dar nu ştim mereu mai mult. Acesta cred că e sensul cel mai profund pe care, după două milenii şi jumătate de avans (cel puţin aparent…) spectaculos al cunoaşterii, putem să îl dăm spuselor socratice. O afirmase de altfel şi Gӧdel într-una din conversaţiile sale cu nedespărţitul său prieten chinez, logicianul Hao Wang, reprodusă de Odifreddi: «Nu se poate ajunge la nici un fel de cunoaştere absolută, care oricum nu ar fi comunicabilă, ci doar la cunoaşteri mai mult sau mai puţin probabile». Iar Heisenberg îi dă o formulare mai terestră: «Aproape nimic nu poate fi exprimat clar. Dacă se elimină tot ce este neclar, ceea ce rămâne sunt probabil numai tautologii complet neinteresante». În fapt, nici nu avem motive prea întemeiate de mirare: structura biologică a creierului uman este una aproape nemodificată de la apariţia speciei şi până în prezent. Cu limitări de netăgăduit care fac imposibile conexiuni şi procesări de date la nivelul pretins de complexitatea fulminantă a lumii fizice. A înţelege în integralitatea sa natura şi lumea ar presupune evoluţia structurii cerebrale, multiplicarea puternică a volumului neuronal şi a legăturilor sinaptice. Translatând totul în jos, năzuinţa noastră de a înţelege universul, cu dotarea fiziologică ce-o posedăm, este precum strădania ipotetică a unui gândăcel auriu de a pricepe mecanismul fotosintezei frunzelor de zorele pe care se răsfaţă.” Nu degeaba „Vălul lui Dumnezeu acoperă lucrurile, transformându-le în mistere”, cum spunea Saul Bellow.
Umbre și urme de Adrian N. Mihalache, Editura Tracus Arte, București, 2020, 398 p.
Adrian N. Mihalache, personalitate multifațetată, a avut la Politehnica din București, ani buni, ca subiect de cercetare predilect ingineria incertitudinii. Critic de teatru, dramaturg și eseist, se ocupă, în această carte, de tot ce poate fi mai cert – a fi viu înseamnă a sfâșia lumina și a face umbră pământului, cum spunea Dante (preluat în Umbra ca metaforă a identității, subcapitolul „Identitate și corporalitate”): „Făr-a-ntreba, știut vă fie/ că-i viu în carne-i omul ce-l vedeți,/ de-aceea-n drum lumina o sfâșie”.
Atent la semiotica urmelor, Adrian N. Mihalache remarcă: „Pe parcursul vieţii noastre lăsăm urme, uneori fără să ştim, alteori în mod conştient, adesea fără să vrem. Simone de Beauvoir spunea că, dacă doreşti să laşi urme pe această lume, trebuie să fii solidar cu ea. Oricum, nu foarte solidar căci, dacă am fi perfect adaptaţi mediului înconjurător, urmele lăsate de noi nu s-ar mai cunoaşte. Înţeleptul Solomon a spus-o demult în versetele sale:
Trei lucruri sunt mai presus de puterile mele şi chiar patru ce nu le pot pricepe
urma vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, urma corăbiei în mijlocul mării
şi urma omului în femeie.
Exemplele alese de marele rege demonstrează că, dacă te simţi în largul tău într-o anumită ambianţă, nu laşi acolo nicio urmă. În lumea fizică în care trăim, urmele noastre se imprimă, fiindcă trupurile noastre le ating pe ale altora, se lovesc de obstacole, întâmpină rezistenţă, şuieră că nu se pot relaxa. Urma este corporală, altfel n-ar li vorba de o urmă, ci de un semn. Paşii de pe zăpadă sau nisip, mâzgăliturile de pe foile de hârtie, graffitti de pe ziduri sunt tot atâtea urme ale trecerii unui corp.” (din subcapitolul „Urma și semnul”, capitolul final, intitulat Pe urmele pașilor noștri virtuali).
Delir cu taxă inversă de Geo Vasile, Editura Creator, Brașov, 2020, 89 p.
Sonete angiografice, Cutia Pandorei, De ziua Poeziei sunt cele trei grupaje prin care italienistul, criticul literar, prozatorul și poetul Geo Vasile și-ar dori, izbăvitor, să îmbine focul (fosforului mov) cu apa: „tu bei numai apă Lethe, oferi/ în stânga şi dreapta, o versiune/ nouă şi îmbunătăţită a apei/ Aheronului, te oferi tuturor/ ce vor să te bea, şi chiar/ să te mănânce, rugându-se…” Unele poeme din volum au de-a face aparent cu regnul vegetal (Magnolie, Floare de cireș, Iasomie) sau mai degrabă cu teluricul din care plantele își extrag seva, în vreme ce lumea umanului este cantonată între „genunea sidefie” și branule, dopamine, coronare, dincolo de care este, mereu prezent, numinosul (sau mai degrabă numinoasele): „Arinii negri-n flăcări cu coaja lor sălcie/ vibrează stins sub palele de vânt,/ înfiorându-ţi trupul scăpătat ca-n prorocie,/ din ceruri până la doi metri sub pământ.// Fulgi calzi cum discuri biconcave-eritrocite/ în eprubete-aşteaptă numeroase,/ trufia nepăsarea vanitatea-s osândite/ în cărţile Divinei, trinitare, numinoase.// Pe-Apa Sâmbetei ce varsă-se în clinici,/ se duse-agoniseala săracului cel lacom,/ scrib în el însuşi, în groapă de chirpici,// visând doar horbote scăldate în Lancôme,/ pe piept cu anamneza în vârf de tricuspidă,/ eşti dus la angioplastie, muşcat de o aspidă.” (Arini în flăcări).
365 de zile. Anul când s-a oprit ceasul de Adrian Costache, Editura eLiteratura, București, 2020, 265 p.
Enghidu pleacă și prietenului lui, prozator, îi rămâne dificila misiune să înțeleagă ce s-a întâmplat. Cuvintele din această carte nu sunt filipice împotriva senectuții și a morții, de orice fel ar fi moartea aceea.
Scrisă ca o poveste, cartea ne avertizează, de la bun început, că „de fapt moartea reală venise pentru Andrei chiar de când era copil. Era o iarnă grea, geroasă, când, având cinci-șase ani, îi murise ultimul dintre bunici.”
Are, cât de cât, moartea văzută o vagă și evanescentă echivalență (nu doar tangență) cu moartea trăită, cu propria moarte? Și ce este dincolo de viața asta, cum de tot viață se numește, viață veșnică? Întrebările și reflecțiile lui Andrei sunt accentuate de vestea adusă de mai tânărul Adrian Haivei, așadar Haivei jr.: moartea lui Petru H., prieten de-o viață, căruia îi și este dedicată această carte.
Spre finalul volumului, o mărturisire a autorului: „Aşadar, iată, după atâta timp, am aflat şi eu – sau poate n-am aflat încă destul – că «a trăi» poate să însemne totul… Şi totuşi, fără acel «a muri», acel «tot» nu e întreg. Şi, ca atâtea altele, şi acest lucru ni se poate releva prea târziu. Şi astfel rămânem mereu sub semnul unei dileme… E dilema născută din voinţa noastră de a fi eterni, dilema «eternităţii» mele. Care s-ar putea să înceapă oricând!… Azi!… Sau poate că nu azi, căci anii nu sunt toţi la fel şi ceasurile lor şi-ar putea lungi nesperat de mult tic-tacul.” Romanul Anul când s-a oprit ceasul a fost finalizat în mai 2020, început fiind în primăvara aceluiași an.
Adevărul despre moartea lui Mihai Solomon de Viorel Savin, col. Ficțiune și infanterie, Editura Junimea, Iași, 2020, 306 p.
Un nasture de colecție devine probă într-un „dosar de o, mu, ci, de, re”. Sau este vorba despre un suicid? Urbea moldavă B. și anii de după revoluție sunt parcă mereu gata să ofere scriitorului Viorel Savin prilejul de a publica un nou incitant volum, în care lumpenburghezia evoluează, până la un punct, în termenii convenabili ei: plănuind deturnări de fonduri, cumpărând alibiuri, angajând killeri (arabi). Potrivit lui Mihai Botez, care face prezentarea cărții pe coperta a patra: „Se disting trei filoane care alcătuiesc materia cărţii: lumea potentaţilor politico-economici din zilele noastre, cu tarele ei, demnă de pana unui Caragiale modern, lumea copilăriei/adolescenţei debusolate de depravările morale şi alienarea socială în care îi e dat să crească şi să se afirme finalmente. Şi intriga propriu-zisă, fără cusur”.
Viorel Savin a publicat, tot în 2020, volumul de teatru De-ale revoluției (Editura Ateneul scriitorilor), fiind antologate piese scrise în ultimii 25 de ani: Funia sau Comèdia supunerii, Greșeala, Închisoarea de sunete (Clopotul), Bustul – politică și mahala. Aprecierile critice de pe coperta a patra au fost semnate de Ștefan Oprea, Daniel Ștefan Pocovnicu, Mircea Ghițulescu, Constantin Ciopraga, Constantin Călin, Petre Isachi. A treia apariție editorială din 2020 a aceluiași autor este O zi din viața lui Teofil Avram, roman (despre care am scris în paginile revistei Viața Românească) publicat în col. Biblioteca Românească a Editurii Paralela 45, cu o prezentare a Mariei Fărâmă.
Orașul B. nu a dus niciodată lipsă de scriitori valoroși, se pare. În orice caz, Viorel Savin confirmă cu asupra de măsură.