De fapt, nu ne-a părăsit, ci s-a întors la el acasă. Horea Cucerzan s-a născut la 7 iunie 1938, la Blaj, la doi paşi de simbolul libertăţii acestei ţări („M-am născut chiar lângă Câmpia Libertăţii. De la casa mea, erau 50 de metri până la dealul magic pe care se așezase Avram Iancu cu moţii lui.”). Colina acesta, dealul magic avea să devină manifestul iubirii sale.
Având privilegiul de a se ivi într-un Centru, unde, în deplină libertate, a avut clipa de graţie să aşeze femeia la baza reliefului (celebrele nuduri cu forme ca niște dealuri), artistul n-a încetat să-și clameze dreptul de primogenitură asupra acestei construcţii antropotopice originale. Care îi aparţine. Aşa încât, s-a declarat cu mândrie a fi singurul părinte al femeii-colină. Cea dintâi şi cea mai frumoasă dintre zămislirile sale. Acoperită de o pânză diafană de cinstire blândă. Aidoma înseși privirii sale.
Recurenţa sănătoasă a acestei teme, femeia prin al cărei trup pictorul străbate cu privirea spaţiul originar imaginat într-o deliberată confuzie, este, în fond, o declaraţie de iubire a unui artist, cu nimic mai neîncăpătoare decât geo-simbolistica senină cu care a fost inclusă aşezarea Blaj în spiritul neamului românesc. Se ghicesc în nenumăratele ipostaze ale acestui proiect al său, ce se rotesc toate în jurul aceleiaşi iubiri respectuoase pentru origine, o dulceaţă a văzduhului, un fior al nostalgiei începutului, o lumină de var, albă, ce deifică întreg peisajul, o cuminţenie a formelor şi o sacralitate a înţelesului profund asupra vieţii, pe care, în mod sigur, numai oamenii acelor locuri le percep. Aproape fără să ştie, întrucât ele fac parte din fiinţa lor. Consubstanţialitate de zi cu zi.
Horea Cucerzan nu îşi ia trecutul personal, îl pliază frumos şi îl aşază apoi în arhiva sentimentală, spre a recurge, când şi când, la pildele lui. Nu! Ci el face ceea ce ştie să facă mai bine artistul, îl retrăieşte. Fiecare pensulaţie de pastă, fiecare linie, fiecare pată de lumină sunt puse să tragă la jugul memoriei. De aici, rezultă o lume fabuloasă prin echilibrul dintre graţie şi profunzime, recreată sub oblăduirea unei cromatici solare, de o incandescenţă imaterială şi îngânată de linii cursive şi elegante. Nudurile involte şi viguroase (n-au nimic din moleşeala căzută a odaliscelor obosite!), dincolo de care zărim petice de cer, păduri, ceaţă şi umbre tainice – şi în funcţie de care se alcătuieşte peisajul – degajă aceeaşi senzualitate rafinată şi emoţie graţioasă pe care trebuie să le fi resimţit şi Ziditorul atunci, la Facerea lumii. Trupul femeii lui Cucerzan nu înseamnă „comuniunea” cu natura. Aici, nu e vorba de „mica înţelegere” între regnuri. Femeia este însăşi plămada. Pământul. Lutul. Huma. Agiagul, cum se spune în zonă. Distracţia solidă a hazardului. Aceasta este femeia-colină a lui Horea Cucerzan. O geogonie cu ochii deschişi.
Sigur, nu se poate trece cu uşurinţă peste alte viziuni ale artistului, care au îmbogățit o operă uriașă, colorată de întreg spectrul obsesiilor, de la Veneţii concentrate, catedrale care curg, carnavaluri mascate şi nuduri noduroase, până la acuarele graţioase despre curse de cai sau despre balerinele din perioada pariziană, de o delicateţe ce coboară dintr-un Degas mai frust. Cum nu se poate face abstracţie nici de strădaniile sale literare (a scris poezie, a scris eseu) ori de efortul de a fi creat la Blaj una dintre cele mai prestigioase tabere de pictură. Iată că totul a fost circumscris unui realism aflat dincolo de magic.
Singura abstractizare la Horea Cucerzan a fost femeia-colină. De o concreteţe însă telurică. Acolo, la acea colină de la Blaj, generatoare a destinului său, a plecat chiar de Mărțișor, pentru eternitate, un lord. Un lord un pic adus de spate. Dar strălucitor.