În general, ceea ce surprinde la o întâmplare și în viață este „dispariția”. E consecuția cea mai simplă în logica thrillerului, de exemplu. Dispariția e prima treaptă a însăilării unui scenariu. Forma cea mai la îndemână pentru declanșarea epicului. Nu-i așa că, citind aceste rânduri și fără să fiți supuși niciunei presiuni din partea cronicart-ului, auziți în urechea minții acel Ooooooh! de stupefacție, pe care-l scoate publicul, atunci când iluzionistul face să dispară asistenta sa, după un voal ce vi se părea transparent? (Lasă că dispăruta era o persoană extrem de șarmantă, pe care orice bărbat și-ar fi dorit-o vecină de palier!!)… Deci, când își face „apariția” în planul narativ, dispariția suscită același maximum de interes ca și o crimă, de pildă.
În sensul contrar dispariției, adică la polul opus, se află apariția. Care nu cred că nu poate contraria în cine știe ce măsură, decât atunci când e vorba de excepționalitatea ei; spre exemplu, soarele la răsărit, o vedetă pe stradă, o viziune stranie, un personaj neașteptat etc. (ba chiar și asistenta magicianului, primită cu întrebarea: „Măi, frate, dar de unde a mai apărut și asta?!”). Atunci, deci, odată cu apariția, „apare” și inexplicabilul. Însoțit dramatic, de cele mai multe ori, de diferite remarci care se înscriu „în siajul” tuturor fazelor surprizei, de la uimire și consternare la uluire și stupoare.
Așadar, o apariție, ca să fie autentică (sigur, în măsura în care perplexitatea este plăcută și dorită, iar nu invers, de genul: „Offf, de ce trebuia să mai stau?”!), ea trebuie să rămână în plasa iluziei. Trebuie să fie insolită, cvasireală (chiar și suprarealistă), fantasmagorică, splendidă și captivantă.
O astfel de întâmplare s-a petrecut în seara unui vernisaj, la Galeria Romană. O apariție aproape onirică, stranie. Ca un vis extravagant. Ca o nălucire. Iar personajul principal al acestui festin carnavalesc-fantastic (o să descoperiți de ce!), intitulat cum altfel decât Imaginarium, a fost, împreună cu exponatele sale, artistul Bogdan Turcea.
Nu are legătură cu magistralul poet Daniel Turcea; strămoșii lui Bogdan vin dinspre linia maghiară, Turcsanyi, ajunși pe arcul Carpaților. O cruce de bărbat de 55 de ani, înalt, bărbia ascuțită, obrajii supți, privirea caldă, barbă înspicată, chipeș, drept, corp longilin, dar fibros, cu palmele mari, degajând putere și atracție, dar de o timiditate scandaloasă și o prezență modestă, Bogdan este la prima expoziție personală A mai participat, în 2019, tot la Galeria Romană, la o alta, însă de grup. Deci, el este acum, cu totul și cu totul, la debut.
Artistul s-a născut în București, pe 7 noiembrie 1966 și a absolvit Universitatea Națională de Arte, în 2017(!!), secția sculptură, cu profesorii Adrian Ilfoveanu și Mihai Rusen. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Și, de aici, începe insolitul. Uimirea care te cuprinde la un calcul mai atent. Absolvind UNARTE în 2017, asta înseamnă că a intrat la facultate în 2013… Adică la 47 de ani (!). Și l-am întrebat: Ce sunteți de meserie? Mi-a răspuns: „Inginer”. Și unde lucrați? „La DSP(!!). Dar acum, e doar un hobby.”
Iată, așadar, un caz de apariție halucinantă în peisajul ăsta uman, care, deși pare divers, în realitate e hărtănit numai de predictibilități plictisitoare. Adicătelea, un inginer care mărturisește că, la 47 de ani, și-a descoperit adevărata vocație artistică și, mai mult decât atât, a avut curajul să urmeze cursurile Academiei de Arte, atenție! la zi. Deci, ce vreți mai mare sacrificiu pentru artă? Câtă limpezime de minte trebuie să fi fost în capul încărcat de idei al acestui domn?!
Mai departe, pasiunea și, mai ales, studiile aprofundate i-au plămădit lui Bogdan Turcea un orizont cultural de o întindere absolut remarcabilă. În care el însuși recunoaște că există și scânteieri pre- și subconștiente. Mărturisește el într-un fel de îndrumar, chiar în ajunul vernisajului: „Lucrările pe care le propun privitorilor sunt, în mare măsură, rodul emoțiilor și imaginilor provenite din preconștient. Am lucrat fără schițe prealabile, încercând, după modelul suprarealist descris de André Breton, să transpun ideile cât mai crude, urmând a le găsi, pe măsura dezvoltării, un sens rațional și un mesaj ușor de descifrat. (…)”
Pare foarte simplu ceea ce spune. El are emoții, preconștientul le transformă în imagini, pe care apoi, în regim de dicteu automat, le transpune fuguța, ca să nu se piardă, „urmând a le găsi, pe măsura dezvoltării, un sens rațional și un mesaj ușor de descifrat”. Și cu asta, basta!
Nici vorbă!… Toate lucrările lui Bogdan Turcea se înscriu într-un caroiaj tematic imaginar de o coerență formidabilă. Doar câteva exponate (mă refer la sculptură!) fac excepție și nu se aliniază acestei așezări ordonate (cum ar fi, de pildă, Domnul… și Doamna…, probabil niște cunoscuți ai artistului, un pic cam caricaturizați, apoi, o lucrare extraordinară, pe cât de complexă, pe atât de savuroasă, intitulată Veneția, sau alta, Cornul abundenței). În rest, avem saloane de bucurii ale ochiului, extrapolate într-un fond cultural uimitor.
Mai întâi, pe o tematică creștină (feluriți îngeri surprinși în diverse ipostaze), Madona (care, nota bene, e surprinsă înaintea Nașterii lui Iisus, cum de i-a venit în gând să modeleze o Madonă gravidă?), apoi supremul Deus, Pantocratorul, după aceea, Adam și Eva, apoi, un heruvim stăpân peste puterea lumii, numit Alfa și Omega, un înger costeliv și osos (la fel ca toți îngerii lui Turcea și cu aripi mici, abia crescute), dar cu un chip, paradoxal, de divă (sugerând, de ce nu, un fel de androgynopsis). Preumblându-te printre atâția îngeri, așa de puternică este impresia pe care ți-o induc, că, la un moment dat, ai senzația că simți fâlfâitul aripilor lor, chiar așa, schilave cum sunt. Oprindu-ne puțin aici, mi-aș îngădui să cred că „sensul rațional” de care vorbea artistul că-l dă la final lucrărilor lui ar putea fi descifrat prin această obsesie a trupului slab, debil, uscățiv al îngerilor lui. Să fie oare urmarea unei vlăguiri a simbolului, o demonetizare a modelului iconic, pe care o resimte și vrea s-o sugereze artistul? Sau avem în față o replică semeață (dacă nu chiar ironică!) adusă motivului ultrafrecvent întâlnit în imagologia creștină, adică îngerașul dodoloț, bine hrănit, uneori chiar supraponderal (aduceți-vă aminte de Amor)? Nu știm. Rămâne să-l dăm pe artist pe mâna Inchiziției.
Apoi, personaje mitologice, cărora artistul le împrumută calități și apariții mai atractive. Mai întâi, un Icar înfășurat într-un păienjeniș de zdrențe, adică restul aripilor sale. Nici vorbă de semeție, curaj, avânt, cu aripi de ceară în zbor spre soare, unde Helios, extrem de mânios, i le va topi. Aripile lui sunt de fapt niște rupturi de cârpă, care abia-abia îi acoperă rușinea. Urmată de ipostaza căderii. Înfipt în pământ, cu picioarele în sus, tema se salvează dintr-un
posibil caraghioslâc printr-o invenție foarte dibace a autorului. Torsul fiului lui Dedal este nu unul cu trăsături umane, ci e trecut în starea minerală, soclul statuii fiind un bloc de piatră cu perforații, ca niște guri de aer, sugerând parcă ideea că și piatra are nostalgiile ei ascensionale. Proiectele sale de zbor. Năzuințe care însă, din păcate, nu i se vor materializa niciodată. Mai departe, dăm peste fauni preocupați mai mult de cântec, decât de fertilizare(!), numai că faunii lui Bogdan Turcea nu sunt zdrahoni, n-au nimic uriaș, ci fac parte din același șir de apariții incluse tot în paradigma estropierii, a scheleticului. Slab ca un țâr, tânăr și ferice, cu fluierul în gură, nici n-ai zice că e faun, dacă nu i-ai zări copitele și cornițele de țap nubil. La toate acestea, adăugăm portretele zeiței Athena și al lui Apollo, realizate din ghips patinat, interesant însă, ambele scoase din contextul cromatic tradițional și trecute de la nuanța arămiu-ciocolatie spre brun somalez. Cine știe dacă nu cumva este o replică sarcastică la adresa corectitudinii politice, care face atâtea ravagii azi, când viziunile scenice rasiale (și abisale!) sunt din ce în ce mai abracadabrante (Iisuși negri, Hamleți stacojii, Crăiasa Zăpezilor uigură, Harald cu păr albastru ca apa mării etc.) La urma urmelor, de ce nu și Athena și Apollo și-ar putea schimba culoarea tenului?
Și vine rândul lui Don Q… În diverse chipuri văzut: siluetă miniatură în bronz, cap, portret, bust. Dar ce e interesant este că, de cum am intrat în sala dedicată, am știut că este El, Enormul, Cosmicul, Inimitabilul El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha. Alături de acesta, apar și ceilalți eroi ai binecunoscutei epopei: Dulcineea del Toboso, Sancho Panza și, nu în ultimul rând, faimoasa gloabă Rocinante (într-o viziune absolut funambulescă!). Salonul mai are puțin și devine un fel de diaporamă sacralizată a binecunoscutului roman al lui Miguel de Cervantes.
În fine, ultimul salon e un fel de bestiarium. Nu e vorba de albumul audio cu același titlu al trupei moldovene Zdob și Zdub, ci o coborâre într-un mitic carnavalesc original. Totul este aici plasat triumfal sub aripa sărbătorii, a festei, a carnavalului. Este o operațiune de salvgardare a senzației, a superficiului, a senzorialului. O arlechiniadă. Un fel de Mic tratat vizual-himeric asupra hedonismului. În care e vorba, printre altele, despre un Inorog capturat (din care se scurg toate sucurile totemice, până când rămâne doar un craniu perfect identic cu unul din familia bovidelor, răsărit din pământ pe jumătate, undeva la o margine de pădure și spălat de ploile vremii, poate un rest dintr-un
apoteotic festin al lupilor!). Artistul a simțit nevoia să desfacă simbolul unicornului său în două ipostaze. Prima, în care cornul a dispărut, căci deasupra găvanelor ochilor descoperim doar scobitura unde s-a aflat acela. Și cealaltă, din nou, dar, din carcasa craniului iese impetuos, intact, ca și cum n-a putut fi corodat de timp, cornul care ne aducem aminte că le-a zăpăcit pe toate duducile Moyen Age-ului. Doar că, din nou, aici, Bogdan „se joacă”: de la jumătate până la extremitatea lui, cornul este roșu. Și sunt gata să pun pariu că e roșu de la… sânge!!… Paranghelia continuă cu un câine și o pisică, amândoi având cap de arlechin. Cu o himeră neagră cu o formă atât de plastică și într-o atitudine atât de aprivoazată, atât de domesticită, încât aproape că-ți vine să te atașezi de ea, fără nicio frică. Fiindcă artistul a știut, prin astuția imaginarului său, s-o efemineze și să-i extragă până și ultima picătură de substanță oribil-dantescă și terifiantă.
Interesant este că Bogdan Turcea umblă și la reglaje de finețe. Personajele sale, oricât de miniaturizate (unele) ar fi sau de mari dimensiuni (altele), toate dispun de un plus de expresivitate (dar absolut toate), ce le translatează ușor, scoțându-le din real și plasându-le pe unele în orbita transcendentului, iar pe altele într-un plan epic original. Adam și Eva (privirile lor spun totul: la Eva, păcatul e conștientizat în smerenie, în vreme ce, la Adam, el este celebrat în trufie!), Mamzel (stridența) și Mademoiselle (decența), Dulcineea del Toboso (în mai multe variante, dar, nota bene, toate însoțite de o uitătură extrem de pătrunzătoare), Sancho, Don Quijote (în toate aparițiile sale), Vestitorul (care – iarăși asistăm la un truc al artistului – are pe umeri un șir de trâmbițe, înșirate pe un cerc, precum la coșar, însă, dacă ne uităm cu atenție, observăm că ele nu au decât pâlnia!… restul nu există. Este ca și cum vestea ar fi el însuși, vestitorul… ceea ce mi se pare o îndrăzneală semantică demnă de rafinamentul unui filosof!).
Poate că așa se și explică observația autorului, cum că ideea comună pe care a încercat s-o sugereze în această expoziție este viziunea sacrului. Corect. Precis. Exact. Suficient. Fără zorzoane scintilante.
Astfel că, spre a ne mai ușura de povara poveștii acestei apariții stranii în Piața Romană, nouă nu ne mai rămâne decât dreptul legitim de a ne sufoca singuri cu întrebări.
Unde a stat ascuns acest domn? De ce? Când oare a compus toate himerele astea, toți îngerii, toții Icarii, toți „donquijoții”, toate licornele dezmembrate ori cu cornul însângerat? Sau cum de i-a venit ideea de a-și imagina o Madonă gravidă, de o expresivitate extraordinară sau de a pune alături (iarăși cu chipuri extrem de expresive), un Adam cu ochii deschiși și privirea înainte, de alfa învingător, în timp ce Eva ține ochii plecați, rușinată? De ce îngerii lui sunt scheletici, cu aripi ridicol de mici și falnic subnutriți, în schimb au chipurile unse de candoarea atractivă a catwalk-ului? De unde vine fabuloasa Prințesă a vânturilor, cu un chip angelic și cu un trup în disoluție înrămurită? Cum de se întâmplă să rămânem bouche-bée regăsind mituri străvechi și figuri legendare ale literaturii universale (o sală întreagă este ocupată de portrete ale Marelui Don Q, cu Dulcineea sa, cu un Sancho caricatural și cu un Rocinante suprarealist!)? Sau himerele ce nu iradiază niciun pic de spaimă, ci sunt mai grațioase și mai eterice decât Josephine Baker? Sau câinele-arlechin (hau) și pisica-arlechin (miau)? Sau ironica și savuroasa pereche Mamzel și Mademoiselle?… Sau…? Dar nu are rost să vă mai întărât.
Mai bine mergeți la Galeria Romană ca să vă luați singuri doza de veritabilă stupefacție…
Dincolo de resturile ce vi se administrează zilnic, de prin ungherele întunecate ale lumii!