Toluenul (sau toluolul, retinnafta, metilbenzol, metilbenzen sau fenilmetan… whatever!) e o hidrocarbură aromatică lichidă, incoloră, inflamabilă, insolubilă în apă, din seria benzenului. Asupra organismului are efecte nocive dacă este inhalat. Mai mult nu vă pot spune, nu pentru că n-aș vrea, dar e maximum de informație pe care un neofit a putut-o căpăta de la specialiști.
Vă pot spune însă ceva mult mai important despre toluen. În Ploiești, sunt patru rafinării plus fabrica de detergenți, fostă DERO. Ele înconjoară orașul și-i strâng gâtul ca un laț, fiindcă, de ani și ani de zile, distrug nu doar aerul, făcându-l pur și simplu irespirabil, ci și pe locuitorii lui. Emanațiile de toluen și benzen (un factor foarte puternic cancerigen), de hidrogen sulfurat, de m-Xilen, de etilbenzen și de alte noxe au determinat o creștere înspăimântătoare a incidenței cazurilor de cancer la nivelul căilor respiratorii. Este o informație pe care dregătorii acestui năpăstuit oraș o țin sub obroc, deoarece, așa cum s-a exprimat odată unul dintre ei: „N-avem nevoie de balamuc aci, la noi!”. Sigur, nu mai e necesar să spun că de vină sunt nu numai conducerile entităților poluante, prin lipsa oricărui interes de retehnologizare a instalațiilor de purificare a emisiilor. La mijloc sunt și năravurile clasei politice românești (de pildă, la fel ca într-o piesă absurdă, acum nu mult timp, ministrul Mediului era o doamnă originară din Ploiești și, totodată, absolventă a Institutului de Petrol și Gaze, care însă doar venea, apoi pleca!).
Din păcate, mijloacele de revoltă, demonstrațiile și protestele oamenilor din oraș sunt încă amorțite. Totuși, organizația „STOP poluării orașului Ploiești” ce pare să fie singura mai activă, și, totodată, cel mai înverșunat critic al poluării sălbatice, reușește să adune 40-50 de cetățeni indignați în fața administrației „Orașului Aurului Negru”. Restul, de cu puțin peste 200.000 de locuitori, respiră în continuare. Însă la fel de anevoie!
Cer scuze pentru această introducere poate nepotrivită pentru o publicație de cultură. Dar, de fapt, chiar despre cultură va fi vorba în continuare. Ba, mai exact, despre poezie. Întrebarea care survine instant este: Există vreo legătură între toluen și lirică? Sau, mai exact, se poate scrie poezie despre poluare? Da – vom răspunde la amândouă întrebările. Da, pentru că, dacă nu vorbim despre o poezie angajată sau de banale versificări civice, în ultimă instanță (o știți care, aceea… cea din urmă!), e vorba despre moarte. Iar moartea e cea mai răscolitoare vibrație a liricii.
Aidoma substanței otrăvitoare, tot Toluen se numește și volumul de poezie, apărut la Editura CREATOR din Brașov și semnat de o scriitoare absolut remarcabilă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, care se numește Camelia Iuliana Radu.
Având grijă să evite clișeele liricii de angajament, poeta, care, nota bene, locuiește în Ploiești, scrie o poezie matură, cu imagini șocante și cu o poveste ascunsă, astfel că, de dedesubt, transpar, nu de puține ori, răbufniri epice: „trupul meu tot mai negru / vinovat / își apleacă umerii / sub privirile reproșului zilnic / sunt / un locatar speriat / laș / trădătorul care a lăsat / ușa plămânilor deschisă // din oglinda înnegrită / un străin de fum mă privește / cu secera în mână / ciocanul la căpătâiul morților/ șoptindu-mi pe silabe / eu-nu-am-ne-vo-ie-de-aer” (industrial).
Imaginile sunt terifiante, scoase parcă dintr-o epopee dantescă a celei mai negre mizerii: „sora mea mai mică visează să se mărite / în fiecare seară / spală păcatele orașului / frecându-și bine pielea cu apă de ploaie / și detergent lichid împrăștiat în aer / de fabrica dero // subsuorile ei miros a mere / și a deșeuri petroliere” (sora mea mai mică stă pe scară). Sau par secvențe narative halucinante dintr-un film horror: „degete îndrăgostite de moarte // țin smogul în palmă / /picături negre zăbovesc în căușul cald / pe obraji / scobesc în piele cratere mici / dureroase / coboară în subteran / pe râurile înghețate ale limfei // mortul are 35 de ani / dragostea lui fecundă și prieteni mulți / printre fantome // în fiecare an mai vin 1000 / de mână cu leucemiile copiilor/ scurse pe manuale / de limba română” (instalații corodate). Sau rapoarte laconice despre moarte: „în albastrul violaceu / diagonal / fumului negru / noaptea / mai ales noaptea / eliberează noxe în aer // noaptea / mai ales noaptea / garda nu face măsurători // legea e noaptea / mai ales noaptea // noxele intră / pe fereastră în plămâni / legal” (nopți la ploiești).
Însă cea mai consternantă, cea mai zguduitoare imagine poetică este cea a orașului devenit nici mai mult, nici mai puțin decât o pungă de aurolac: „la gara de sud / aurolacii nu mai țin punga la nas / stau pe bordura strâmbă / cu privirile pierdute / abandonate / în cruce// fețele negre / fețele gri privesc lung / amurgul cleios // mirosim / respirăm / benzen // suntem toți niște aurolaci / tragem pe nas / din punga orașului” (aurul negru).
Fără să intre cumva în mecanismul activist-ecologic de „tip Greta”(!!) sau să recurgă la discursivități eco-ideologizante, volumul Cameliei Radu este poezie autentică. O lirică disperată care trimite la meditație. Dar care, din păcate, nu poate schimba nimic. Terapia prin lirică nu prinde în „capitala aurului negru” (cum e posibil ca, pe vremurile astea, să nu prindă nicăieri!).
Pe lângă atâtea străluciri de emoție și cuget, Poezia nu are, din nefericire, și funcție curativă. În pas de menuet, la Ploiești, moartea continuă să-și numere „trofeele”.
Camelia Iuliana Radu, Toluen, Editura Creator, Brașov, 2020