„Odată, citind din poeziile lui Paul Celan, am avut o experiență pe care nu o pot descrie decât ca mistică. Asta s-a întâmplat cam cu 20 de ani în urmă, lucram într-un post care îmi cerea să stau trează mai toată noaptea, o dată sau de două ori pe săptămână. Într-una din acele nopți, încercând să-mi țin ochii deschiși, am început să răsfoiesc cartea de traduceri a lui John Felstiner, Selected Poems and Prose of Paul Celan (Poeme alese și proză de Paul Celan). Ochii mi s-au oprit pe un poem incredibil de scurt, aproape imposibil:
„Once
I heard him,
he was washing the world,
unseen, nightlong,
real.
One and infinite,
Annihilated,
They I’d.
Light was. Salvation.”
(Odată/ L-am auzit,/ spăla lumea,/ nevăzut, noaptea întreagă,/ real./ Unul și infinit,/ Exterminați./ Eu am devenit ei înșiși.// Lumină se făcu. Salvare.)”
Ca într-o stare de vis sau de transă, a citit rândurile acestea din nou și din nou, săpându-le pentru totdeauna în memorie. Era ca și cum poemul se deschidea larg iar ea putea să intre în el. Îl simțea pe el, acea prezență, oricine ar fi fost, nevăzută și totuși reală.
Astfel începe remarcabilul studiu al cunoscutei autoare și critic literar american Ruth Franklin, prin care prestigiosul The New Yorker aduce omagiu Centenarului Celan și celei de-a 50 a aniversări de la sinuciderea sa (A WORD, A CORPSE. How Paul Celan reconceived language for a post-Holocaust world. By Ruth Franklin. The New Yorker, November 23, 2020 pp.71-75. UN CUVÂNT, UN CADAVRU. Cum a reconceput Paul Celan limbajul pentru o lume de după Holocaust. De Ruth Franklin).
Poemul ne confruntă cu unul dintre cele mai tipice moduri de a trata limba, cu semnătura Paul Celan. Căci în germană este ichten, care nu apare cu nimic mai nefiresc, sau poate tot atât de, ca și englezul They I’d, deși primul dă indicația clară că e vorba de un verb la trecut, construit din ich, persoana întâi singular a pronumelui personal, și apoi pe o licență care s-ar exprima mai degrabă prin „eu am devenit ei înșiși”. Ultimul vers e un limpede ecou al Genezei: „Să fie lumină!”. Cum recitea poemul, de la cap la coadă și de la coadă la cap, Ruth a avut impresia că îl înțelege tot mai mult. L-a simțit ca pe o viziune a unei a doua creații, o venire a lui Mesia când cei ce fuseseră anihilați (originalul german spune vernichtet, adică exterminați) s-ar putea să renască prin curățirea, salvarea lumii.
De la emblematica „Fugă” a morții (Deathfugue), unul dintre primele poeme publicate despre lagărele naziste, astăzi recunoscut drept un mare reper al poeziei europene din secolul trecut, până la poemele criptice de mai târziu, ca acesta pe care îl menționează Ruth Franklin, toată poezia lui Celan este eliptică, ambiguă și simbolic profundă, rezistând lecturii și interpretării ușoare. Și, poate tocmai de aceea, ea a fost și este o veritabilă piatră de încercare pentru critici și traducători, care adesea vorbesc despre opera lui Celan în termeni aproape religioși. John Felstiner spunea într-un loc că, atunci când s-a întâlnit cu poezia lui Celan, și-a dat brusc seama că, mai presus de toate, avea nevoie de o veritabilă imersiune în această operă „înainte de a face orice altceva”. Pierre Joris, în introducerea la Memory Rose into Threshold Speech (Farrar, Straus & Giroux, 2020. Memoria trandafir pe pragul audibilității discursului), care ne oferă noua sa traducere a primelor patru cărți ale lui Celan, scrie că, auzind poezia lui Celan citită cu voce tare, la numai 15 ani, a fost obsedat de ea și această obsesie l-a urmărit timp de 50 de ani.
Celan, întocmai ca și poezia sa, refuză obișnuiții termeni procustieni ai categorizărilor. Fusese născut sub numele pe Paul Antschel, în 1920, într-o familie de evrei vorbitori de germană în Czernowitz (azi Chernovits), dar mie îmi place mai mult să-l numesc Cernăuți, așa cum îl pronunța bunicul, distinsul profesor de clasice Lewandowski, născut și crescut o vreme acolo; oraș universitar, un amalgam pașnic de neamuri și capitala provinciei românești a Bucovinei. Până la căderea Imperiului Habsburgic, în 1918, făcea parte din Austro-Ungaria, acum era parte din România. Mai înainte chiar ca Paul Celan să împlinească 20 de ani avea să fie anexat de Uniunea Sovietică… Amândoi părinții lui Celan au fost uciși de naziști, scriitorul însuși a fost deținut și trimis într-un lagăr de muncă forțată. După război, a stat o scurtă perioadă în București și Viena, înainte de a se stabili la Paris. Deși a scris aproape în exclusivitate în nemțește, remarcă cu subtilitate Ruth Franklin, el nu poate fi propriu-zis numit un poet german: loialitatea era față de limbă, nu față de națiunea germană.
„Numai un singur lucru ne-a mai rămas la îndemână, aproape și sigur, în pofida atâtor pierderi: limba” a spus odată Celan. Dar această limbă, murdărită de propaganda nazistă, de limbajul urii, nu era în mod cert gata imediat pentru poezie: „trebuia să treacă prin propria-i lipsă de răspunsuri, printr-o tăcere terifiantă, prin miile de întunecimi ale limbajului criminal.” Celan a curățat limba germană prin aceea că a descompus-o, aducând-o înapoi la rădăcini, arată Ruth Franklin, creând o radicală stranietate în expresie și ton. Recurgând la vocabularul unor domenii ca botanica, ornitologia, geologia și mineralogia, la cuvinte medievale și dialectale care ieșiseră din uz, el a inventat o nouă formă de germană, reconcepând limbajul pentru lumea de după Auschwitz. Adăugând limbii noi straturi, scrierile sale mai târzii încorporează cuvinte inventate deopotrivă cu fraze în limbi străine. Comentariile care acompaniază poezia sa în ediția germană definitivă, și din care Joris include o parte în traducerea lui, ocupă sute de pagini.
Nicio traducere n-ar putea sesiza multitudinea de semnificații cuprinse în aceste hibride, poliglote, uneori greu de deslușit poeme; traducătorul trebuie să aleagă propria interpretare. S-ar putea spune că asta e întotdeauna așa, dar este în mod particular când avem de-a face cu o operă fundamental ambiguă, ca aceea a lui Celan. Joris își imaginează traducerile sale asemănătoare cu acele diagrame medicale care reproduc secțiuni anatomice încrucișate, pe file de plastic, permițând studenților să le răsfoiască înainte și înapoi, să adauge sau să elimine nivele de detaliu. „Toate cărțile de traduceri, scrie el, ar trebui să fie astfel de palimpseste, cu straturi peste straturi de instabile, alunecoase, tentative versiuni în altă limbă”.
Joris tradusese deja ultimele cinci volume de poezie ale lui Celan, într-o colecție pe care a intitulat-o Breathturn Into Timestead Respirație întoarsă în nodul timpului (2014), încorporând cuvinte din titlurile cărților respective. Acum, cu Memory Rose Into Threshold Speech – lansată nu întâmplător în anul Centenarului Paul Celan și a împlinirii a cincizeci de ani de la moarte, de când poetul s-a aruncat în Sena, într-o zi de aprilie ploios din 1970 – avem în engleză toate poemele, aproape șase sute, pe care Celan le-a adunat timp de o viață, în ordinea exactă în care el le-a aranjat. Nu numai că multe poeme apar pentru prima dată în engleză, dar cititorul de limbă engleză are posibilitatea să citească fiecare volum în integralitatea lui, așa cum Celan și-a dorit-o de fapt. Ceea ce Paul Celan vrea de la cititorii săi, scrie Joris, „este să țeasă firele unui poem individual într-un text care este un ciclu sau o carte de poeme. Poetul ne dă firele, dar noi trebuie să facem țesătura – o invitație la un nou fel de lectură.”