Timp de un deceniu, Roxana Dascălu, una dintre cele mai autentice asocieri între spiritul jurnalistic și abilitățile de filologie anglo-saxonă – insist asupra acestei calități, întrucât este o perfectă vorbitoare a limbii lui Shakespeare – s-a apucat să scrie. Și, cum, de la o vârstă, adică aceea la care te hotărăști să renunți la dinamica unei meserii altminteri foarte obositoare (cum ar fi, de pildă, aceea de corespondent de presă!), îți vine să te așezi liniștit la masa de scris și să-ți transferi memoriile către postumitate (sau măcar o parte dintre ele!), ei bine, Roxana Dascălu nu a făcut altfel. N-a încălcat „regula”.
Ea s-a stabilit în sud-vestul Franței (sigur, nu e obligatoriu!), în Pirinei, în satul Rivel, unde a cumpărat, împreună cu soțul ei, o moară dezafectată (și desferecată, și dezafectată, adică fără niciun pic de afect!). Încet-încet, prin muncă și chibzuință, în câțiva ani s-a atașat de ea și a transformat-o într-un confortabil și inedit spațiu de locuit. Și, bineînțeles, de meditat. Căci, de acolo îmi trimite vești despre noua sa locuință, cu noile sale îndeletniciri impuse, fără să uite însă amintirile. Lettres de mon moulin – s-ar putea ele numi, urmând titlul lui „maître” Daudet.
Cartea ei, Cronici din EST, apărută la finele anului trecut la Editura Vremea, renaște – sau reconstituie, mai degrabă – una dintre aceste amintiri: o perioadă de 10 ani (anii cei mai provocatori ai istoriei europene, ce au debutat odată cu căderea Zidului Berlinului!) și, totodată, o perioadă ce a coincis exact cu cea în care Roxana Dascălu a fost corespondentul Reuters în România.
Este una dintre acele cărți care se termină prea repede, iar lectura ei ți se pare că a ținut doar cât o clipire de ochi. Senzația mea este că Roxana s-a grăbit. Avea mult mai multe de spus (de povestit) despre acei ani confuzi, uneori sulfuroși (mă refer și la mirosuri!), în care democrația românească, originală și schiloadă, făcea eforturi, ca și vremea din Luceafărul lui Eminescu, dar în zadar, „din goluri a se naște”. Sunt timpuri trăite intens, vorba aia, „la cea mai înaltă tensiune”, cărora acum, ca și atunci, ne este imposibil să le redescoperim noima, dar pe care fosta jurnalistă ar fi putut să le decripteze corect și să ni le lumineze. Fără discuție, însă acum, după mai bine de 20 de ani, știu: e greu. Particulele componente ale memoriei (pe care am putea să le numim memoreme!) se risipesc nemiloase, ca un joc de puzzle aruncat în aer.
Roxana Dascălu insistă (în egală măsură, aș zice) nu doar pe întâmplări mai mult sau mai puțin obișnuite din viața unui corespondent de presă, ci și pe componenta profesională din interiorul – necunoscut nouă – al celui mai faimos conglomerat informațional britanic (astăzi, trecut cu arme și bagaje în Canada!), la vremea aceea, Reuters. Dezvăluiri pe care Roxana n-a vrut să le facă prea devreme, căci nu de puține ori ele conțineau și considerații inconfortabile privind unele persoane aflate încă în viață. Altminteri, ea a fost martora unei decăderi din ce în ce mai accentuate a acestui colos corporativ, o decompoziție poate prea accentuată a unui sistem nu doar coerent, dar și renumit prin conservatorismul său (iar britanicii știu cel mai bine ce-i acela conservatorism). Un colos care a fost însă atins, și el, de un soi de „ruinanță”, datorată trecerii timpului. Sau poate de vină au fost înseși vremurile…
Fără să-și scadă din admirația pentru profesionalismul presei britanice și pentru civilizația engleză în general, Roxana Dascălu își face din cartea sa o pledoarie și o declarație de dragoste pentru meseria de jurnalist.
O adevărată profesiune de credință, asezonată cu pățanii.