Schiță după trei decenii (III)

Prestigiul scriitoricesc, conştiinţa occidentală, migraţia şi cosmopolitismul, vânzările de carte, atracţia literaturii

De-a lungul deceniilor postcomuniste a existat în cercurile literare şi mai larg-intelectuale iluzia unui nemaipomenit de mare „prestigiu” pe care toate meseriile artistice, dar în special cea a scrisului, le-ar fi avut înainte de 1989 şi care s-ar fi pierdut treptat după 1990.

Realitatea, realităţile nu confirmă. Tirajele mari din vechiul regim n-au însemnat decât în foarte puţine cazuri o foarte extinsă popularitate, cu adânci reverberaţii în societate, de natură să genereze notorietăţi naţionale. Tot în mediile culturale s-au creat prestigiile, ca efect de enclavă, e-adevărat că într-o rară omogenitate de corp: în absenţa altor ocupaţiuni dispersante şi cu o destul de limitată ofertă de lectură pentru nivelul lor de competenţă, intelectualii au citit aceleaşi cărţi, au acceptat ierarhiile stabilite de critica de specialitate şi au cultivat importantele prestigii ale autorilor valoroşi şi ale meseriei. Nu „massa”, ci elitele celelalte, de la cea politică, aşa agramaţi cum erau liderii comunişti, la cele sociale, regionale, profesionale au preluat aceste modelări de autoritate, într-un complicat joc de roluri simbolice. Al Scriitorului (cu majuscula reprezentativităţii socio-culturale) n-a fost – însă – perceput ca atare de către publicul larg.

Iar aprecierile conform cărora s-ar fi produs după 1990 o rapidă „declasare” a scriitorilor şi a Scriitorului sunt şi ele false: cu toate prăbuşirile de tiraje, prestigiile intelectuale s-au perpetuat în noile condiţii socio-politice şi de piaţă culturală, complet schimbate, uneori ostile în aparenţă sau în fapt (bunăoară pe o piaţă editorială fragmentată şi preocupată doar de propriile beneficii, autorii fiind în genere foarte slab sau deloc remuneraţi, mulţumindu-se cu prestigiile simbolice aduse de publicare). Un singur argument aici: poate în mai mare măsură decât se întâmplă pe alte meridiane, cei mai valoroşi scriitori români se pronunţă periodic, la invitaţia presei sau din liberă iniţiativă, asupra situaţiei din ţară.

…şi din lume, cu deja-vechiul sentiment al apartenenţei la civilizaţia europeană. Peste fundamentele franco-germane ale literaturii române a secolului al XIX-lea, pe care s-a construit modernitatea locală, s-a adăugat în ultimele decenii şi influenţa culturală a Noului Continent, consolidând conştiinţa occidentală, astăzi euro-americană, a intelectualităţii autohtone, infuzată în timp întregii populaţii.

Detalii suplimentare, acumulate în perioada postcomunistă: elitele umaniste, în special cea literară, au circulat intens în spaţiul Vest-european şi Nord-american după 1990, „integrându-se” uşor şi firesc, după izolarea pe care le-o impuseseră graniţele aproape ermetic închise ale statului comunist; s-a tradus un important fond de carte românească în toate limbile Vechiului Continent; migraţia postcomunistă a unor procente semnificative din populaţiile Central-europene a inclus şi intelectuali, artişti, scriitori care au înmulţit rândurile „diasporei” culturale româneşti; temele, motivele, decorurile cosmopolite au proliferat şi în scrierile – mai ales în proză – ale nu puținor autori din ţară, efect al amintitei circulaţii internaţionale; etc.

Proza face – evident – cele mai ridicate vânzări, însă rareori sunt atinse numere mari (într-o ţară de 20 de milioane de locuitori, fie şi cu circa 3 milioane de „migranţi economici” trăitori în afara graniţelor, vânzările de cărţi de proză în 100-200-300 de exemplare sunt considerate mici succese; există şi tiraje de câteva mii, dar atât; cărţile de literatură cumpărate de zeci de mii de cititori sunt rarissime). Poezia se tipăreşte în tiraje confidenţiale, însă îşi păstrează şi ea prestigiul, lansând sau consolidând mereu nume apreciate. La fel şi critica, eseistica, alte specii exegetice sau socio-umane sau tipăriturile privitoare la celelalte arte. Cea mai bine vândută categorie de cărţi rataşabilă tipologiei literaturii e a „genurilor confesive”, non-ficţionale: jurnale şi memorii, mai ales cele de recuperare a istoriei recente, dezvăluiri ale ororilor comunismului, amintiri din „gulag”-ul românesc. Altfel, editurile şi distribuitorii trăiesc din cărţile şcolare, din cele pentru copii şi tineret, din genurile „utile” şi „utilitare”, cu informaţii practice, cu tematici exotice (yoghine etc.) sau de „formare personală” ş.a.m.d.

Cu toate aceste date de epocă, a rămas valabilă atracţia pe care meseria scriitoricească o exercită asupra amatorilor de afirmare şi de cariere în branşă, precum şi a anumitor categorii de public, mai degrabă restrânse, dar importante prin influenţa lor socială, de opinie şi de autoritate. Fără mari ispite de manifestare pe piaţa literară de consum, firavă, literaţii aspiră la validarea estetică înaltă, caută mereu soluţii ingenioase de elaborare textuală, experimentează, refuzând să abandoneze fantasma „originalităţii” care i-a fascinat pe romantici şi pe moderni şi pe care teoriile postmoderne o consideră revolută…