În toamna aceea fără sfârşit, nici nu mai conta dacă era joi, vineri sau marţi, pentru că zilele treceau cuminţi şi egale, ca nişte dungi de lumini şi de umbre uşor fluturate peste pietre şi ierburi. Astfel încât mergeau zilnic, cât vedeau cu ochii, lăsându-se purtaţi de înţelepciunea sau de înverşunarea tăcută a Dascălului, călătorind iavaş-iavaş, cu seninătatea celui ce se simte pretutindeni acasă, prin acelaşi ţinut aparent pustiu, pe unde aşezările erau rare şi mai mult ale nimănui, căci de la un cătun, la altul, până şi oamenii păreau mereu alţii, îmbrăcându-se oarecum altfel, întâmpinându-te altfel şi vorbind mereu altă limbă. Nişte sălaşuri înghesuite, pitite şi risipite-n adâncuri de calcar topit, cu fântâni şi mai rare, scobite-adânc în carapacea de piatră friabilă, pe unde scaieţii pribegi păreau palmieri înghimpaţi, iar iarba neatinsă şi deasă ca peria se aşternea în val, după val, culcată de vânturi şi năpădită de melci, dar izvodind mereu alte şi alte fantasmatice cărări de întunecimi înşirate, care se-înnodau şi se dezlegau în aiureală, când pe deasupra şi când pe dedesubtul covorului aravicon al troscotului nemuritor.
Ca de obicei, vestitul hoge şi învăţător Petru Ezarhu, căruia turcii îi ziceau cu adâncă lefterie şi cu palmele împreunate sub guşă, Afendi Selah – hoge şi învăţător pentru toate neamurile şi graiurile aciuate pe grindurile de deasupra celui de-al patrulea braţ îndoielnic al Dunării, se proslăvea-n mers legănat, pe samarul din macate şi preşuri ţesute, dar înfăşat până-n barbă într-o giubea verde-gri, care-i flutura în tartane îngălate de-o parte şi de alta a măgăriţei sale Miercurici pe care-o alinta Miercuricea, întrucât de băţ sau de gârbaci înnodat n-avea niciodată nevoie, ca să se-înţeleagă mult mai bine cu dânsa, decât cu toate lighioile pe două picioare, pe care le întâlnea cu asupra măsură, prin satele îngenunchiate-n horbotele rău înspinate, ale ţinutului Abrosit.
Iară la cap, hogea se purta legat cu taclit din mătasă-învărgată şi-încolăcit apoi cu mare dichis în inele, pe sub comanacul din pâslă-afumată, bine prins în igliţă ascunsă, de-argint, ca să-i stea vitejeşte pe frunte şi pe soare, şi pe ploaie, şi pe-orice întărâtare grăbită de vânt, măcar că mult mai de fală se dovedeau a fi lăstunii negri-ai mustăţilor sale novăceşti, avan răsucite pe sub nişte ochi veşnic mehenghi, iscodind deopotrivă oameni, melicuri şi locuri, fără scăpare pentru nimeni şi pentru nimic: „Apăi, zicea el, ca de-o pildă, aşa, unde-aţi mai văzut voi vreun tărâm de olat, pe unde mărăcinele-i mai înalt, decât turcu pe cal, pe unde poa să te muşte şi oaia şi pe unde casele câte sunt, dacă sunt, se lasă într-o rână, la vale, în numai trei pereţi şi cu intrarea prin pod!?”
În vreme ce pe urmele sale, la un răgaz sfielnic măsurat cu lungimea nasului, venea vânturând pulberile cu papucii săi galbini de Ţarigrad, nepotul Ianache Salcean mai încordat, decât sabia şi mai iute la căutătură, decât vidrele bălţilor. Mai ales de când, la vreo cinci paşi în spatele lor, li se adăugase, venind lipa-lip, pe papuci conabii, preafrumoasa ială a ielelor dalbe
Alisanda, măi frate, al cărei trup izvodit din adâncuri de ape, nici nu lăsa umbre de om, la plutitoarea sa trecere pe-aici, pe pământ, după cum Afendi băgase de seamă de la bun început, când uimit, poate, de frumuseţea-i nepământeană o îngăduise-n ceată cu gândul că le va fi şi lor de folos vreodată, după cum s-a şi dovedit mai apoi cu prisos.
Astfel, mergeau, mergeau şi mergeau ei tot aşa, vale cu vale şi tăpşan cu tăpşan, urcând, coborând sau ocolind în şir legănat, ca pe valuri, după aiureala şerpuită-a cărărilor care se tot ţeseau şi se tot împleteau calea-valea, precum mersul alandala al vânturilor:
– Haida bre! Haida bre! Haida bre!
De aceea, nici n-ar trebui să ne mirăm prea tare, dacă-n ziua următoare, când soarele se ridicase deja la vreo trei coţi peste mare, călătorii noştri neosteniţi, cu Miercuricea şi cu Învăţătorul alături, se-înnimeriseră dintr-odată pe-un picior granitic de plai, suspendat ca un pelican grijuliu, deasupra oului verde şi galben-pestriţ pe care-l trecuseră deja, oarecum descântat şi oarecum toropit, ca prin genunea de ape părelnice, de la facerea lumii
– Cea mai grea angara a călătorului prin prăpădenia asta, a spus Dascălul, scrutând năvalnica plasă de camuflaj turcoaz, de sub tălpile sale, nu-i doar problema că nu-s drumuri şi hărţi, ci, mai ales, faptul că sunt prea multe drumuri vremelnic-zadarnice deodată, întrucât fiecare haimana de pe-aici şi-a croit singur drumul şi potecuţa, după fel şi fel de năluciri ale clipei şi-ale spaimelor sale, ştiut fiind că întotdeauna pustietăţile îşi zămislesc cele mai grozave vedenii de fum.
– Ia uitaţi-vă numai la plasa asta de păianjen neobosit, de sub tălpile noastre; mii şi mii de drumeaguri, şleauri, făgaşe, albii şi potecuţe care se tot duc şi se-întorc căpiet pretutindeni deodată, ca la porţile Vavilonului. Işte, na!
Astfel, la o vreme de-amestecate ceţuri topite, pe când se aflau şovăielnic, taman în creştetul pleşuv al movilei Canafu, de deasupra de Ghenucia-Vadí, prealuminatul învăţător, le-a şoptit numai că-i îndeajuns să nimerească vreo cărare oricare în încâlceala de-acolo, ca să se lase la sigur, apoi înspre satul cufundat în ghioc şi-n inele de şarpe împrejurul maidanului din mijloc, ca pielea unui bour bălţat, de unde se porneau în spiţe şovăielnice cele patru uliţe rău îngălate din veac, măturate numai de vânt şi avan străjuite de aşezările mai trainice, mai înalte şi mai luminate, de pe maidanul granitic (isprăvnicia, aianul, ciorbagiul, mualimul, muftiul, negustorul de-araki, ciubucciul şi hogea) dar scăzând apoi, chirpic cu chirpic şi cat după cat, până la bordeiele scufundate şi văruite ale mahalalelor sale, îngenunchiate pe jumătate-n bălăriile de pălămidă crestată şi de cucută bătută-n scârbavnice buchete-buchete, ca la staborul şerpilor, tată. Ori n-aţi fost niciodată pe-acolo!?
Astfel, cu Miercurici înainte, au şi coborât clătinat printre bordeiele ascunse sub largi turbane din papură împletită, din stuf la snop şi din încâlcite ierburi de toate neamurile, ţesute-n cânepă şi strivite sub tălpi, peste care înghesuiseră crengi de salcâm şi pietroaie legate-n pălimare de canap sau de rafie, cu gândul la marile crivăţuri rusnace, de la Miază-Noapte, ce despuiau şi-îngropau totul în calea lor. Iar, de-o parte şi de alta a uliţei, porţile lor, ca nişte vizuini de cocobaure păreau a pândi uliţa strâmtă dintre bulumacii cosorobi, cu încruntaţi ochi teşiţi din toporişcă şi cu buze cât drugul, amarnic tăiate din daltă, în largi rânjete mute. Nu adia nicăieri, nimic: nicio rufă, nicio aripă, niciun suflet. Şi tot aşa până la pârăul nemernic ce tăia satul în două, cu singura uliţă de trecere, cu tot. Iar acolo, pe buza ţesută-n roşioară pitică a albiei nămoloase, peste care vălurea tremurând plumburiu o gârlă de două-trei palme, li s-a arătat un cogeaman de zdrahon în ipingea vânătă, cu glugă şi cu gaitane auriu deşirate pe deasupra şalvarilor mai verzi, decât ştevia crudă:
– Ghiumurluc!, a strigat el, închipuind totodată, căderea încruntată-a unui satâr pe butuc.
– Grănicer, adică…sau, mai rău, taxîldar!, a tradus afendi Selah, destul de senin, mai ales că başbuzucul de haram al locurilor cerea doar câte un biet irmilic prăpădit, pentru a merge-înainte.
Numai că, în vreme ce dascălul Ezarhu se scărpina-n fes, nevăzând nicăieri nici pod şi nici punte de trecere, iaca şi-un amărăştean cu bucălia sa de nevastă, care, mai vechi pe-acolo, au plătit iute birul şi-au trecut fără teamă, de-a dreptul prin apă, scuturând tropotit din picioare, pe celălat mal; el, înnămolit la trei palme deasupra opincilor, iar ea, cu poalele şiroind în praf:
– Ia uite cum se face, a zis haracliul cu palma întinsă din naştere, iar dacă nu vă place, căci vă văz cam subţiri la obraz, avem aici un pehlivan de haidamac, bre, care pentru încă vreun firfiric de fiecare, poa’ să vă treacă gârla-n spinare, pe rând şi fără gâlceavă sau balamuc, după cum se zice şi la legea statornică-a Profetului nostru, fie numele lui în veci lăudat!
De-aceea, neştiind bine pe unde se află şi cu cine vorbeşte, învăţătorul a scos numaidecât o mahmudea din străvechi argint râcâit, pe care a pus-o fără tocmală-n palma ghiumurlucului, tălmăcindu-i totuşi, în trei limbi deodată, că şi-a plătit astfel şi-întoarcerea la soroc, tot pe-acolo, întrucât numai atunci, li s-a arătat dintre tufele de lozioară-ale malurilor şi coşcogeamitea ăla de talan cât ţi-i malacu’, care înşfăcându-l pe dascăl în palme, ca pe-un copil de pripas şi călcând broscăreşte prin dereaua-împuţită, mi l-a aşezat întreg şi curat pe celălalt mal.
– Acuma, ia să-mi treci aicea, la mine şi măgăriţ-aia a mea, a zis dom Ezarhu cam şăgalnic, aşa, că doar ne-am plătit şi pentru ea, va să zică!
– Ala asin-ghiaur nu, nu pui mâna pă ea, că-are cruce în spati!
– Hai siktir!, i-a şuierat scurt Miercuricea, uitându-se la el ca curca-n lemne, după care a şi trecut singură gârla cu ifos cambrat, precum Ducipal, pe la Antiohia.
– Tot ai noroc, că nu poate să scuipe!, a zis Hagi Selah, văzând că turcul se cam umflă-n guşă
În vreme ce Alisanda n-a vrut nici moartă să se urce-în cârca păgânului, dar tot a trecut în cele din urmă, prin apă şi cu Ianachiţă de mână.
– Ia hai, a spus Dascălul, ia hai să vedem dacă satul ăsta are şi vreun stăpân legiuit, ceva!
Numai că la al treilea bordei pe mâna dreaptă, altă minune. Ca din pământ, s-a ivit dintre rujele sale rău înghimpate o altă bahadârcă cât butea, care-a pocnit din pumni a mirare:
– Aman, aman, aşe cadân ghiuzel, şi-înnămolita la talpe. Caraghioz, bre. Nu se face!
După care, presupunând că bătrânu-i baştanul, i-a şi explicat bra-ha-ha, bru-hu-hu, că numai ea are o odaie pe-acolo, cu vatră de jăratic şi lighean din aramă, unde, pentru alţi doi irmilici ticăloşi, cei doi se pot usca la haine şi la încălţăminte, după cum şade bine, mă rog, la aşa fromos guguştuce; singură ea putând să le cureţe încălţările, precum scoase din raft – pentru alţi doi icosari plătiţi înainte, bunînţeles; başca alţi patru, pentru magiun şi cahvea la borcan.
– Acum, cre’că-ai priceput şi tu, măi Ianis, de ce nu-şi fac ăştia pod peste gârlă!?
– Mai întâi şi-întâi, fiindcă asta pare cea mai temeinică obârşie de-agoniseală, pe-aici.
– De-aia tocmai stau eu, uite, şi mă crucesc despre câte ne-or mai aşteapta încă!?
Dar tot au coborât apoi, leap-leap-trap, înspre piaţa din mijloc, pe-o şfară de uliţă abia mai alaltăieri tăiată parcă-n podmolul uscat şi pietruită cam ca dinţii babei, aşa, până când prin galeria boltită a uliţei, perdeaua de salbă moale din dreapta s-a deschis în vântoasă-împletită, ca să li se arăte vuind, dârdâind şi Şaitanu-ăl cu coarne, al locurilor – însuşi ciortea din baltă, bre, strâmb, cătrănit, cocoşat şi-împieliţat în capră-înecată, dar cu coadă, copite şi cu ţepi de gromovnic, care după ce s-a strecurat cam într-o dungă, aşa, prin praful drumului, săltând, bâţâind şi chirăind ca alte alea, s-a oprit taman la zaman, peste-un moţ cu tizic porumbac, de din deal, ca să-l vază călătorii mai bine şi să-şi scuipe în sân:
– Apăi ăsta chiar nu-i lucru curat!, a spus mai mult pentru sine dom’ Ezarhu, după ce Alisanda, mai întâi, cu Miercuricea, pe urmele sale şi cu Ianache cel de pe urmă au rupt-o la fugă chiorîş înapoi, uitând că n-au niciun firfiric asupra lor, ca să mai plătească încă o dată taxa de trecere.
– Măi copii, a urmat dascălul când i-a ajuns chiar pe malul învolburat al gârlei, pe mine, unu, mă cam bate gândul că tot vreun derbendgiu de-al liftelor astea s-a-mpieliţat aşa, în arătarea urâcioasă-a Mamonei, ca să ne gonească de-acolo şi ca să ne facă să mai plătim încă de două ori trecerea peste şuvoi, întrucât alminterea, cam de mult s-ar fi lăsat cinevaşilea, cu vreo podişcă, ceva, peste apa aceasta, nu mai înaltă, decât ceapa-ciorii, aşa. Dar cine-ar putea să se-atingă cumva de-afacerea, chilipirul, ciubucul, teşchereaua şi bişniţul negustorului?
– Aferim! a-întărit ghiduş Ianache, ducând palma la buze şi frunte, cu-o temenea adâncă
– Păi, dacă-i vorba să-aştepţi la pomana şi la împărtăşania turcului, apăi, va mai curge încă multă apă pe gârla aceasta, nepoate!
Oricum, până la urmă, totul s-a terminat caraghios, năstruşnic şi de luare aminte. Mai ales că-n puterea nopţii, jilavi şi flămânzi, s-au hotărât totuşi să înfrunte la deal, o potecuţă neştiută de nimeni, păstrându-şi astfel şalvarii pe ei şi măgăriţa sub tur, măcar că-şi pierduseră fără tocmeală, chiar şi ultima para găurită, precum şi inelul de-alamă al Alisandei, urmând, pesemne, să rămână robi pe veci, la păgâni, dacă mereu iscoditoarea, nepreţuita şi înţeleapta lor Miercurici (Siktirim, bre, hahalere!) n-ar fi găsit o văgăună de şarpe, prin partea cealaltă a satului, săpată de ape-n paraginile cariate, dinspre Bunar Ceşmeşi, probabil, sau dinspre orice altceva va mai fi fost pe-acolo. Chiar dacă la prima auroră risipită a zorilor, de pe culmea de cretă, li s-a înfăţişat mai întâi, un ponor domolit înspre miază-noapte, ca şi cum întreg podişul abrosit de până la Dunăre ar fi căutat să fugă cu ei cu tot, în largi valuri grăbite şi închegate apoi pretutindeni în dâlme, colnice, gorgane şi coaste, legănate mereu, calea-valea, până aproape şi până dincolo, apoi, de apele-n freamăt necontenit, ale morţilor.
Iar mult mai aproape, pe stânga, dincolo de prima crupă a dealului se revărsa-n largi voaluri verde-întunecate, un tentacul înmiresmat al codrului dunărean din veac, strecurat tocmai dinspre hăsmaşurile fără capăt de la Obluciţa şi întins apoi, înspre mare, ca un braţ abandonat prin somn, prin râpele, rovinele, afundăturile şi curmăturile coamei granitice:
– Alei, Doamne, că de-acuma, mai mult de haraminii codrului şi de tâlharii de sihlă ar trebui să ne temen mai mult, decât de năravurile şi de păcatele noastre. Că, uite, de ce mi-era mai frică, tot n-am scăpat, a zis afendi Selah, arătându-le un nour de praf alb, care se-apropia-n rostogol prin hăţişuri. Astfel, apropiindu-se cam prea mult de întunecimea îngenunchiată a pădurii, s-au şi ivit halai-ha, de-a-n călare, trei haramini de-aceia, deliormani, cu şpăngi arcuite şi pistoale de criţă, care avan s-au oprit pe primul tapşan, zburlindu-şi
mustăţile. Doi mai smoliţi şi mai ascuţiţi la priviri, îmbrăcaţi în scurte din şiac întunecat, cu gulere ridicate peste urechi şi puţin cam prea groase pentru vremea aceea. Iar, de partea cealaltă, un arbănaş zdravăn de baltă, înfăşurat într-un fel de surtuc zavragiu, în care-ar mai fi încăput încă vreo doi ca dânsul, chiar dacă măgădul acesta părea, în penumbra frunzişului, un ditamai sacul burduşit cu lespezi rotunde de râu.
– Meraba! a zis cumpănit dom Ezarhu, apropiindu-se precaut de Miercuricea care în ultima vreme, părea cam mereu pornită-n gâlceavă.
– Iaso, bre!, i-a răspuns arbănaşul cam şugubăţ, aşa. Uite, ne bucurăm şi noi că-am mai dat şi de niscaiva oameni de treabă, la drum, căci pădurea asta-i
plină numa` şi numa` de tâlhari şi nemernici, dintre care noi suntem cei mai cumsecade şi de bună credinţă. Ca bunăoară, că vă dăm rugăminte de la bun început, să ne lăsaţi şi nouă împrumut vreun sac cu merinde, ceva sau chiar măgăriţa aceasta cu totul, căci pare cam rău dăulată, săraca.
– Păi, prostu moare de grija altuia, se ştie!, a-îndrugat peltic Miercuricea, lăsându-i pe toţi cam cu gura căscată, dar, mai ales, pe învăţător, care-şi tot căuta cu palma dreaptă crucea şi iconiţa, din sân, mai nădăjduind doar la vreo minune a Celor de Sus, ca să scape cu viaţă. Moment în care de sub bolta de hamei sălbatic şi vâsc împletit s-a mai arătat un călăreţ înalt şi bălan, înveşmântat moscăleşte, într-o ulancă bine strînsă pe trup, dar numai zorzoane, galoane, ceaprazuri, gaitane şi cocoraţii, precum şi cu şpangă aurită la şold, care fiind, se pare, marele harambaşă al tâlharilor de pe-acolo, s-a şi sumeţit deodată, pe cal, precum vodă Bibescu:
– Măi şterpalicari, le-a spus el cu fală, celorlalţi trei, acesta-i prealuminatul învăţător Hagi Selah, umbra înţelepciunii lui Allah pe pământ şi sfătuitorul de drept al podului de pământ şi de piatră de la Abrosit-Arazí. Aşa că ia, luaţi-vă voi, frumuşel, caii-între picioare şi coborâţi-vă mai degrabă, aşa, pe sub Dairam-Tepé, la umbră de tei şi la afine cât pruna, unde-am să vin şi eu de îndată ce-am să aflu cu ce treburi umblă oamenii-aceştia, prin pădurile noastre. Haida, de!
După care cei rămaşi sub tufanul de salcie argintie se lăsară împreună pe covorul de troscotiş şi pălăviţă pufoasă, ca să-şi povestească unii altora faptele şi păcatele, precum popasul de la Ghenucia-Vadí şi dezertarea cavaleristului din oştirea muscalicească, pentru a intra ca Pazvantea, în rândul lotrilor de pădure, după ce rânduielile otomane rău măcinate de războaiele sangeacurilor de la Dunăre nu mai speriau pe nimeni, iar vizirul de la Isaccea era vizir numai cu numele, ca şi cadiul de Babadag, ce nici de sperietoare de ciori nu mai folosea nimănui:
– Ne-întoarcem din nou în veacul zaverei şi-al ciumei lui Caragea, ca să nu mai vorbim de-alde Pazvantoglu şi faptele lor, spusese îngândurat Dascălul, privind cum un fum risipit şi cernut din alt veac umplea văile dintre culmi şi ponoare, amestecând depărtările cu alte năluci curgătoare, pe unde grozavi călăreţi din întunecimi destrămate păreau a-şi urmări încă prada lor spăimântată.
Măcar că ziua se încheiase cu mult mai bine în fapt – adică, cu o raţă friptă în groapa cu jar, pe care o vânase un haramin de-ăla, de-al lor, după ce se târâse ca dihorul de baltă, prin păpurişul din marginea gârlei.
– Dacă bei şi mai mănânci, parcă nu te mai usuci!, a închinat la sfârşit dom Ezarhu, scoţând şi-o ploscă cu vin, de prin traistele şi macatele sale.
(fragment din romanul Uimitoarele călătorii ale prealuminatului hoge şi învăţător Petru Ezarhu, în curs de apariție)