VÂNĂTOARE
Sunt ca o pasăre de omăt ce vorbeşte limba vânturilor
cu aripi strânse
ca într-un joc
capcane se nasc afară şi-n mine
cerul mă zgârie
Cineva se scutură la uşă de zăpadă, deşi e vară
tropăie zăpada cu paşi necuminţi
departe de aici nopţi însorite la pol
într-o cădere liberă
lucrurile scapă de sub control
o femeie în alb adună cioburi de aer
mi-e foame
visez cum mă hrănesc lupii
mi-adulmec calea înapoi
spiritul strămoşilor în trup ţintuit
voi pleca după semne să-mi răscolesc prada
în cântec tresar orele
cântec de vânătoare
mi-e foame
mi-adulmecă urmele
când soarele coboară ca o săgeată pe firul de iarbă
pot cuprinde cu mâna ceaţa
vânători vin şi se duc
în joaca de-a prada
în goana de-a viaţa
se şterg din memorie virgulele
inventez rime şi patimi
dar cu toate acestea
paginile rămân goale dansează
o femeie în alb
adună fulgi
aripi arcuite…
Cântecul a tăcut
nu ştiu când şi cum
să culeg de pe boltă răsăritul
în tremurarea zăpezii
se rostogolesc dimineţi sălbatice
în sintagmele necunoscutului
îmbrac versul în depărtări rotunde
de portocală
o pasăre pe un ram gol
nu o recunosc nu mă recunoaşte
în imensitatea polară
primară
doar
inima
îşi aduce aminte
de mine.