UN POEM FĂRĂ PIELE
răsuflarea ta nu apare pe oglinda impasibilă
deși totul strigă-n jur că ești viu
te-mbraci și se-ntinde înghețul
sapi și răbufnește vulcanul
respiri și plămânii se-afundă-n mâloasele ape
asculți și răsună orgile prin catedrale
doar corbii aruncă-n zbor pe-un proaspăt mormânt
mănușa ta obosită și-un poem fără piele
VA SOSI UN TIMP
lipindu-se tot mai strâns de tine
ca oazele de schimbătoare deșerturi
un frig de lumină aleargă de-a lungul privirii
şi încurcă-n răspunsuri sălbaticii cai
iarba încearcă să ajungă la cunoașterea vămii
nesfârșirea conturează apropieri de nisip
lipindu-te de sunetul ei ca pe-un copac doborât
dar știi că va sosi un timp
când stele văduvite de cer îți vor adormi în brațe
și refuzi cunoașterea celei ce îți întinde pe trup
umbra mătăsoasă a nopții