Se pare că n-a fost destul. Mai era nevoie de o „demitizare”, mai trebuia coborâtă de pe soclu o statuie, scos un idol din templu. Și, odată cu ele, profanat templul întreg. Cam așa ceva încearcă să facă dascălul universitar de la Craiova, Cătălin Ghiță, în cărțulia intitulată O scurtă istorie ironică a literaturii române, cu subtitlul În contrapunctul lui G. Călinescu. Nu e un începător, a publicat o teză de doctorat intitulată Lumile lui Argus (2005), prefațată de reputatul critic și teoretician Eugen Negrici, probabil conducătorul său științific, despre poezia vizionară, o carte despre „scenarii ale terorii în proza românească” (2011), culegeri de eseuri critice apreciate (cu prezentări de Al. Călinescu, Ștefan Borbély), distinse cu premii, a circulat între Europa și Japonia cu burse de studii etc. etc. Tocmai de aceea, ca un cititor ce se dorește echilibrat și nepornit pe polemici, am trăit, citind cele vreo trei sute de pagini, un sentiment de descumpănire. Am sperat că, după dedicația într-adevăr ironică „celor sărmani și asupriți, scriitorilor”, să urmeze niște glose mai mult sau mai puțin jucăușe, în „contrapunct” subtil la Istoria… „divinului critic”, relativizând – cum ni se promite în introducere – „solemnitatea augustelor verdicte critice, formulate de acest pontif al breslei”.
Dar nu: după primele pagini, în care se străduiește să „deconstruiască” efectiv cele câteva „mituri fundamentale” numite astfel cu evident exces de bunăvoință solemnă de G. Călinescu, relativ tânărul cercetător oltean își pierde busola ori și-o dereglează intenționat. „Mitul” propus de modestul Asachi sub titlul Traian și Dochia, nu era greu de ironizat, iar vechiul stereotip școlar cu strămoșii noștri bărbați Traian și Decebal nu mai era nevoie să fie actualizat „sexual”; motivul folcloric heliadesc fusese și el evident supraevaluat ca reper mitic fundamental. Dar în cazul celor două balade, Meșterul Manole și Miorița, ridicate și ele abuziv de istoricul literar la înălțimea „mitului”, ar fi fost poate de ajuns să se amendeze excesul de aură simbolică și mai ales generalizarea lor la nivel emblematic, de „filosofie” națională, centrată abuziv și clișeistic mai apoi pe ideea resemnării în fața sorții, într-un caz, și de condamnare perpetuă la eșec a oricărui efort constructiv din spațiul românesc, în al doilea. A afirma, însă, că toate aceste discutabile mituri „sunt penibile în proporții diverse” și că unul ar anunța… atitudinile antisemite ale filosofului V. Conta, iar celălalt ar ilustra „misoginismul cel mai pur”, și o „etică nazistă”, – cu adaos de „actualizări” forțate și frivole privind „echipa de dezvoltatori” a „șefului de șantier” Manole –, și a compara cu „filmele de suspans ieftin” așteptarea dramatică a femeii care urma a fi sacrificată e, totuși, cam prea mult… Interpretarea călinesciană a înțelesului profund al „mitului”, de circulație, altminteri, în toată zona balcanică, privind „încorporarea suferinței în opera de artă” e minimalizată și ea într-un limbaj care seamănă, din păcate, mai mult cu „perlele” din tezele unor elevi trecuți degeaba prin școală.
Asemenea actualizări ce se pretind ironice, nu sunt decât ieftine glumițe de atras un public pus pe bășcăile. Cătălin Ghiță are, parțial, dreptate să-i reproșeze lui Călinescu că a inclus într-o istorie a literaturii române scrieri în slavonă, de exemplu, dar, ca orice istoric literar serios, nu putea neglija contextul cultural al timpurilor cercetate, în care s-au închegat, cu mari dificultăți și poticneli, primele texte „literare”. A procedat cam la fel cu „cărțile populare”, expresive pentru evoluția spre o limbă artistică aflată încă la începuturile șlefuirii, ș.a.m.d.
Seria atacurilor cu săbiuța de lemn și cu praștia continuă, registrul minimalizant al lecturii se generalizează, trădând la fiecare pagină faptul că pretinsa atitudine pur ironică e departe de a fi așa ceva, disimulând foarte superficial pornirea reală spre batjocură și deriziune, de contestare fără rest a unor judecăți de valoare emise de autorul Istoriei din 1941, și nu doar de el. Exemplele sunt legiune și frapează prin stridența adolescentină a bravadei anti-„canonice”. Iată, înregistrate pe firul cronologiei, câteva, nu puține: Dosoftei e doar „un simplu ventriloc liric”, oferind, prin tălmăcirea psaltirii poloneze, „mai degrabă un număr de circ decât o performanță literară”; cronicile muntene sunt doar niște „fițuici”, cu autori „de o nulitate reconfortantă”, cronica lui Ureche e „un amețit, prolix și inegal Letopiseț”; Miron Costin e tratat ceva mai îngăduitor, ca unul mai „ofertant” prin câteva „nestemate descriptive, ascunse neglijent în ganga puțin ofertantă a evocării istorice”. Acela a recurs în evocările sale și la „o comodă grilă livrescă” – stilul biblic –… Și Neculce e doar un „imitator al limbii orale”, caracterizat cu sintagme hilare și absurde de „vechii cercetători”, iar Cantemir, – atenție! – e doar un plagiator „grosolan”, diabetic pe deasupra, inaugurând practicile furtului intelectual de astăzi, grafoman prevestindu-l pe… Eugen Barbu! I se reproșează – culmea! – chiar „alianța servilă [cum altfel?] dintre stoicism și creștinism”… Concesiv, dl C. Gh., estimează totuși că două scrieri ale principelui moldav „merită însă câteva rânduri sprințare, cristalizate ușor la focul iute al ironiei”. Curat foc, curată ironie!
Că literatura română e „defazată” față de cele occidentale știa de mult toată lumea, dar „ironicul” autor își menține discursul exclusiv în acest regim al deriziunii, fie că e vorba de Văcărești, aspru taxați – atributul de „imbecil” i se acordă lui Iancu – , ori de Școala Ardeleană, despre care noul justițiar spune pur și simplu că a fost „o ilustră Școală a Falsificării”, total neatent la contextul istoric și insensibil față de rolul decisiv în afirmarea idealului național românesc al acestor patetici precursori. Măcar lui Budai-Deleanu i se concede o oarecare valoare, deși sunt introduși în comentariu termeni de actualizare ridicolă, precum incorectitudine politică și discriminare… Tot așa, la Heliade Rădulescu, nu se poate sări peste unele calități certe, dar glosatorul se plictisește repede: „După atâta sublim mitic, ți se face poftă de miticii lui Caragiale”! Umbra lui Mircea la Cozia a lui Grigore Alexandrescu „stârnește râsul involuntar”, „fabulele suferă de eticismul invariabil asociat cu această maladie alegorică” (dar, ne spune orice manual elementar, fabula se întemeiază chiar pe alegorie, iar dacă nu are „morală”, nu mai e… fabulă!). Kogălniceanu este un „autor de fiziologii mult gustate de publicul epocii (căci, „în absența televizorului, negustorimea citea cam pe ce putea pune mâna)”!; același M. K. e pus așa, de florile mărului, „pe urmele lui Marx, pe care nu-l putea nici cunoaște, nici urma”; scriind despre Spania, călătorul M.K. le face dreptate… „căpșunari[lor] moldoveni care întârziau să-și facă apariția în peninsulă”, ba este chiar „un atlet involuntar stângist, atingând apoteoza corectitudinii politice” într-un discurs din 1891 care cere dezrobirea țiganilor!!! La Alecu Russo, e amendat până și patriotismul, desigur depășit astăzi: „Lexicul naționalistului Russo este arhaic, ca și valoarea etică a patriotismului”!… Următorul, Negruzzi, e mai bine situat valoric, datorită nuvelei celebre, analizată cuminte, nu fără insinuări, pornind de la un portret al doamnei Ruxandra, în care se identifică, avant la lettre, „capilarele xenofobe ale lui Eminescu”… Și, apropo de patriotism, nu scapă privirii acide nici textul imnului național actual, al modestului, ce-i drept, Andrei Mureșanu, dar care merita poate mai mult decât o frază ca următoarea: „Retorică și discursivă, ea [poezia] nu mai poate fi cântată fără ironie decât pe stadioane, în deschiderea meciurilor de fotbal”…
Vine apoi mirarea („țineți-vă bine!”) că primul „roman românesc de oarecare valoare”, adică Ciocoii vechi și noi, de N. Filimon, apare abia în 1863, după „nulitățile” lui Kogălniceanu și ale altora, pentru care se triplează epitetele scârbei critice: „narațiunea… șchioapă, știrbă și pocită”. Dinu Păturică e adus și el la zi prin… arivistul de lângă noi, Mischie, agramatul Marean Vanghelie nu lipsește nici el dintre referințele memorabile, ca să se conchidă că bietul romancier s-ar fi făcut de râs, printre „tomurile mucegăite de istorie literară autohtonă”. Limbajul e – se vede limpede – al unui adevărat și exigent, nou istoric literar! Ceva mai încolo: Răzvan și Vidra a lui Hasdeu, ca și Apus de soare de Delavrancea (apreciat, totuși, cu o jumătate de gură), anunță, evident, în embrion, „Noxele naționalismului de la Vatra românească și România Mare”. Atâta pricepe europeanul mondialist C. Gh.
În capitolul Progres accelerat 1866-1900, aflăm noutatea că „Ideologul central al Junimii este fără îndoială Titu Maiorescu”, fără a se omite însă că „nu a fost scutit de scandaluri” precum o aventură erotică de inspector școlar, redată cu un plus de rânduri față de cele, de nivel gimnazial, despre estetica junimistului. De altfel, Maiorescu e cel care a început „mumificarea” lui Eminescu, a cărui poezie – totuși! – „are ambâț”. Scrisoarea a III-a atrage, ca un tic, clișeul corectitudinii politice când vine vorba despre visul sultanului, dar putem respira ușurați aflând ceva despre „vastitatea repertoriului eminescian”, „fiindcă nu e puțin lucru să poți suda discursul liric naționalist alături de cel erotic într-o compunere care să nu stârnească zâmbete”. Cum se vede, noul istoric literar zâmbește cam des. Și cititorii săi, odată cu el, dar din alte pricini… Să notăm și că amintirea burselor proprii în străinătate atrage în comentariul la indianismul lui Eminescu și altă insolită actualizare: „Fără îndoială că o epocă mai flexibilă din punctul de vedere al căilor de comunicare, l-ar fi distribuit pe poet într-o universitate indiană, cu o bursă de studii”… Probabil că, tot beneficiind de o asemenea bursă în Orientul asiatic și de flexibilitatea actuală a căilor de comunicație, doctorandul C. Gh. a putut să și aibă revelația unor ecouri japoneze și chinezești, ca adaos la cele indiene, cunoscute… Să nu omitem, totuși, inteligenta opinie după care „dincolo de tema desuet-ridicolă a unei iubiri dintre o ființă superioară și una esențialmente inferioară, Luceafărul (1883) creditează ideea potrivit căreia contactul dintre planul mundan și cel supramundan se realizează prin privire”; și, mai ales, ca să se poată zâmbi din nou, părerea după care „Parcă tot mai simpatică [decât viziunea cosmogonică eminesciană] era propunerea hermeneutică a lui Brătescu-Voinești, care descifra în Hyperion figura lui Eminescu, în Cătălin figura lui Caragiale, angrenați în lupta erotică pe nurii Cătălinei, nimeni alta decât Veronica Micle”. Mai trebuie să ne și destindem, nu-i așa, în timpul unor prelegeri atât de docte… Caragiale e comentat, la rându-i, doar cu nuvelele „naturaliste”, mai convenabile probabil fiindcă autorul unor eseuri mai vechi avea la îndemână pagini despre fantastic și imaginarul terorii în literatură. Creangă, care „nu are biografie”, e admis pentru „trivializarea celor sfinte”, lupta cu „talibanii creștini”, și pitorescul – incorect politic, desigur – din Povestea poveștilor, numită mai colorat Povestea p… Dar Ioan Slavici? – „Nu are o operă care să-l recomande cu acte în regulă”, Mara e o „arivistă contaminată de spiritul protestant al acumulării primitive de capital” și atât, omul Slavici, în criză de distracții bucureștene le găsește în spațiul domestic, făcând șase copii, e și un trădător de neam – acuză brutală, adusă din ignoranța crasă a unuia care ar fi trebuit, poate, să frecventeze mai mult Biblioteca… Macedonski apare tratat ceva mai îngăduitor, deși foarte superficial, – este, totuși, oltean… Delavrancea, calificat și el ca „biet scriitor”, ca și „bietul Coșbuc”, „cel mai insidios revenant din literatura română, zombie al canonicității școlare”… Atâta pricepem, așa scriem…
Perioada 1900-1921 nu poate fi definită decât sub semnul unor „iluzii sfărâmate”. La Goga, conceptul de „poezie socială” ar fi trecut la el „involuntar” (!) de la Macedonski, Sadoveanu e „probabil, scriitorul cel mai supraevaluat dintre scriitorii canonici români”, iar ca om „a avut noroc hormonal” zămislind 11 copii, „o întreagă echipă de fotbal!”; o carte ca Baltagul „plictisește la maximum mai ales fiindcă a fost impusă cu forța drept material de lectură în manualele de liceu”, la fel și Hanu-Ancuței; Vlaicu-Vodă al lui Davila „are un mesaj subliminal antifeminist” și e, desigur, incorect politic; Gala Galaction e „un popă nespălat și enervant”, căruia i se comentează totuși, poate ținându-se de nas, nuvelele La Vulturi și Moara lui Călifar, probabil fiindcă se aflau mai la îndemână vechi fișe de lectură; „simbolismul timpuriu” al lui Petică, poet care „a avut măcar buna intuiție a situării politice de stânga”, „s-a senilizat”; Iosif și Anghel merită amintiți doar pentru drama amoroasă cu Natalia Negru, Minulescu e un simplu versificator, iar în „etern alcoolizatul Bacovia” „se regăsesc adolescenții emo și tinerii cu pretenții de suicid din epoca modernă”, altminteri acela fiind doar un poet artificios etc.
Perioada interbelică e una de „incertitudini și amenințări”, în consecința „exagerăril[or] păcii de la Versailles” (!). Ion al lui Rebreanu e un personaj ce practică, în chip arhaic, metoda acumulării primitive de capital (iarăși!), Pădurea spânzuraților e un „coșmar al elevilor aflați în focul bacalaureatului”, Adam și Eva – o carte incredibil de proastă; scapă ocării doar Răscoala și romanul polițist Amândoi… În legătură cu Hortensia Papadat-Bengescu, o „scriitoare [totuși!] de talie europeană”, „patriarhul criticii române” e acuzat de un „rar misoginism”; se trece în galop peste „romanele lui Camil Petrescu, care ar fi fost „salutate aproape ad nauseam drept reușite proustiene”; din Gib I. Mihăescu și Cezar Petrescu este comentată doar câte o nuvelă ce a intrat în sfera de interes a glosatorului interesat cândva de proza fantastică. Ajungem și la Tudor Arghezi – „probabil că el ar fi adevăratul poet național al românilor, dacă – [țineți-vă bine!] – sintagma însăși nu ar trezi fiori naziști”… În rest, lectura poeziei argheziene propune fraze stupefiante prin obtuzitate și lipsă de finețe critică, precum: „Poezia argheziană se consumă în două direcții divergente: una este cea a materialului scabros care trebuie investit cu valențe spirituale și metamorfozat în imagini ale sacralității hic et nunc, cealaltă este a materialului sacru, înalt, «tare», care trebuie minimalizat prin tropi ai ludicului și metamorfozat în instrumente casnice”! Dacă trebuie, nu avem ce face! Grozăvii se afirmă despre poeziile lui Lucian Blaga, din care „puține rezistă astăzi”, versurile sale de maturitate „au îmbătrânit urât”, iar în fața piesei Meșterul Manole, „este greu să ne reprimăm un zâmbet”… (Mă tem, totuși, că cine zâmbește și râde la urmă râde mai bine…). Dar n-am încheiat: Ion Barbu s-ar fi născut din „experimentalismul avangardist” și, portretizându-l în Istoria sa, G. Călinescu s-ar plasa în… „homoerotismul cel mai voalat”!!!. Altminteri marele, zic unii, poet, a fost, vai, un consumator de cocaină, lăudător – se citează versuri concludente, ce-i drept – al lui Hitler, ca membru entuziast al mișcării legionare. Numai atât merita autorul Jocului secund. La altă pagină, distanțarea firească a lui G. Călinescu față de propria operă, lăsată spre apreciere pe seama citatelor din comentatorii săi din afară, i se pare ciudată lui C. Gh. ca și faptul că „vorbește despre sine în Istorie, la persoana a treia precum copiii sau întârziații mintal”. Din Mircea Eliade se comentează doar romanul Domnișoara Christina, din rațiuni, iarăși, de comoditate, – fișele vechi pot fi puse din nou la contribuție. Și așa mai departe.
Ajungând la Concluzii, dl. C. Ghiță se lasă abuziv și nenuanțat pe mâna lui Caragiale: scriitorii români, de trei secole încoace, ar fi niște „moftangii”, mulți dintre ei, trădători, gregari, lichele. Dar sunt, oare, toți românii și scriitorii niște „indivizi serializați”, lipsiți de conștiință morală și de orice orizont „metafizic”? Defectele lor, ale noastre, au fost și sunt numeroase, fără îndoială, – le-a încurajat, de e nevoie s-o repetăm, și istoria mai tot timpul potrivnică, mizeria materială cruntă îndurată de prea mulți vreme de secole, asuprirea națională, cu consecințele cunoscute în plan cultural, în precaritatea educației școlare, etc. etc. Sunt păcate și precarități pe care invocații de către autor Cantemir, Antim Ivireanul, Dinicu Golescu, le-au înregistrat și criticat cu dreaptă asprime la vremea lor, de la înălțimea spiritului luminat, a teologului creștin, a boierului cutremurat de nedreptățile pe care chiar clasa lui socială le agrava. Însă – nu ne putem preface că nu știm – din râpile și gropile adânci argheziene, „ramura obscură” a ieșit cu greu la lumina spiritului înalt, și din ele s-au ivit totuși, într-un târziu, figuri și monumente culturale exemplare, ce onorează superlativ capacitățile creatoare ale oamenilor acestor locuri. Dar dacă „ironizezi” Școala Ardeleană, iei peste picior aproape la fiecare pagină sau omiți pur și simplu reperele semnificative valoric, dacă citești superficial și pornit pe „farse critice” scriitori importanți ireductibili la anecdota joasă, nu ai cum să tragi niște concluzii creditabile și oneste. Pretenția de a propune un „contrapunct” lui G. Călinescu, apare disproporționată în raport cu capacitățile „ironice” ale istoricului literar de școală nouă. Definiția muzicală a contrapunctului nici nu se poate aplica aici, fiindcă vocea contrastivă nu devine până la urmă expresiv-complementară celei dintâi, ci un bruiaj strident. Din nefericire, ceea ce propune volumașul semnat cu atâta aplomb de dascălul craiovean e o suită de mărunte sfidări și bravade ce nu pot fi luate decât drept ceea ce sunt. Desigur, dl Ghiță e convins că „deconstruiește” în „registru ironic ceea ce pompos s-a numit «literatură română»” și anticipează, ca să se apere, „reacțiile adverse nevaccinate de autorionie” din cultura noastră. Pretinsa „autoironie” e, în realitate, o autodenigrare nedemnă, cu tradiție și ea, din păcate, la noi și reactivată în forme exacerbate după căderea dictaturii comuniste și a cenzurilor ei. Pe drept cuvânt blamatele „protocronisme” național-comuniste au fost și mai sunt, iată, extrapolate la nivelul întregii culturi și literaturi române, hrănită, cum s-a spus cam în grabă, de pure „iluzii” (de la un nivel de exigență incomparabil, totuși, cu „farsa critică” de acum). Relativizările extreme ale „postmodernismului” au venit și ele tocmai la timp ca să agraveze fragilitatea mentalităților românești afectate de dictatură, în chiar momentul în care apăruseră eforturi de redresare și asanare morală, de nouă construcție culturală. Nu trebuie să fii un spirit conservator, opac la mica-marea comedie a literaturii, ca să-ți dai seama că e la mijloc o mare și tristă confuzie de planuri și atitudini, cel puțin regretabilă.
La sfârșitul acestei lecturi, voi mai spune o dată, că starea mea de spirit e mai curând de descumpănire. Și de amărăciune și dezamăgire. În locul unor săgeți polemice gustate prea des la noi în aceste vremuri, am preferat să las să vorbească multele citate de glose strident-contestabile, descalificante, – oricât am fi de îngăduitori cu așa-zisul spirit ironic – pentru un istoric literar ajuns, totuși, la vârsta unei anumite maturități. „Scurta istorie ironică” nu e, de fapt, nici istorie, nici ironică, ci o comodă, superficială și impură stilistic bășcălie. Pedagogul de școală (doctorală!) nouă o încurajează dezinvolt și frivol, în pas cu vremea „divertismentului”. Are toate drepturile legale: „este, din 2015, prof. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și conducător de doctorat în cadrul școlii doctorale «Al. Piru»”, cum certifică prezentarea de pe o copertă a cărții.
În 1941, G. Călinescu își încheia Istoria într-un context tragic pentru țara cu frontiere sfâșiate, iar finalul splendidei sale Prefețe e, într-adevăr, de o solemnitate și un patetism vibrante, contrapunând nenorocirilor momentului o mare dragoste și încredere față de puterea de creație a scriitorilor români, care erau pentru el „eternii păzitori ai solului veșnic”. Literatura română nu va fi fost, toată, „strălucită”, cum o califica, idealizând-o, la acel ceas dramatic – dar îi urmărise, de fapt, cu suficientă luciditate căile trudnicei închegări – și multe dintre evaluările sale sunt servite de un har expresiv din afara comunului, rămânând valabile, și nu merită în niciun caz ocara ieftinelor persiflări din anul 2020. Se pare, însă, că pentru o parte a lumii noastre actuale, orice rostire de adevăruri și credințe grave și „solemne” a devenit suspectă. La Porțile Orientului, unde au mai rămas destui, totul trebuie, mai devreme sau mai târziu, luat în râs. Se predau, iată, și lecții doctorale de bășcălie.
– Demitizați, băieți, numai demitizați…
În contrapunctul lui G. Călinescu, editura Aius, Craiova, 2020