cronica literară
RAUL POPESCU

O IUBIRE DE POVESTE ȘI CÂTEVA CRIME

Articol publicat în ediția 3/2021

Spre sfârșitul lui 2020, la Editura Polirom, în colecția Fiction Ltd, a apărut romanul Femeia de marțipan de Radu Țuculescu. Ce-i drept, avem în acest roman o intrigă polițistă și mai multe cadavre, însă mai spre finalul cărții, așa că, până atunci, răbdare. Cu excepția ultimului capitol, polițist pe de-a-ntregul, cartea are în centru o poveste de iubire suprarealistă. Să nu ne lăsăm, așadar, păcăliți. Este vorba totuși de un roman ludic, carnavalesc. Îl redescoperim astfel pe autorul unor volume ca Măcelăria Kennedy sau Uscătoria de partid – ultimul, un volum de flash fiction, sau de blitz proze, cum le-a numit autorul, scris într-o notă dulce-amară și publicat mai întâi online.

Radu Țuculescu este un scriitor atipic, cu o imaginație debordantă, un scriitor care a oscilat și încă mai oscilează între roman, proză scurtă și teatru. Construiește cu o poftă nebună situații și personaje pitorești. Este, în textele sale, și tragic, și histrionic, și senzual. Și, nu în ultimul rând, este un autor prolific, cu o operă consistentă, unul dintre scriitorii care au reușit să publice și să fie recunoscuți în afara României. În spațiul german, de exemplu, au apărut Cuptorul cu microunde (în Austria), Stalin, cu sapa-nainte! (în Germania) și Măcelăria Kennedy (tot în Germania). În 2008, romanul Cuptorul cu microunde a fost pus pe lista celor mai bune șapte cărți străine traduse în spațiul german. Din 2008, a intrat în repertoriul permanent al teatrului Orfeus din Praga cu piesa O balegă în mijlocul drumului. Există, de altfel, și în Femeia de marțipan o aluzie la această piesă. De asemenea, romanele sale au fost traduse și în Franța, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria, Serbia și Israel, iar teatrul său, în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franța și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe).

Revenind la Femeia de marțipan, eu, unul, la începutul lecturii, nu am știut la ce să mă aștept. Este un roman compozit, un roman fantast, funambulesc, excentric. Ni se propune o geografie literară, muzicală și, nu în ultimul rând, una culinară. Eroii călătoresc foarte mult, trec prin diverse experiențe inedite și încearcă o multitudine de specialități culinare. În mod evident, în romanele lui Radu Țuculescu, dragostea are și gust, și miros.

Primul capitol este unul al subteranei, protagonistul – Martin Breda, un tânăr de 19 ani – vinde hârtie igienică într-o toaletă publică din centrul Clujului. Dar nu este tocmai o toaletă obișnuită, ci una frecventată de personaje stranii, pitorești, ca Puiu Pașca, un bărbat de 35 de ani care zace cu orele în centrul orașului fără să facă nimic, Bibi Severescu, un politician ambițios, care încearcă să-și strângă membrii în partidul înființat de el, Ricky Damba, un creator de modă care va organiza, în toaleta publică, un show vestimentar cu cele mai trăsnite creații ale sale. Să nu uit de Prința, o băbuță fără vârstă, un fel de Pena Corcodușa, care vinde prin localuri același buchet mic din flori albastre și a cărei poveste o vom afla de-abia în ultimul capitol al cărții. De remarcat că personajele își fac intrarea, toate, în primul capitol, într-un mod abrupt, amețitor, fiecare cu ciudățeniile ei.

Tot în această toaletă publică, Martin își va întâlni iubirea vieții, pe Maraia, o tânără misterioasă, o combinație explozivă de virginitate și senzualitate. Datorită Maraiei, Martin îl va citi pe Erasmus din Rotterdam, cu al său elogiu al nebuniei – Erasmus, de altfel, a murit la Basel, orașul care domină următoarele două capitole ale cărții.

Ca într-un basm, Martin și Maraia se vor reîntâlni peste șapte ani. Martin a devenit un detectiv criminalist de succes, iar Maraia face un al doilea master și pregătește o lucrare despre structura lacrimilor, căci „amprenta lacrimii fiecărui om este unică și personalizată”. Trebuie spus că Maraia, de-a lungul întregului roman, este pe cât de senzuală, pe atât de fantomatică. Stranietatea personajului se va păstra, prin urmare, nealterată până la final. Mai mult, s-ar putea spune că Maraia este un soi de alchimistă, o urmașă a lui Paracelsus. Este o ființă a apei („Eu iubesc apa ca pe o ființă vie”, recunoaște eroina la un moment dat), element pe care-l studiază mai ales sub forma lui unică de lacrimă, cu ajutorul unui mic laborator portabil – o adevărată trusă de alchimist:

Era o geantă diplomat, de culoarea vișinei coapte. O deschidea cu gesturi studiate, aproape ritualice. În interior, fixate în diverse lăcașuri de diferite forme căptușite cu catifea, erau tuburi de sticlă, drepte, curbate, contorsionate, eprubete, un creuzet triunghiular, un alambic și seturi de lame fine pentru colectat lacrimi, fiecare în teaca ei transparentă, plus un suport pentru mostre. Cel mai prețios obiect al laboratorului ambulant era un microscop mic, dar de mare performanță, care putea mări firul de păr la dimensiunea unui trunchi de copac! Era fascinant să privești prin lentilele lui. Căra geanta cu ea peste tot, erau nedespărțite, ca niște surori siameze.”

Cei doi vor porni, la îndemnul Maraiei, într-o călătorie care stă, bineînțeles, sub semnul apei. Vor călători pe Dunăre, pe Vlatva și Rin. Vor trece prin Viena, unde îi vor întâlni pe cei doi Johann Strauss, tatăl și fiul. Vor trece, de asemenea, prin Praga, unde îi vor întâlni într-o cârciumă, cum altfel?, pe Bohumil Hrabal, unul dintre autorii preferați ai lui Țuculescu, și pe Kafka, dar și pe motanul Schopenhauer, însoțitor fidel al lui Hrabal. Vor ajunge, de asemenea, și în Amsterdam, unde ghid le va fi Rembrandt.

Cel de al doilea capitol este în primul rând o cronică a unei iubiri stranii, suprarealiste, cu note mistice. De văzut, în cazul în care Radu Țuculescu va continua saga lui Martin Breda, cum se va dezvolta relația dintre Martin și Maraia, dacă va mai păstra ceva din misterul inițial sau se va banaliza, așa cum probabil s-ar întâmpla în cazul unei relații obișnuite. În romanul lui Țuculescu, însă, realitatea, cu întâmplările ei sumbre, este transfigurată, devine o parte dintr-un ansamblu în care misterul și imprevizibilul, dar și supranaturalul sunt elemente esențiale.

Atmosfera este una fantastică, de poveste bulgakoviană, unde orice este posibil. Dar această atmosferă se întunecă în ultimul capitol, dedicat unor crime care au avut loc în frumosul și vechiul orășel elvețian Basel. Este proba inițiatică prin care trebuie să treacă cei doi, Martin și Maraia. Erotismul și senzualitatea din primele două capitole își arată aici partea întunecată, crudă.

Are loc o reîntoarcere în subterane, pentru a încheia ciclul început în primul capitol, dar de această dată coborâm, împreună cu personajele, în subteranele urâțeniei și ale suferinței umane, în cele ale instinctelor primare și ale răzbunării. Atmosfera carnavalescă – crimele au loc în timpul marelui carnaval anual din Basel – devine una sumbră, zgomot de fond într-un labirint al crimei.

Un roman al contrastelor, basm și poveste polițistă în același timp, Femeia de marțipan are ca totem un animal fantastic: basiliscul (în română, vasilisc). Jumătate șarpe, jumătate cocoș, se credea că basiliscul poate ucide prin puterea privirii sau prin otrava răsuflării. În același timp, în poemul Vasiliscul și Aspida de Șerban Foarță și Andrei Ujică, acest animal fantastic simbolizează ispita erotică, senzuală („Era mare Vasilisca,/ trup având de odaliscă/ și privire care iscă,/ patemă ce vatemă/ și face din om neom”). Basiliscul este semnul heraldic al orașului Basel – cândva, capitală a alchimiștilor, și, nu întâmplător, același basilic este tatuat pe coapsa Maraiei, seducătoarea prin definiție.

Binele și răul, virginitatea și senzualitatea, viața și moartea, toate acestea se regăsesc și în romanul lui Radu Țuculescu, prinse la un loc de fire magice de poveste. Sau, cum spunea Lars von Trier la finalul fiecărui episod al serialului Spitalul cu fantome (Riget): „So be prepared to take the good with the evil” –„Așadar, fiți pregătiți să luați binele cu răul”.

Radu Țuculescu, Femeia de marțipan, colecția Fiction Ltd,

Editura Polirom, Iași, 2020