A apărut o nouă carte semnată Mihai Măniuțiu: Bufonerii și litanii. Cărțile sale, excelente, se succed una după alta fără a impune cu forța cuvenită acest scriitor de raftul întâi. Sigur, cum am mai spus-o, ochiul public reține, de obicei, o singură etichetă, puțin dispus să recepționeze valențele de valoare egală ale unei personalități polifonice. Fiindcă Mihai Măniuțiu este marele regizor, literatura sa va fi lăsată inevitabil (și nedrept) în umbra pe care reflectoarele performanțelor sale scenice o aruncă în jur. Același lucru i se întâmplă, repet, și lui Tompa Gábor. Amândoi excepționali regizori, conducători ai celor două teatre clujene, nu pot să se dedea scrisului – conchide o judecată grăbită și superficială – decât din pură plăcere și pentru distracție, în timpul lor, ca să zic așa, liber. Percepția publică nu se poate schimba ușor, dar cu siguranță scrisul lor merită toată atenția. Deplinătatea condiției lor de regizori nu pune în pericol deplinătatea condiției lor de scriitori. Regizorul și Scriitorul sunt, amândoi, întregi. Sunt două dintre mai multele „momente de accent” (Camil Petrescu) ale personalității lor.
Mi-am propus să ajung la cartea cea nouă după o raită prin comentariile mele la cărțile lui Mihai Măniuțiu, pentru a decupa încă o dată statura scriitorului. Așadar, am descoperit în cărțile sale succesive de proză și de poeme (vezi, de pildă, Autoportret cu himere, Scene intime. Scene de masă, Omphalos, Memoriile hingherului. Spune Scardanelli, Il rauco suon, Povestiri cu umbre, Opiniile unui călător nedemn de încredere, Exorcisme, În Balkanya, eu și ceilalți demoni, Până una-alta ș.a.m.d.) o privire ațintită înăuntru, cu uimire albă și neputință calmă, o curiozitate lacomă față în față cu misterul existenței, secondată de teama că vorbele scrise nu-i vor putea egala complexitatea. Exercițiul prelung cathoptric al eului care își sondează absențele pentru a încropi un miez securizant de încă-prezență stăruie în fundalul fiecărei pagini. Asumarea muritudinii, atât ca lucid aparținător al speciei-care-moare, dar și ca maestru în arta efemeră a teatrului (spune într-un interviu din 2010: „Știu că practic o meserie efemeră, știu că totul o să dispară și cred că e bine că totul va dispărea. Numai cine nu se teme de dispariție și de ștergerea lui din Cartea memoriei poate să practice, în chip carismatic, această meserie. Trebuie să nu vrei să durezi, trebuie să nu vrei să rămâi pentru ca să faci meseria asta cu adevărat bine”; și continuă: „Accepți asta, o faci cu bucurie, deși, din când în când, nu poate să nu ți se strângă inima și să nu spui: «Suntem niște creatori fără creație», așa cum a subliniat-o și Alexandru Dabija. La un moment dat, creația teatrală dispare, ea nu rămâne decât în memoria oamenilor. Poți să o imprimi pe vreun suport, dar nu-i același lucru, vezi numai ce a văzut o cameră, nu mai există spectacolul, nu mai există prezență”.), conferă scrisului său o simplitate bogată, de rafinată profunzime, o seninătate cutremurată față în față cu încercările vieții, dar și o formă de salvare de trecerea fără urme. Cuvintele lui din interviul citat au azi un ecou în plus, căci vremurile ne obligă la „imprimarea pe vreun suport”, ceea ce, cu siguranță, „nu-i același lucru” cu spectacolul „co-prezenței fizice”.
Spuneam că fragmentul e instrument predilect al receptării caleidoscopice și teatrale pe care o aplică lumii. Nu unicalea e itinerarul călătorilor și fugarilor săi, ci labirintul, spirala, vârtejul, ramificația barocă, în stare de neașteptate zboruri și forări. Scrisul exploatează liber rămășițe ale imaginarului debordant, neepuizat în exercițiul regizoral, traducându-le în cuvinte de miraculoasă diversitate figurală. Critica a remarcat forfota de lumi și cuvinte a scrisului său, împielițările și despuierile care pun repetat la încercare miezul de neatins al viului destinat morții. Radu G. Țeposu vorbea despre „indeterminarea ontologică” a lumii din prozele lui Măniuțiu, „o lume fastuoasă și nițel monstruoasă, de bâlci și arlechinadă, dar și de farsă grotescă”. Marius Chivu plasa aceleași proze „undeva pe filiera teatrului ionescian și a lirismului naumian, în acea zonă a aproximării inexprimabilului, unde totul este deopotrivă morbid și feeric, impur, obscur și ezoteric.” Și încheia: „Nu găsesc nici un motiv pentru care scriitorul să rămână în umbra regizorului”. Escortând Aventurile hingherului în Balkanya (Editura Humanitas, 2015), Dan C. Mihăilescu îi înregistrează (pe)trecerea de decenii a „singurătăților dureroase” prin „sângeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist și teatrul-dans. A ficționat borgesian, a cultivat absurdul existențial beckettian, a făcut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuară din folclorul românesc, ritualizând cu strălucitoare răceală ororile subconștientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotică, mecanismele terorii, uitarea și pustiirea de sine”. Dezvrăjirea e copleșitoare, dar livrată în avalanșe de enunțuri cu dublu tăiș, ambiguizate anume în speranța identificării unei fărâme de sens, deși e tot mai limpede că „dezechilibrul stabil” al lumii nu are vindecare. Hingherul, personaj complex, înaintând în huruit de valențe libere, năucitoare și doldora de subînțelesuri, este și responsabil al morții, și vestitor al ei. „Maestru în artele volatile”, propovăduiește nimicnicia: nimic nu înseamnă nimic, „suntem nimicnici și dacă rămânem, și dacă ieșim din mister”, căci „ăsta-i misterul de bază. Nimic n-are sens. Ăsta-i cel mai a-ntâia mister. Misterul lipsei de sens.” Ion Bogdan-Lefter observa pe bună dreptate: „Poate că mai mult decât în teatru, unde imagistica oricât de sofisticată are întotdeauna suportul cât se poate de concret al ființei actorilor și al obiectelor din decor, cerebralul Măniuțiu se înfățișează în literatura sa ca un «vizionar» fără limite, artist al fanteziei și al «himerelor»”.
Maniera suprarealistă de transcriere îi este prozatorului la îndemână, căci punerea în scenă e ea însăși recurs la suprarealitate, neîncredere în sensul comun, cel oferit de utilizarea grăbită și fără frunte a cuvintelor. Rostirea devine prospectivă, printr-o „indeterminare temporală și logică” (vezi Rostirea singulară a lui Laurent Jenny, în care se vorbește și despre caracterul teatral al rostirii „originare” marcate de improvizații ludice), vizând neobosit originaritatea. Căutările oscilează periculos între ființă și umbra ei prelungă și înșelătoare, închipuind când delicate, stranii ombres chinoises, când grotești secvențe de spectacol karaghioz. Chipul și masca sunt interșanjabile după reguli absconse. Hingherul „are toți nasturii la cămașă”, dar mintea îi e năpădită de cețuri, se simte „întortocheat și obturat”. Ca „expert în nonsens”, pendulând între „perplexitate și dinamism”, caută soluția ieșirii din impasul inconsistenței, al derizoriului și al indiferenței, al senzației că totul e tradus „dintr-o limbă necunoscută în altă limbă tot necunoscută”: „Secretul constă în a găsi mijlocul, muchia tăioasă, subțire… Să nu fii nici în interior, nici în afară, ci acolo, la mijloc, pe fâșia crepusculară…”
Inserțiile autobiografice din volumul de versuri Vertij. Poeme și prozopoeme (2014) nu ascultă de imperativele biografismului superficial, nu sunt expuneri în văzul lumii ale firidelor intimității. Poezia sa traduce atât de exact-laconic cutremurele ființei, încât ele capătă dimensiuni de manifest existențial. Nu sunt despuieri, ci zgârieturi în acvaforte pe suprafața accidentată a înaintării spre moarte („câinele se uita la mine prin geam […] eram sigur că mă vede cum îl vedeam și eu/ muream amândoi de-o parte și de alta a geamului luminat/ fiecare în legea lui/ moartea nu era acolo dar muream amândoi”). Într-o schiță a abordărilor morții în literatura română pe care o propuneam și în Oglinda și drumul, una dintre situări era aceea umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria ființă. Mama fiind consubstanțială fiului („Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu…” – Lucian Blaga), literatura ivită din experiența morții Mamei e cea mai concretă reprezentare a finitudinii, aproape pe viu. Exemplificam cu Marius Chivu (Vântureasa de plastic) sau cu O. Nimigean (Rădăcina de bucsau). Din cea mai cutremurătoare și solitară împrejurare biografică este extrasă, și în Vertij, esența general-umanului, fără a eluda vreun detaliu personal, intim. Căderea și decăderea sunt transcrise cu o artă de copleșitoare finețe, melodrama e cu totul ocolită, cea care rămâne e tragedia destinală, interpretată aproape clasic și infuzată cu o duioșie de maestru al sentimentului. Infernul tandreței se luminează sub „luciditatea de diamant a iubirii/ care nu are trecut nu are viitor/ are doar ceva imprecis și imperial – un fel de prezent/ (care nu e în nici un caz trecerea de la trecutul imediat la imediatul viitor)/ da/ un fel de prezent în care totul e încă posibil/ ah da/ în care e încă posibil să nu ne naștem/ să nu ne fi născut// lumea-i atât de frumoasă – zice mama mea – că sigur ascunde o comoară/ care va înghiți patul ăsta mizer prin care abia dacă zbor/ și pe monstrul ăla mic și impertinent/ care se laudă că e din dinastia alzheimer/ și o să zburd din nou” (lumea-i atât de frumoasă).
În placheta și încă ceva, 2019, descopeream înscenări cu bătaie lungă, bine jucate în spațiul poemului. În lumea de azi, toate jocurile au fost făcute, așadar ieși val-vârtej din propria viață căci nu mai e „nimic de schimbat/ nimic de/ reținut“, poate doar „oglinda neagră în care nu-ți mai vezi chipul/ și-n care/ de la sine/ în ciuda ta și-a urletului din mațe/ pălește/ speranța/ în/ schimbarea la față”. Soluția ar putea fi oricare atunci când nu mai e nicio nădejde de mai bine: „i-a venit deodată să întrebe/ și chiar a întrebat:/ oare s-a întors christos?/ de unde să știu eu cucoană (i-a răspuns cineva/ destul de morocănos)/ vedeți doar că s-a luat lumina a fost și un mic cutremur/ de fapt nu chiar atât de mic/ și ne e teamă că vor urma și alte replici/ dar poate vine și cine ziceți dumneavoastră/ că am încercat să dăm telefon peste tot/ și telefoanele nu mai funcționează/ oricine chiar și ăsta de care ați pomenit/ ne-ar fi poate de oarecare folos” (în caz că vine christos). Lecția face cât o artă poetică exasperată nu doar de incapacitatea cuvântului de a ajunge la esențe și de a oferi un suport, ci și de dramatica micșorare a omului simplificat și de audiența scăzută pe care enunțurile poetului o mai pot avea, căci „secolul/ celor toxici e abia la început. cu începutul nu e de glumit”: „ascultă-mă bine/ nu scrie despre cei din familia ta/ poezia nu-i ciorna cu înflorituri a/ unor improbabile biografii […] să nu faci penibile adnotări în marginea/ de abis/ a masacrelor genocidelor crimelor/ cu care suntem îndopați la televizor/ nu te băga în ciorba asta/ versurile tale – orice ai face – nu împroașcă rachete/ și vitriol/ (este că ți-ai dori?) […] nu scrie despre întuneric/ că nu ai degete oarbe cu care să-l pipăi/ din degețelele tale izvorăsc lumini de breloc/ debile […] despre plâns despre lamento/ să nu pomenești/ și dacă poți șterge ce ai scris/ șterge tot/ și nici despre asta/ despre faptul că ai șters/ să nu scrii”.
Ei bine, Măniuțiu scrie și despre întuneric. Prozele sale imbricate se citesc cu sentimentul că ți se pun la îndemână misterioase chei de dezlegat mari adevăruri, dar și cu disperarea fertilă că nu vei putea găsi ușile pe care le deschid. În Filip și întunericul. O povestire pentru copii (mai mici sau mai mari), 2019, vasta înțelegere a spaimelor fiecărei vârste e radiografiată, de data asta, cu lipsa de pre-judecăți și gingășia inocenței. Am scris într-un număr trecut despre carte, așezând-o pe același raft cu cărți ale maeștrilor inocenței cu tâlc precum Iordan Chimet, Octav Pancu-Iași, Constanța Buzea, Gianni Rodari, Lewis Carroll, Mihail Sadoveanu, Oscar Wilde, Michael Ende, cu eroi gata să descifreze lumea, dar s-o și inventeze, să țeasă o rețea de vorbe ocrotitoare în care orice copil își poate găsi locul și drumul spre casă.
Revenind la cartea cea nouă, descopăr un prim mic poem parcă scris anume despre marginalizarea scriitorului pe care o deplângeam mai sus: „stau în vitrină/ nu-s de vânzare/ nu m-ar da Șefu’ pe-o lume-ntreagă// prin fața vitrinei trec mulți/ dar oricâți ar trece/ nu-ntoarce niciunul privirea spre mine –/ sunt prea de preț/ nu mă vrea nimeni” – de profundis.
Litaniile sale interoghează, cu neliniști și sincope, o divinitate fantasmatică, de om creată și deloc dispusă, pare-se, să răspundă menirii sale – „care-i planul/ (oare/ te bate gândul/ să-l schimbi?)”; „doar el/ el singur/ poate să tacă/ atât de copleșitor”. Nu arghezieni sunt pseudo-psalmii săi, ci mai degrabă cu ceva sorescian în abila, delicata lor bufonerie. Aceasta din urmă, o altă formă de interogat de nepătrunsul: „aici/ unde/ se clatină/ credința/ e locul unde/ tot ea/ se-nfiripă// evident că Tu/ știi asta/ de-aia sunt/ atâtea goluri/ goale de tine/ de-aia/ e/ atâta – cum să zic/ doamne/ atâta// mărire ție” (locul); „sunt bătrân/ destul de bătrân/ însă/ minune/ n-am surzit de tot/ aud încă neliniștea frunzei/ în creștere în descreștere în cădere/ aud/ glasul răgușit/ înfundat/ în sacii negri cu/ fermoare de oțel// ce cauți acolo/ doamne –/ pentru dumnezeu” (Hiperacuzie).
Trecerea, moartea – „nu am nicio opinie/ nuanțată ori savantă/ despre moarte –/ știu că unii/ au murit/ în cumplite torturi/ ca și cum ar fi fost/ cei mai haini/ dintre haini/ (nu erau)/ iar alții au plecat/ pe aripi/ de zefir// moartea/ în ambele cazuri/ rămâne un experiment/ greșit/ (nu-n sensul că n-ar fi reușit –/ că a reușit)” (n-am idee) – subîntind firesc toate poemele, inventariind stări, vârste, etape. Meditația, profundă, nu cade în deznădejde și macabru, nu e simplu enunțiativă, căci e dejucată de jocul de cuvinte surprinzător, de întorsătura memorabilă a frazei, de șăgălnicia perfidă a adevărurilor alunecând în vers: „din an în an/ execuția a fost amânată/ și sunt tot mai recunoscător/ plutonului pe-al cărui steag/ flutură de atâția ani chipul meu/ juvenil// cu membrii plutonului suntem ca frații/ ne-am împrietenit la cataramă […] eu și plutonul meu cel vechi/ parcă-am fi fost născuți în aceeași zi de luni/ de după săptămâna aia în care s-au făcut toate/ cerul pământul legile armatele –// eu și bătrânul meu pluton/ în ziua aceea de luni/ când nu s-a creat nimic/ acolo rămânem –/ oricum/ eu acolo aș vrea să rămân” (vechiul pluton); „mă uit în tunelul cu luminițe/ și/ mamă mamă/ (așa mi se pare) totu-i greșit// mă uit în tunelul cu întunericuri/ mamă mamă/ aici pare că-i și mai greșit// mă uit în afara tunelurilor/ și chestia e că acolo-i/ și mai nimic// mă uit mă tot uit la soarele din oglindă/ și după aia îmi spun/ să nu mă mai uit” (soarele din oglindă); „de la o vreme/ ceasul care ne măsura/ orele zilele/ nu mai ticăie/ sau ticăie doar în batjocură/ fantomatic// s-a ticăloșit căcăciosul/ ne-a lăsat de izbeliște ne ignoră/ cică am ieșit din cărți/ nu mai apărem pe listele lui/ nu mai figurăm pe nicio listă/ suntem ai nimănui// becisnicul scârnăvia/ ticăie acum pentru alții/ noi nici măcar nu ne-am dat seama/ când am trecut de cealaltă parte” (ceasul); „să caut să nu caut/ fanta sau fantele/ fanta/ fantele/ prin care/ în transă/ ajunge să arunci o privire/ oricât de fugară/ și ieși din transă/ și ești/ din nou/ întreg/ viguros/ sub tir/ fără urmă de șansă” (reminder); „atâția/ fără de număr/ mor/ și nici măcar unul/ nu crede că moare/ de moartea lui// mor pe capete/ la-mbulzeală/ fiecare/ de/ moartea altuia/ și asta-i enervează la culme/ și enervarea crește întruna/ de-aia/ chestia cu iubirea/ de-aia” (îmbulzeala).
Poemele recurg adesea la un ton familiar, convorbind în surdină cu marile teme. Pomeneam de Sorescu. Găsesc și în versurile lui Mihai Măniuțiu asumarea cotidianului în datele lui cele mai banale, mai puțin spectaculoase, mai umile, și înregistrarea lor cu o dez-mirare care le scoate din anonimat transformându-le în emblemă a condiției umane. Formulele tradițional „frumoase” și convențiile literare sunt dinamitate, se ignoră anume, cu schepsis, pitorescul, suavul, decorativul. Acestea, când apar, sunt ironice, pe dos, ca-n Iliada – aprilie 2020: „zeii se furișează/ tiptil/ pe sub umbreluțe de pluș/ rozalii – n-au tălpi glezne genunchi/ de la coapse în sus par compuși/ dintr-o materie mixtă/ jumătate aur calp jumătate cernoziom radioactiv// morții se-nmulțesc vai sunt tot mai mulți/ în dinți nu se mai scobesc decât cu scobitori de argint”. Aparenta ușurătate, cu dezvăluiri ca-ntr-o doară, imponderabilitatea aberantă (clipa de grație: „până și cel care se prăbușește/ își are clipa lui/ de grație –/ nu/ nu/ poate e prea mult spus o clipă/ mai degrabă/ o clipită/ o fracțiune de secundă/ în care rămâne nemișcat/ imuabil/ ca într-un fotoliu/ deasupra universului care cade/ iar el/ cel care stă/ în fotoliul de purpură/ nu cade/ o fracțiune de secundă/ nu cade”) vin dinspre un eu situat în centrul arenei receptând toate loviturile lumii în jocuri pe buza prăpastiei. Ne aflăm, ca la Sorescu, dar și ca la Bacovia, într-un „secol orb ce delirează”, în prelunga „agonie a unui veac suspect”. Mișcările ființei în spațiul scriptural, de veghe, contează în primul rând. Și atunci poezia devine zvâcnet, zbatere și mântuire: „la drept vorbind/ habar n-am pe care dintre pernele nopții/ o să dorm – sunt unele deloc de dorit/ pe câteva mi-am pus capul/ tremurând/ pe altele nu/ și-am preferat să rămân treaz ore și ore în șir –/ dar aici stau/ îndur/ și nu fug/ nu fug/ deoarece/ poetul acolo e lovit de raza divină/ acolo/ unde e absolut inutil” (Încăpățânare). Privirea ațintită exersează schimbări inedite de perspectivă, distorsiuni ale lentilei în speranța că bufoneriile scripturale vor distrage atenția aparențelor înșelătoare ale realului lăsând măcar o clipă la vedere sensuri ascunse.
De citit Mihai Măniuțiu neapărat. Chiar dacă lectura se va petrece după vizionarea unui spectacol regizat de el. Rezultatul va fi cu atât mai memorabil.
Mihai Măniuțiu, Bufonerii și litanii. Editura Tracus Arte, 2020, 100 pagini