De câteva ori, pe vremea când abia începusem să citesc literatură, mi s-a întâmplat să mă trezesc cu dorința de a da mai repede paginile cărții pe care o citeam, pentru a ajunge la final. Voiam să știu „ce se întâmplă”, fără a mai fi nevoie să aștept, parcurgând pagini plictisitoare cu descrieri care nu mă interesau defel. Uneori, am rezistat tentației, alteori nu. În cel din urmă caz, adesea am fost dezamăgit; finalul poveștii, citit așa, fără pasajele care duc spre el, nu echivala cu o teleportare bruscă spre destinația dorită, ci mai degrabă cu o scenă în care, în așteptarea lui Moș Crăciun, copilul adoarme și constată, când se trezește, că toate cadourile sunt deja sub brad. Nu știu cu exactitate când am aflat că literatura nu e despre „ceea ce se întâmplă”; știu, însă, că nu mi s-a spus asta în școală. Acolo, la școală, învățam lucruri serioase; studiam gramatică, figuri de stil, caracterizări de personaje, comentarii literare și alte câte și mai câte.
Și mai e un lucru despre care nu mi s-a vorbit suficient: pentru a asculta muzică și a te bucura de ea, nu e nevoie să înveți notele muzicale. Sigur, te ajută, dar nu e o condiție.
Lucrurile simple a trebuit să le învăț singur; școala era pentru cele complicate. Și tocmai de aceea, mulți ani, părinții, profesorii și prietenii mei mă încurajau să las cititul deoparte și să mă ocup mai mult de „școală”. Cumva, „școala” era o sferă autonomă. Mă ocupam de școală și abia apoi de „restul”, deși acest „rest” era despre viața mea reală, despre trăirile mele autentice, despre biografia mea. „Restul” ocupa statistic un loc mult mai important decât cele câteva ore petrecute în sala de clasă, însă, era mai mereu asociat unei pierderi triviale de vreme. Mă tem că școala a rămas și astăzi un „rest”. Sigur că, probabil, științele exacte sau științele naturii nu sunt prea serios afectate de o astfel de viziune. Literatura, însă, e victimă sigură a acestei abordări scolastice. Lucrurile simple, clare, ușor de înțeles despre literatură sunt exprimate în școli cu maximă sfioșenie.
În primii ani ca profesor, rezistam tentației de a vorbi despre aceste lucruri simple; simțeam un soi de vinovăție la gândul că abandonam seriozitatea academică a analizei morfo-sintactice ori prețiozitatea plină de morgă a analizei stilistice, pentru a exprima chestiuni banale precum plăcerea lecturii, intrinseca legătură dintre literatură și viața reală sau corespondența dintre cotidianul banal și realitatea cărții. Victima torturată de orele seci de literatură devenea, deci, agresorul care perpetuează cu o plăcere psihanalizabilă aceeași stare de fapt. Asemenea multor colegi, am avut și eu certitudinea că ceea ce m-a construit ca profesor a fost nu ceea ce am făcut în afara școlii, ci sobrietatea ridicolă a ceea ce se întâmpla în interiorul ei. La mai bine de două decenii de la momentul acela, voi încerca să recurg la un act cu valoare cathartică, vorbind aici despre lucrurile simple pe care cred că le-am înțeles despre literatură. Așadar, să purcedem…
1. Textele literare nu au un mesaj secret, transmis de autor, decodat de inițiați și împărtășit cu generozitate celorlalți. „Ce a vrut să spună autorul” nu e altceva decât o interpretare a posteriori, una dintre multele posibile. Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur: „nu știm și nu ne interesează”. Literatura nu e un text juridic și nu poate fi obligată să evite ambiguitatea. Dimpotrivă, în literatură, un text poate fi cu atât mai important, cu cât e mai ambiguu, mai versatil, mai cameleonic.
2. Analiza stilistică a unui text literar e o chestiune de o superbă simplitate. Citești un text, vezi cum te face să te simți și apoi încerci să înțelegi de ce te simți așa cum te simți. Ce anume din romanul Ioanei Pârvulescu, Inocenții, te-a făcut nostalgic; ce anume din poezia lui Grigore Vieru te-a făcut să pui mâna pe telefon pentru a-ți suna părinții cu care nu mai vorbiseși de săptămâni bune etc. De obicei, e vorba de un cuvânt, de o imagine, de o expresie care a funcționat asemenea madlenei lui Proust. Aceasta este esența stilisticii; nu vă lăsați antrenați în vârtejul sec al interpretării figurilor de stil și elementelor de versificație, în docta analiză a foneticii, eufoniei și elementelor de versificație. Toate acestea capătă valoare literară abia atunci când pornim de la efectul lor, de la ceea ce ele trezesc în noi. Dacă nu trezesc nimic, sunt simple elemente seci, tehnice, fără valoare literară.
3. Nu te îngrijora dacă nu-ți plac textele considerate unanim valoroase. Și mai ales, nu te forța să-ți placă. Atunci când vei ajunge ministru, nu răspunde la clasica întrebare „Care este autorul dumneavoastră favorit?”, cu „Eminescu, pentru că este cel mai mare poet al românilor”. A-ți asuma grilele altora de lectură, clasamentele și judecățile lor de valoare e indiciul clar că, de fapt, tu nu citești. Literatura nu e numai despre coloși; de fapt, ei reprezintă o minoritate. Nu poți intra mereu în dialog cu Shakespeare sau Goethe. Ca să ajungi pe marele bulevard, e posibil să trebuiască să călătorești pe străzi înguste, ulițe murdare, ganguri slab luminate, periferii insalubre. Uneori, se întâmplă să nu mai ajungi la marele bulevard… nicio tragedie!
4. Textul literar e o poveste. Însă, poveștile nu funcționează în vid. Ele sunt despre noi și funcția lor esențială e să transmită gânduri de la cel care le scrie către cel care le citește. Gânduri, nu informații irefutabile sau frânturi de adevăruri, cu valoare absolută. Așadar, romanul Dracula al lui Bram Stoker ori Numele trandafirului, al lui Eco, nu sunt despre posibilitatea sau imposibilitatea existenței vampirilor, despre marile secrete ascunse de Biserică, ci simple reflecții despre natura răului.
5. Literatura nu e obligată să aibă sens și nici măcar logică. Ea vorbește despre complexitatea naturii umane. Logică și sens trebuie să aibă fizica, chimia, modul în care funcționează un stat, un guvern, o primărie. Omul obișnuit, în carne și oase, e o ființă paradoxală, incoerentă, absurdă, inconsistentă. Devenim funcționali pentru că acceptăm și respectăm convenții sociale, administrative, juridice. Textele fantastice, absurde, de anticipație au valoare tocmai pentru că ne fac să luăm contact cu latura noastră lipsită de raționalitate.
6. Plăcerea lecturii este kilometrul 0 al aventurii literare. În absența ei, nu poate exista literatură. Textul literar nu e scris pentru a da nu știu cărui critic literar ocazia de a scrie o cronică magistrală sau pentru a servi drept instrument de tortură la examene. El instituie o relație directă cu cititorul, i se adresează fără intermediari și îi vorbește despre experiențe existențiale. Cum acestea sunt și subiective, și personale, capătă valoare în momentul în care cititorul se identifică într-un fel sau altul cu textul sau părți ale sale. Lectura rece, detașată, așa-zis obiectivă e rezervată altor sfere, nu literaturii. Există, sigur, niveluri ale lecturii. Cititorul specializat (profesorul de literatură, criticul sau istoricul literar) poate ajunge pe un palier al textului care se refuză celorlalți. Însă, în esență, situarea pe un astfel de palier nu e obligatorie și, de multe ori, nici măcar necesară.
7. Literatura nu oferă norme de conduită morală și nu e un îndreptar etic. Dacă personajele se sinucid sau ucid în romanele lui Rebreanu sau Dostoievski, dacă ele se droghează în romanele lui Cărtărescu, actele lor nu afectează valoarea estetică a unui text. A spune despre un text literar sau altul că e imoral echivalează cu a merge la teatru și a-l reclama, mai apoi, la poliție pe Tipătescu, pe motiv că fraudează alegerile.
Sigur că toți cei care alcătuiesc liste sacre de recomandări, topuri și clasamente au obiceiul de a le aranja în seturi de zece, o sută sau, în orice caz, un număr rotund, menit să le sporească credibilitatea. Pe rafturile librăriilor de la noi și de aiurea, putem găsi reflecții pe diferite teme, exprimate cu o admirabilă acuratețe: zece pași pentru o viață împlinită, alți zece pași spre succes ș.a.m.d. Când cineva măsoară pașii către fericire cu o atât de mare precizie, te întrebi ce s-ar fi făcut autorul cu pricina dacă, în loc de zece pași, i-ar fi ieșit unsprezece sau, o și mai mare problemă, doar nouă. Probabil că ar fi mărit pașii, în așa fel, încât, la finalul numărătorii, ei să rămână tot zece. Noroc că niciodată nu se întâmplă asta. Cu excepția cazului de față.
Obsesia pentru simetria forțată a lumii, pentru deconstrucția de dragul deconstrucției, s-a extins și asupra literaturii. Simplitatea imaginii unui om și a unei cărți, într-un metrou sau un tren, nu mai e suficientă. A complica lucrurile e o obligație de serviciu. Pe la noi, cărțile nu se mai citesc, ci se analizează, li se fac autopsii savante, de parcă ar fi nu organisme încă vii, ci cadavre. Rezultatul acestor vivisecții e dispariția din metrou sau tren a omului și a cărții sale. Începe apoi lamentarea: nu se mai citește, avem analfabeți funcționali, ne dezumanizăm. Ieșirea din acest cerc vicios e revenirea la simplitate.
Sunt destule universități în lumea aceasta unde profesorul intră în amfiteatru având cu el cartea despre care vrea să discute cu studenții. O deschide, citesc împreună și vorbesc. Vorbesc despre viața reală, despre emoții sau despre idei. Nu despre anatomia ideilor și emoțiilor, ci, pur și simplu, despre idei și emoții. Aceasta este esența literaturii: spunem și ascultăm povești, pentru că simțim nevoia de a ne comunica experiențele, de a ne prelungi propria existență finită cu existența altora.