Moto: Uneori răul trebuie iertat. Nu aceasta este esența realității?
Monștrii cu bot de catifea este, cred, cel mai puternic roman al unui autor tânăr (și nu numai) publicat în 2020. Simona Poclid mai are destul până să împlinească trei decenii de viață (indelicatețea de a preciza vârsta vrea aici să fie o expresie a uimirii elogioase față de forța ei de exprimare narativă) și este deja la a treia carte. Teatru în stomac (ed. Datagroup 2017) și Pescarul nimicului (Eikon 2019) sunt precedentele și vesteau deja un scriitor înarmat cu toate lăncile și armurile. Avem de-a face aici cu o distopie, o „lume nouă”, contrapusă celei vechi, nu politică neapărat, cât morală, un oraș fără delicte, o lume fără excese. Cartea impune mai întâi pentru că își propune mize mari: adevăr, dreptate, vină, putere, iertare, dragoste, sfințenie, judecată, păcat. Spațiul acțiunii este închis, totul se petrece în „orașul unde nu se întâmplă nicio nedreptate”. Și chiar dacă, spre sfârșit, este invadat de gloate de „turiști” atrași de straniul loc, ele sunt doar stihii fără identitate, locul rămâne un centru izolat al unei obsesii a conducătorului, Zavav. Și al unui experiment moral. Iar timpul este anistoric, există doar o cronologie internă, a acțiunii. Dar în acest loc și timp s-a întâmplat, totuși, o atrocitate: un viol. Victima, Menus, fiica lui Lurus, o tânără arhitectă de o inteligență sclipitoare, dar oloagă din naștere, (ea însăși unul dintre monștri, în acest sens etimologic măcar) propune ca victimele să fie cele care judecă agresorii. Nu anonimii făuritori ai dreptății. Și de aici curge meditația morală a romanului. O materie neagră, viziune alchimică din po(r)țiuni de Louis-Ferdinand Céline, prozatorii sud-americani și frenezia romanului „estic” întru înțelegerea sublimului și abjectului din om.
Acțiunea se deschide cu venirea în oraș a pictorului Iahav, care va trebui să picteze catedrala. Hotărârea lui este de a o zugrăvi pur și simplu în alb. O metaforă care rimează cu văruirea lui Rogal spre final. Și cu proiectul Menusei însăși, care intenționase să scrie pur și simplu versete din Biblie pe pereții monumentului. Proiecte similare, în fond, cum observă cei doi. Sunt multe astfel de simetrii discrete, cum ar fi veiozele cu etichete ce povestesc biografia proprietarului, din primele pagini, simbol căruia îi corespund în final sticlele de vin cu etichete pe care Iahav scrie câte o înțelepciune și care duc la convertirea unei bătrâne. Astfel de relații complicate, mai mult sau mai puțin evidente, alcătuiesc întreaga rețea de rezistență a romanului, având o arhitectură complicată, fire narative imbricate, cu multe personaje și timpi diferiți ai acțiunii. Roman cu structură și curgere mítice, cu alunecare grea de magme, cu ton fundamental de patos tragic, înaintând greu în poveste, încărcat de lirism (sunt multe pagini adevărate poeme), oniric și coșmaresc, obsedat de rotunjirea perspectivei. Este o parabolă a lumii noastre de teroare soft, cu boturi de catifea, dar cu nimic mai puțin atroce în grotescul ei cotidian. Zavav nu este un dictator „clasic”, nu este nici violent, nici paranoic, pare chiar că dorește fericirea „supușilor”. Oamenii care credeau, simplu, că Zavav „le poate oferi o viață mai bună”, cu rații garantate și egale de mâncare și eradicarea sărăciei, îl urmează. Secretul fascinației și energiei sale pare a fi acela că el este singurul care deține puterea ficțiunii, interzisă celorlalți, pentru că legea îi oprește pe tineri să citească până la 25 de ani. „Ficțiunea era periculoasă”, monstruoasă știe Zavav. Ficțiunea ucide dictaturile, le fisurează, fiind mereu despre dincolo. Arătând că există și o altă lume. Ea îndepărtează de realitatea care înseamnă fericirea obligatorie. Zavav stabilește astfel un insidios și de aceea teribil monopol, cel asupra imaginarului colectiv. „Cum sunt lucrurile acum?” întreabă Iahav în recunoașterea de început a straniului loc. „Aproape de colaps, deși toți îți vor spune că trăim cele mai înfloritoare timpuri”, i se răspunde. Lurus ne va salva, sună încredințarea, împreună cu Menus. Cum? Cred că gestul fundamental, care șochează pe toată lumea, în jurul căruia crește acțiunea, este dezvăluirea, dezvelirea de către Lurus – la propriu, în piața publică, coram populo – rănilor fiicei sale. A arăta este gestul prim al demolării unei dictaturi. A arăta răul, cel la care toți ceilalți sunt complici prin ignorare. Dar actul este monstruos, căci monstru este înrudit etimologic cu arătarea. Al doilea pas al vindecării ar fi a-juridicul proces prin care este tratat mai mult agresorul decât răul. Romanul înaintează greu, cu ocoluri narative care sunt povești în sine (dragostea dintre Cerșetor și Vojar de ex.) până la ultima dintre cele patru părți, când firele narațiunii se strâng și totul capătă un ritm mai alert. Căci se ajunge la insolitul proces. Este descoperit și violatorul, un personaj absolut lipsit de importanță. Una dintre soluțiile narative excelente. Căci nu aici stă cheia textului, miza lui filozofico-morală, ci în raportul vină-justificarea judecății. De altfel, tânărul agresor, cunoscut deja de toată lumea, nu este cel judecat, ci Rogal, care își asumă hristic,
dostoievskian, vina pe care nu o are și se lasă crucificat.
Dacă există un personaj principal al romanului, acesta este Rogal. Personaj excepțional, un bețiv care se hotărăște să devină sfânt al niciunei divinități, profet cerșetor, pustnic care se îngrașă, înțelept vizionar, gropar într-un timp în care scade foarte mult numărul morților, căci este un oraș al tinerilor. Este apropiat de Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu, mai plin de pământ. Dacă romanele ar fi zodii, așa aș caracteriza această carte: un roman de pământ. Rogal este un fel de sfânt invers, așa cum citește ziarul invers, formă de a sublinia zădărnicia a tot. El „nu depășea statutul unui impostor inofensiv”, dar este cel care leagă toate firele narațiunii. Iată un dialog: „Omule bun, îmi poți da o cană cu apă? l-a întrebat Rogal cu un glas sfârșit din cauza căldurii. – De dat aș putea să-ți dau, dacă voi și vrea, dar mai întâi, spune-mi cine ești? – Sunt Dumnezeu! – Dumneata ești Dumnezeu? Dar ce are, sunt prea urât ca să fiu Dumnezeu? – Nu, dar parcă nu pari Dumnezeu…
– Dar l-ai mai văzut pe Dumnezeu ca să știi că n-am cum să fiu eu? – Nu l-am mai văzut! – și atunci? – mă gândeam că dacă Dumnezeu vine la oameni, o face într-un moment mai… bun. Înainte de moarte de exemplu? – Nu are nevoie omul de Dumnezeu la moarte. – Dar când are? În fiecare zi a vieții lui. – Și după aceea? – Trebuie să își amintească totul, să cântărească ajutorul lui și să vadă că l-a scăpat de sfârșire…”. Avem aici una dintre puținele secvențe de dialog. „Ce gust ar avea mântuirea, se gândea Rogal, dacă omul ar fi atât de curat, încât zeii să simtă nevoia să i se închine?”
Tonul scriiturii este incantatoriu, sugerând un fel de hieratism asociat parabolei. Puterea și relativitatea ei se constituie în tema subiacentă. Este un roman gândit până la detaliu, se deduce lesne că eliberarea viziunii este exprimată printr-o rigoare maniacală a construcției. Ficțiunea periculoasă (titlul l-am extras de undeva din text) este astfel tocmai pentru că deschide spre o lume alternativă. Invazia straniului, sinonim în fond cu monstruosul, ne copleșește pe fiecare pagină. Citez din însemnările unui personaj episodic: cerșetorul cu cărți: „Poate că, dacă ar avea un copil Vojar îl va alăpta cu vorbe. Din sânii ei pot curge numai litere”.
Nimic provocator în romanul Simonei Poclid, nu caută să împace pe nimeni, nu experimentează, caută doar să îmblânzească demonii și înțelesurile (sunt același lucru?) proprii și ale lumii. În această ambiție majoră a romanului stă, cum spuneam de la început, singularitatea lui, raportat la ceea ce se scrie astăzi în epica noastră ego-fictivă. Sunt foarte multe întrebări în romanul acesta obsedat de a înțelege mecanismul răului în lume. Un fragment ce pare a aparține naratorului-autor: „De ce m-a interesat orașul în care nicio nedreptate nu se comite? Pentru că istoria era plină de ideologii politice ori filosofice care propovăduiau binele absolut, posibil de a fi atins iar oamenii le adoptaseră, frângându-și gâtul. Oamenii din orașul dreptății aveau manuale de istorie, știau ce făcuseră toate aceste idei sfruntate în lume, dar adoptaseră un sistem nebunesc, vrând, parcă dinadins, să greșească. Greșeau și poate pentru că există o uriașă distanță între ideal și ceea ce poate săvârși omul. Cele mai multe informații se mai găsesc azi despre Zavav. Arhivele sunt pline de scrisori, fotografii, chiar și eseuri de ale lui; pentru că nu sunt datate, e foarte greu pentru oricine să-și dea seama care au fost primele idei ale sale, de unde le-a smuls și, mai ales, cu ce scop își dorise schimbarea lumii. Poate că, de fapt, eseurile sunt ale lui Rogal. Zavav reușise să-i facă pe oameni să creadă că lectura nu este benefică pentru copii și tineri, că toți cerșetorii, violatorii trebuie incinerați, fără nicio îngrijire dacă sunt bolnavi, și în nici un caz, să nu li se ancheteze moartea dacă este suspectă. Cu cât înaintezi de-a lungul ideilor sale, îl crezi un scelerat. Voise să impună și uciderea fără durere a bolnavilor în stadiu terminal, dar această idee venise probabil spre sfârșitul vieții sale publice, când oamenii nu mai aveau încredere în el.” Pe acest narator tardiv, un eu auctorial, căci el discută evenimente după ce ele s-au petrecut, îl interesează nu mecanismele puterii, nici măcar cele ale nebuniei colective, ci dereglarea morală a lumii. Este un narator exterior, dar implicat, în sensul comentării evenimentelor („în opinia mea”), cel care deschide ultima parte. „Zavav era puternic precum un munte. Plesnea și de sănătate, și de geniul nețărmurit al căutării, chiar dacă nu totdeauna căutările lui se îndreptau spre ceva bun/…/ Pentru că se trezise existând Zavav voise să schimbe fața bucății de lume în care trăia. Trebuia să existe o cale prin care răul să fie ucis: bineînțeles, orașul în care nu se comite nicio nedreptate era doar o încercare care va eșua (cum ar putea fi altfel într-o singură viață de om?), dar poate că alte generații, mai pregătite spiritual, se vor putea organiza în așa fel, încât răul să fie diminuat până la uitare”. Cum sporește răul atunci când încerci să îl eradichezi, acesta este marele paradox moral interogat în roman.
Simona Poclid are o excepțională dotare pentru viziunile întunecate, pentru descripția energiilor telurice. Imaginația ei epică și plastică nu pare a obosi niciun moment. Galeria umană prezentată este de o bogăție care sporește senzația de densitate: Anisim, copilul vânzătorului de pește („era imoral dar imoralitatea lui nu era strigătoare la cer”) cel tânăr și cel bătrân din viziunile lui Iahav, lăptăreasa, vânzătorul de pește, Zdroghean, tatăl lui Zavav, femeia anonimă din tren care fuge cu Anisim, Guș, puștiul blond care violase, Lurus, Leonta și Ologul, doamna Caval, care-i dăruiește lui Rogal Suflete moarte. „Înotăm într-o mâzgă. Viața noastră se petrece în adormire. Dar pentru că traversăm câte o bucată de istorie și pentru că ne legăm de evenimentele colectivității, oamenii își amintesc o perioadă de noi, pentru că se întâmplă să fim în unele locuri, în momente în care istoria pare să se schimbe” spune cineva. Așa trec aceste personaje prin fața noastră. Reușita romanului este în a ocoli orice tentație de a demonstra (tocmai pentru că este despre monștri, aș spune cu un neinocent joc de cuvinte) ceva, refuză rezolvările facile, etichetele, totul intră în carnea unei povești ca metodă de căutare și înțelegere. Și de mântuire, poate. Cred că asta este „arta poetică” a prozatoarei. Neapărat trebuie amintite și poveștile de dragoste, de o energie senzuală și o puritate într-adevăr mítice. Precum cea dintre Rogal și Menus, cu formidabila scrisoare a acesteia „către Fabrice del Dongo”. Sunt de altfel multe astfel de texte interioare: scrisori, testamente, discursuri ale diferiților protagoniști, de o acuitate de eseuri poetice asupra temelor respective. Ar merita o cronică aparte numai relația acestor două ființe, stranii și memorabile personaje. Poeticul, în sensul transfigurării metaforice și metafizice a „realului” este substanța de rezistență a unui roman care cultivă tonul narațiunilor fondatoare și sapiențiale. „Dar pentru pictură nu-ți folosește deloc febra viziunilor întortocheate, dacă nu poți picta vântul de exemplu ori aerul care iese din gura unei femei care face dragoste”. Într-un contrapunct perfect citatului de mai sus, care face parte dintr-o vorbire despre pictură a lui Iahav, el descrie un tablou de o formidabilă cruzime pictat de tatăl său, o naștere, cu placenta căzută lângă pat: „Nu se vede nicio mobilă. Doar patul, femeia, placenta, pumnii și aerul care-i iese din plămâni”.
Iahav „ultimul om vechi rămas în oraș”, „cu mâini osoase și unghii pline de jegul îndoielii” orbește mult după moartea celorlalți și după ce evenimentele au ajuns în seama ziariștilor. Locuri comune. Dar „avea nevoie de ochi Iahav pentru a vedea ceea ce picta?”. Tot el încheie simetric acțiunea. „nu-mi mai merge sufletul”, recunoaște. Simona Poclid a scris un roman-parabolă zguduitor care schimbă canonul și o impune printre marii prozatori contemporani. Numai așa se poate încheia: „E o rescriere cu sânge a tuturor atrocităților istoriei, voi nu vedeți, le spunea ea, dar colegii nu o ascultau”… „pentru că uneori durerea ține morțiș să tacă”.
Simona Poclid, Monștrii cu bot de catifea, Eikon, 2020