Constantin Stoiciu este un prozator destul de discret și misterios, care își împarte viața între România și Canada, despre care, probabil, cu excepția unui cerc restrâns de cunoscători, se vorbește destul de puțin. Cărțile sale apar la intervale mai mici sau mai mari de timp, la edituri de toată mâna, eventual sunt comentate punctual, fără ca eventualii cronicari să se aventureze într-un teritoriu mai vast al unei posibile tentative de sinteză și eventual de fixare a locului acestui autor într-un eventual tablou al literaturii române contemporane. Îmi amintesc, de pildă, că în urmă cu mai mulți ani, la invitația regretatului Augustin Frățilă, i-am prezentat o carte la târgul de la Romexpo, după care a urmat o lungă perioadă de vreme în care nu m-am mai întâlnit cu opera lui. Această lipsă de continuitate a prezenței sale în literatura română a făcut ca, cel puțin în cazul meu, apariția unui nou roman (în cazul de față, Leopold în insulă) să nu fie însoțită de niciun orizont de așteptare. Îmi aminteam, desigur, că scrie bine, că scrisul său este fluent și se citește cu plăcere, dar nu-mi aminteam nicio specificitate de construcție, tematică sau stilistică, menite să-l individualizeze pe autor în mintea mea. Practic, am citit cartea ca și cum prin intermediul ei aș fi intrat pentru prima dată în contact cu literatura lui Constantin Stoiciu. Ceea ce nu reprezintă în chip obligatoriu un dezavantaj.
Romanul Leopold în insulă are o structură cinematografică (cu siguranță, reminiscență a experienței autorului în acest domeniu), iar acțiunea sa se întinde pe trei planuri: în Bucureștiul din anii tranziției, în Montreal (sub forma unor flashback-uri în care rememorează felul în care a emigrat în Canada și s-a adaptat condițiilor de acolo, înființarea editurii Humanitas de acolo și relațiile cu românii din diaspora) și, deloc în ultimul rând, pe o insulă exotică situată, după toate aparențele, undeva lângă coastele Spaniei. Dacă Bucureștiul este nodul central, în care se leagă toate firele acțiunii și se întretaie destinele personajelor venite din trecut, dar având de jucat o partitură nu lipsită de importanță în viitor, insula exotică este cea care atrage toate luminile pentru că este scena unui thriller de spionaj internațional, din care nu lipsesc crimele în care sunt implicați și ale căror victime sunt cetățeni români. De altfel, toate cele trei cadre de acțiune aproape că aparțin unor romane diferite, așa cum, să zicem, în filmul lui Francis Ford Coppola, Nașul, scenele filmate în prezentul narativ american și cele filmate în Sicilia alcătuiesc, practic, filme diferite (aspect vizibil mai ales în Nașul II, care relatează venirea în America a viitorului cap al familiei Corleone, în care inclusiv rolul acestuia este interpretat de alt actor (Robert de Niro, nu Marlon Brando care, în Nașul I întruchipa personajul ajuns la senectute).
Mai mult, dacă în spațiul canadian tonul evocării începuturilor exilului este pe alocuri unul cu accente nostalgice, personal, încărcat cu elemente autobiografice lesne de recunoscut de către cineva care are o cât de vagă idee despre viața lui Constantin Stoiciu, în spațiul bucureștean tonul naratorului devine foarte aspru, de critică socială și politică a degradării țării în timpul decerebratei tranziții spre (crede autorul, pe urmele conspiraționiștilor care au invadat la noi spațiul public) transformarea României în… colonie occidentală, pentru ca, în insula exotică, vocea narativă să devină una ironic-dezabuzată ca a marilor detectivi ai romanului „negru” și ai filmelor corespunzătoare (un Philip Marlowe, să zicem).
Această aglomerare de stiluri narative, de elemente memorialistice și pur fictive, de judecăți politice din stricta actualitate și crime imaginare destul de puțin credibile, de conspirații criminale și geo-politice, de coincidențe și quiproquo-uri neverosimile poate da naștere la tot felul de confuzii între raportul dintre ficțiune și realitate la nivelul acestei cărți. Autorul însuși, conștient de riscul de a fi înțeles greșit a simțit nevoia să deschidă volumul cu un Avertisment: „Evenimentele și situațiile evocate în acest roman pot lăsa impresia că s-au petrecut în România, în Canada sau în insula din titlu. Personajele, că au o existență reală. Autorul admite cu bunăvoință o posibilă lejeritate și o contribuție deloc neglijabilă a hazardului, dar contează pe discernământul și inteligența cititorilor pentru a evita interpretările tendențioase”.
Dacă partea de thriller-spionaj din insulă este, așa cum spuneam, puțin credibilă fiind un fel de colaj din filme și romane polițiste în stilul delirurilor (mai puțin umorul) personajului Andrei Mladin din primele romane polițiste ale lui George Arion, foarte interesante sunt observațiile despre schimbările petrecute în România în perioada de după căderea regimului comunist. Naratorul (știu, nu trebuie confundat cu Autorul, dar, parcă, prea insistă într-o singură direcție, iar amintirile canadiene au multe puncte în comun cu biografia lui Constantin Stoiciu) este un adept convins al teoriei conspirației. Felul în care vocea narativă se raportează, de pildă, la anii președinției lui Emil Constantinescu pare desprins din arsenalul stilistic și de idei al Antenei 3 de mai târziu: „Erau anii inefabilului și impotentului președinte de atunci al țării, Emil Constantinescu. Clubul La fotolii (o organizație obscură, combinație de mafie și masonerie care acționa sub paravanul unei agenții de turism – n.m.) își deschidea pentru prima oară porțile, așa numita Societate civilă se articula sub impulsul Fundației Soroș (sic!) și a agitației intelectualilor care-și descoperiseră deja de ani buni virtuți de dizidenți autentici și-și ofereau virginitatea politică și morală refăcute noilor stăpâni ai țării. Americanii se invitau cu bombardiere în războiul de dezmembrare al Iugoslaviei, Europa încă nu se hotărâse să facă din România și Bulgaria piețe captive și NATO să le integreze, și nici multinaționalele, băncile străine și marile lanțuri comerciale să-și ridice primele turnuri de birouri și să deschidă primele mall-uri; transformarea țării în colonie lua ceva timp.” (p. 276)
Același Narator, pe care nu trebuie să-l confundăm cu Autorul (sau, da?) descrie din aceeași perspectivă politică uriașa demonstrație de protest organizată în București, în iarna anului 2017, ca urmare a adoptării de către guvernul Sorin Grindeanu a faimoasei OUG 13. Naratorul, trăit în America de Nord, spune că mișcarea de protest a fost o copie a manifestărilor de protest din SUA, dar, isteț, își dă seama din prima de făcătură, pentru că, spre deosebire de manifestațiile din SUA, în Piața Victoriei nu s-au făcut auzite sloganuri… antirasiste și feministe. Firește, decapitarea scurtă a justiției și transformarea României într-un paradis infracțional nu i se par naratorului venit din Occident motive suficient de plauzibile pentru o revoltă reală. Explicația întregului fenomen este demnă de invitații postului de televiziune Antena 3, iar printre rânduri se întrezăresc unele figuri familiare: „Pentru capetele înfierbântate, a fost însă o ocazie binecuvântată de a reaminti, din perspectiva timpului care nu iartă, convulsiile câtorva intelectuali mai cu moț și cu tupeu. Cu Platon în brațe, când nu era cu Heidegger, sumbrul și grafomanul personaj care își schimba (sic!) parfumul și cremele de corp, în funcție de presiunea atmosferică, făcuse publică într-o zi intenția de «a muri în picioare». Neavizații au presupus că se trezise constipat sau cu gânduri negre, dar cei căzuți într-o mai veche și constantă admirație au înțeles imediat că trecerea la posteritate într-o poziție atât de incomodă, dar statuară nu putea avea loc decât alături de tinerii slujbași vremelnici ai multinaționalelor și băncilor străine, răsfirați în Piața Victoriei, să pară mai mulți. Corporatiștii! (…) Telefoane aprinse, haos, bășcălie, proiecții laser pe clădirea guvernului, un tricolor ici-colo, agitat pentru televiziunile străine, chemate să informeze Occidentul că România e pe cale să ucidă balaurul corupției, răcnete de ură din adâncul plămânilor”. (pp. 118-119). Aș putea să prelungesc acest citat, dar mi-e silă. Să nu uităm însă că ne aflăm în miezul unei ficțiuni care nu are nimic de-a face cu realitatea iar cel care se confesează în aceste rânduri este un narator fictiv care nu trebuie confundat cu autorul real al romanului, Constantin Stoiciu.
Pe de altă parte, îmi este greu să ghicesc miza unor fragmente precum cele citate mai sus în miezul unui thriller cu crime abominabile petrecute în insule exotice.
Una peste alta, e greu de înțeles miza unei scrieri atât de compozite. Poate, că autorul dorește să dea de înțeles cititorului că multe fenomene inexplicabile ale vremii noastre au la bază existența unor societăți secrete care, cu discreție, fac și desfac tot ce vedem în jurul nostru fără să pricepem. Așa cum este deja invocata „lojă” La fotolii. Dar, vorba autorului din Avertisment, este nevoie de „discernământul și inteligența cititorilor pentru a evita interpretările tendențioase”.
Constantin Stoiciu, Leopold în insulă, Editura Tritonic Books,
București, 2018, 342 pag.