Ademenirile. Poeme vechi și noi, de Lucia Negoiță, eLiteratura, București, 2020, 130 p.
Firea poetică a Luciei Negoiță se împletește și uneori parcă se interpune, copleșindu-le, în calea celorlalte firi conlocuitoare – femeie (Farmazoană, vezi p. 32), captivă înrolată cuminte „la curtea regelui rac”, teleast cu experiență de decenii în TVR, deținătoare a unor premii APTR și USR, jurnalist cultural având la activ sute de interviuri cu personalități. A fi un om al timpului său nu exclude însă o privire aruncată, după un mileniu, către Sei Shōnagon.
Precizia japoneză, acceptarea sacrificiului și capacitatea de (re)simbolizare cu mijloace drastic drămuite nu sunt străine poeziei Luciei Negoiță din acest volum. De altfel, un grupaj, al treilea din patru, poartă titlul: La Noaptea Samurailor. Celelalte grupaje sunt, în ordine: Blumine (Atingeri), Crisalide, Florile lunii… florile Dalbei.
Țara Soarelui Răsare este locul geometric al ținuturilor în care sabia devine punte, iar (deloc paradoxal) ortodoxia, ca religie a răscumpărării prin sacrificiu, infuzează și topește hotarele: „Apusul e acum Răsărit/ un copil fără tată curăţă sarea păcatelor lumii// sunt recrutul chemat în armata/ călătorilor buni îndurând îndurând// şi umbră joasă marea împleteşte/ lunaticele fire ale dogmei/ spre ţărmuri bântuite de mâluri uleioase/ că nu ştii cântări folosul profeţiei/ nici cheia dezlegărilor// iar tu Trismegist cu mâinile tale/ albă una cealaltă neagră/ pui aripa caldă pe sânul cel drept/ pe celălalt o floare de gheaţă/ să nu trec hotarul/ nici măsura văzutelor/ curăţia dintâi// întoarcerea nu-şi recunoaşte drumul/ iubirea e sabia/ unde se află pericolul/ acolo e şi mântuirea” (Unde se află pericolul). Cum „nu ştii cântări folosul profeţiei”, avem din nou un indicator spre puntea salvatoare, iar avertismentul este reluat, mult mai puțin sibilinic, câteva pagini mai încolo, la începutul ultimului grupaj: „vălul Islamului loveşte/ ţărmul zdrenţuit al Mediteranei/ corabia Sfântului Pavel mai poartă/ duhul (încă) neînlănţuit// şi totuşi pe punte lanţurile premonitorii/ iau în stăpânire un eşafod al trupului zburând// prin cremene vor arde cărţile tale/ acum în pungi negre de plastic/ niciodată acestea nu vor zbura peste oraş// cu nostalgia aia tălâmbă… măcar să fi plutit/ o frântură aiurea din tine ca o revoltă a ploii/ ştii frumuseţea aia de neîndurat// vin generaţiile noi cu cipuri sub piele/ dulci sunt acadelele posmagii muieţi/ între buzele siliconate mecanismul perfect al dresajului// un copil schimbat proprietate a tuturor/ trece din mână în mână” (Corabia Sfântului Pavel).
Este al zecelea volum de autor al poetei Luciei Negoiță (nu și al publicistei), debutul în poezie fiind în 1973 și înregistrând elogii din partea unor personalități precum Mircea Iorgulescu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Laurențiu Ulici, Cornel Ungureanu. După 2000, acestora li se alătură: Irina Petraș, Radu Voinescu, Șerban Foarță, Gh. Grigurcu, Simona-Grazia Dima, Ion Papuc, Al. Cistelecan și alții.
Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, de Tatiana Ernuțeanu, Editura Eikon, București, 2020, 80 p.
Subtitlul volumului de debut al Tatianei Ernuțeanu este: poeme nealese. O iubire se destramă, iubita nu este aleasa, ci nealeasa. Ca și tristețea care nu vine discontinuu, ci otova, așa și poemele nealese, ni se lasă impresia, urmează buluc, ca o colonie docilă, parcursul însingurării unei femei și al (auto)inducerii speranței, cu premeditare, cu tot dinadinsul: „Sandalele fine au plimbat, toată seara, debutul meu în dragoste/ din bucătărie, în balcon, pe poteci spre inima ta/ A fost un drum anevoios, ca toate cele de pe abruptul prahovean/ Aştept, aşteptare, aşteptând, aşteptat…/ o familie lexicală perfectă/ Speranţa ajunge oriunde/ Am văzut-o azi la etajul trei/ Într-o jardinieră răsăriseră ghiocei” (din poemul Revelion, penultimul din volum).
„Subiectul, mereu același, dragostea, supusă mitizării și demitizării”, cum spune Ioan Es. Pop în recomandarea oblăduitoare de pe coperta a patra, dragostea devine așadar un teritoriu atotcuprinzător. Totul în jur, în spațiu, sau în memorie, în timp, conduce spre nostalgia-pecete („Nostalgia nu e marfă dată pe sub mână” scrie undeva poeta, în poemul Hai să furăm pepeni). Fuga spre roșu în fața tânjirii după Celălalt, pierdutul, este omniprezentă: „Ouăle îmi amintesc de tine/ şi pungile din hârtie, biletele loto, şi cerceii/ şi caiacele şi ceştile de porţelan/ şi dungile/ şi macaralele/ şi cireşii şi roşiile/ şi pâinea caldă/ şi cafeaua rece, ţigările, rochiile, poşeta, cărţile, arta, apa minerală, autobuzele,/ muzica/ şi cuvintele/ şi toţi oamenii şi toate casele şi toate mările, străzile mici şi străzile mari, pisicile şi/ bambuşii/ Nu mi-e dor de tine!”.
21 de zile, de Bogdan Brătescu, Editura Eikon, București, 2020, 384 p.
Ce putea să ofere protecție omului înainte de 1989, ce refugiu avea? Yoga, fuga peste graniță. Și iubirea. Între doi tineri, un cuplu ca oricare altul, se interpune însă Istoria, iar dorul feroce de libertate își cere tributul de sânge tânăr în 21 decembrie 1989. Discuțiile pe care le purta Liviu Alexe, aspirant iatecist la regie film, în jurul unor beri sau la telefon, despre Rapid versus Steaua, despre vizita lui Gorbaciov la București în vara ’89 și urmările asupra unui grup de practicanți yoga din București, despre Tarkovski, Antonioni, Abuladze, Mircea Mureșan sau Gheorghe Vitanidis se curmă brusc și le ia locul sarabanda spitalelor în care Liviu caută trupul Liviei, sperând să o găsească totuși în viață: „am coborât nişte trepte abrupte de piatră, până la demisol şi am intrat într-o cameră neîncălzită, cu pereţi înalţi şi ferestruică, luminată slab de un singur bec atârnat de tavan. Mirosul de putrefacție era insuportabil. Două trupuri erau aşezate, pe tărgi instalate pe o masă de fier.
Pe una din ele, Livia avea ochii deschiși. Nu avea nimic înspăimântător în privire. Căuta parcă, pierdută, un loc nevăzut, ca într-o meditație budistă, golită de sens, de scop şi de Dumnezeu. Un punct negru părea desenat în mijlocul frunții, asemenea unui ochi interior hindi, prin care femeia hindusă îşi anunţă unirea, pe vecie, cu un bărbat.
Pe plăcuţa atârnată de targă scria: Bratu Livia, n. 1 IX 1967, Decedată 21 XII ’89, ora aproximativă 17.00”.
Cum istoria recentă a fost trăită secvențial și subiectiv de fiecare, Robert Șerban îl recomandă pe jurnalistul și romancierul Bogdan Brătescu ca excelent povestitor și consideră, argumentat, că romanul este incitant pentru toate categoriile de cititori, indiferent ce vârstă aveau în preajma anului, fatidic pentru unii, fastuos pentru alții, 1989.
Filozofia lucrurilor mici, de Codrin Liviu Cuțitaru, col. Exit, Editura Junimea, Iași, 2020, 324 p.
Dacă filosofia este preocupată cu lucrurile mari, iar publicistica este preocupată de lucrurile mici, acest volum le îmbină pe cele două, reunind articole din Dilema veche și Ziarul de Iași. Codrin Liviu Cuțitaru face parte din generația „decrețeilor”, a celor care erau studenți în 1989, unii dintre ei beneficiind, după absolvire, de deschiderea spre burse în Europa și în SUA, imposibil de imaginat în vremurile ceaușiste. Sau, mai precis, înainte de Gorbaciov. Reflecțiile universitarului ieșean se axează pe teme diferite, majoritatea ținând de etică, de autenticitatea în fața unor opțiuni: Despre lașitate, Despre creierul moral, Despre neurofilozofie, Despre curaj, Despre roluri, Despre Akkedia etc., în total vreo 70 de articole tematice. Din această perspectivă, unitară totuși, axiologic și ontologic: „Destinele individuale constituie rezultatul ultim al interacţiunii dintre mai mulţi factori aparent necontrolabili: istoria dată, moştenirea genetică şi dinamica lumii unde ne-am născut. Toţi aceşti factori însă vor fi influenţaţi (ireversibil) de un element personal esenţial: alegerea noastră. Avem privilegiul opţiunii, iar opţiunea pe care o exercităm neîntrerupt, până şi inconştient (atunci când decidem să mergem la stânga ori la dreapta pe un drum, să mâncăm ceva în loc de altceva, să folosim sau nu un anumit cuvânt etc.) ne modelează soarta, într-un mod covârşitor, în concertul de ansamblu al prezumtivei «predestinări». Cineva ar putea obiecta: şi dacă iau o hotărâre greşită, comit adică o eroare de «alegere», înseamnă că aşa sunt eu, predispus la eroare, că nu mai am dreptul carevasăzică la o a doua şansă?
Încep cu finalul: avem mereu dreptul la a doua şi chiar la a o a n-a şansă. Existenţa umană e un lung şir de «şanse» repetitive. În plus, nu, o alegere «greşită» nu indică neapărat predispoziţia cuiva pentru eroare, cu atât mai mult cu cât estimarea «greşelii» insului vine în timp (întins adesea la nivelul întregii vieţi!). Dar da, voi răspunde, o decizie (oricum ar fi – bună sau rea!) te ilustrează, devine ad-hoc marca eului tău profund, a reţelelor neurale care îţi fixează, cerebral, personalitatea”.
În mod ironic sau nu, pe pagina următoare citim despre Experimentul carceral de la Standford (1971), o cercetare psihologică de referință pentru comportamentul uman în condițiile privării de libertate. Alegi, așadar, sau nu, să intri cu totul în „rolul” de torționar. De autoritate discreționară – ceea ce duce la identități radical transformate. Sunt roluri și roluri.