În vara anului 2017, înceta să bată inima celui care a fost romancierul și academicianul Augustin Buzura, anunțau sec ziarele. Marele prozator ardelean se năștea pe 22 septembrie 1938, în comuna Berința, județul Maramureș. A absolvit liceul „Gh. Șincai” din Baia Mare în anul 1955, apoi Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca (1964), cu specializare în psihiatrie, conform volumului Dicționarul general al literaturii române (Editura Univers Enciclopedic, București, 2004). A fost redactor, secretar general de redacție, redactor-șef al revistei Tribuna din Cluj, la care a debutat în 1960. A abandonat medicina în favoarea literaturii, debutând editorial cu volumul de povestiri Capul Bunei Speranțe (1963). După încă o culegere de povestiri și nuvele (De ce zboară vulturul?, 1966) se dedică în exclusivitate romanului, dobândind o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a publicului. Absenții (1970, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor), Fețele tăcerii (1974, Premiul Uniunii Scriitorilor), Orgolii (1977, Premiul pentru Literatură „Ion Creangă” al Academiei Române), Vocile nopții (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), Refugii (1984, Premiul Uniunii Scriitorilor), Drumul cenușii (1988), ultimele două făcând parte dintr-un ciclu intitulat Zidul morții, configurează o problematică, un univers literar și o suită de modalități compoziționale caracteristice. Romane ale unor cazuri de conștiință, aceste cărți urmăresc în egală măsură și implicațiile sociale, istorice și politice ale devenirii colective. În anul 1999 i-a apărut Recviem pentru nebuni și bestii, iar în 2004, două cărți: o reeditare – a cincea de la apariția sa în 1974 – Fețele tăcerii și Teroarea iluziei, care transcrie după ani de zile de la înregistrarea ei, un dialog avut de scriitor la München, în 1989, cu Crisula Ștefănescu, pe atunci angajată în secția de cercetare a postului de Radio Europa Liberă. În 2009, i-a apărut volumul Raport asupra singurătății.
Masivul roman Recviem pentru nebuni şi bestii (reeditat de Editura RAO, 2013, 634 p. seria Opere complete) pare să fi convocat toate cărţile anterioare anilor ʼ90, ca de pildă Feţele tăcerii, Drumul cenuşii, Vocile nopţii (primele două reeditate la Editura Polirom, ultima la Editura Paralela 45) inclusiv tehnicile (în special fluxul conștiinței și monologul interior), obsesiile şi temele întregii sale opere narative. Cronică a vieţii şi mentalităţii românilor, mai ales în ultimul deceniu de dictatură comunistă şi în primii ani de libertate veritabilă, cartea focalizează eliberarea protagonistului Matei Popa de feluritele complexe şi tabuuri, mărturisind indirect ieşirea autorului în arenă pentru a defini şi sancţiona prin mijloace epice şi tablouri vivante o răscruce istorică, atât pentru destinul naţiunii cât şi pentru destinul scrisului său şi al romanului românesc în general. Cu detaşarea unui om în fine liber, Buzura constată perpetuarea nebunilor şi bestiilor, explicabilă în virtutea unui viciu istoric frate cu fatalitatea: minima rezistenţă, tentaţia românilor de a fenta istoria. Vechii monştri abia azi au ajuns la maturitate, spre a se insinua definitiv în viaţa noastră „încât ne râd din interior, ne iau aerul, şi încet pe nesimţite, zilele”. Augustin Buzura nu pregetă să identifice fauna actuală de politicieni şi afacerişti ce se trag din mantaua lui Ceauşescu, fascinaţi de modelul dictatorului, imitându-l, multiplicându-l în mii de copii la scară naţională. În privinţa intelectualilor eşuaţi prin trădarea propriului statut, judecata este la fel de drastică: ei nu s-au impus, ci s-au adaptat. Încât (se întreabă şi îşi răspunde Matei Popa) cei care contează acum în ţara asta sunt păcătoşii de ieri, turnătorii şi securiştii mascaţi, laşii şi mincinoşii, nulităţile, epavele şi ciurucurile. Şi culmea, cei născuţi slugi filmează azi în procurorii naţiunii, în modele de patriotism şi democraţie. Este o reglare amară de conturi, exorcism al inepuizabilei imaginaţii a bestiilor dar şi recviem. Matei este tentat să se roage pentru „nebuni şi bestii” în sensul de fiinţe afectate de maladiile spiritului românesc precum lipsa mentalităţii de învingători, sau a vocaţiei solidarităţii. Toate aceste idei susţin un edificiu epic de factură modernă, în interiorul căruia realismul psihologic îşi dă mâna cu radiografia social-politică, satira anticomunistă cu sondajul abisal al vieţii interioare, sublimat în registre de o mare expresivitate şi altitudine intelectuală. Nu se poate vorbi de o frescă social-istorică în sensul romanului clasic, ci de o frescă preponderent spirituală a epocii şi a exponenţilor acesteia. Climate, mentalităţi, situaţii şi stări emblematice pentru imensa închisoare comunistă în aer liber, dar şi pentru ceea ce a urmat după 1990, totul focalizat într-un oraş transilvan minier. O provincie aptă să concentreze şi să reprezinte societatea românească, începând cu apocalipsa cu figuri a vieţii la bloc, şi terminând cu promiscuitatea demisiilor şi laşităţii morale, sub pretextul supravieţuirii. În funcţie de trăirile, reprezentările şi peripeţiile lui Matei Popa, firul epic se rupe, spre a reveni când înainte de 1990, când după, într-un glissando care ţine de însăşi arhitectura edificiului epic, legând momente şi secvenţe de istorie, de viaţă şi suferinţă, dar mai ales de reflecţie a acestora. Există multe nuclee narative, cel al familiei lui Matei (tatăl, bunicul, mama, fratele Visarion), cel erotic, trinitar, (Elena, Estera, Anca) cel politic-poliţist ş.a.m.d.
Pendularea între trecutul comunist şi anii Tranziţiei este de mare efect, alergia lui Matei vizavi de frauda morală funcţionând ca un implacabil detector de minciuni: „Toţi îşi arată rănile şi în acelaşi timp toţi au luptat. Eroi, văicăreală, ură, cacialma. La ce-mi foloseşte că ştiu care e drumul, dacă nimeni nu ascultă pe nimeni”. Sub grila critică a cărţii se află mai ales bestiarul Tranziţiei (generali, bancheri, afacerişti, misterioşi achizitori de dosare de securitate, inclusiv consoartele sau „însoţitoarele”) dar şi unele organe de presă ce şi-au împrăştiat toxinele prin avortoni şi rebuturi umane de pripas, inducând scârba de libertate. Ca să nu mai vorbim de „unul din jegurile renumite ale oraşului”, Th. Antim, patronul ziarului Drumul libertăţii, fost cântăreţ în versuri al conducătorului, ce-şi face din şantajarea protagonistului Matei (prin calomnie deşănţată, ameninţări cu moartea, spionarea şi intimidare după metodele celei mai agresive securităţi), el însuşi patron de ziar şi editorialist redutabil, un scop al vieţii. În contrapunct cu starea de fapt actuală, ni se oferă scene din viaţa minerilor, univers închis, sub zodia nefericirii şi a morţii. Tatăl lui Matei lucrase în mină, Matei este artificier şi salvator, dar, ca şi cum toate acele circumstanţe negative n-ar fi fost de-ajuns, familia lui Matei Popa se află în atenţia poliţiei politice locale reprezentate de maiorul Toma, ce merge cu ancheta pe firul genealogiei până la disidentul bunic Visarion, luptător în munţi, aventurier şi ctitorul bisericii din sat. Nimic nu e întâmplător, când e vorba de racolarea lui Matei. Frapante prin originalitatea lor ni se par tablourile din detenţie, acel univers purgatorial al pegrei şi corupţiei. Unii deţinuţi reuşesc să-şi plătească paznicii şi doctorii pentru a-şi exercita virilitatea şi deprinderea de hoţi, fie şi pentru câteva ore, după care revin la bază. Matei însuşi, graţie „colegului” Dinu, are ocazia unei partide de sex într-o încăpere „conspirativă”: sentimental şi receptiv, ascultă şi chiar se emoţionează, împărtăşind drama partenerei, prostituată de nevoie, dar cu mari resurse afective. Dar fericirea deplină va fi savurată într-un monolog post-coitum, Matei jucând rolul navigatorului la graniţa dintre sex şi moarte ş.a.m.d.. Terifiante sunt episoadele de emigrare a românilor, forţând graniţa la Dunăre; în ciuda împietririi timpului şi a aparentei resemnări, existau numeroşi disperaţi, potenţiali sinucigaşi ce penetrau sistemul şi vigilenţa totalitară. Sfidând-o sau cumpărând-o, de vreme ce corupţia şi traficul cu orice erau în floare pe ambele maluri, românesc şi sârbesc.
Numeroase pagini din Recviem pentru nebuni şi bestii (tradus în limba franceză de Marily Le Nir sub titlul de Requiem pour salauds et fous şi apărut în 2001) narează ce s-a întâmplat cu noi timp de cincizeci de ani: două secvenţe ni se par antologice, un studiu în cheie morală sau editorial despre patriotism şi patriotul român, înainte şi după, de la origini şi până în prezent (p. 398) şi o radiografie a Tranziţiei în cheie filosofică: „Întreaga energie se pierde mai ales aici cu descrierea catastrofei, în lupta neîncetată cu morile de vânt. Din această cauză, mare lucru nu reuşim să ducem la capăt, de nimic nu suntem întrutotul convinşi, nici o filosofie şi nici o ideologie nu ne-o însuşim pe deplin sau nu izbuteşte să ne impresioneze. Cu un firesc exasperant plutim printre sisteme politice şi economice dând impresia că am optat de mult pentru ceva deosebit, un ceva numai al nostru pe care lumea îl va afla la momentul potrivit. În realitate, totul se rezumă la acum, imediat. Mâine? Vom afla mâine, ne vom gândi atunci. (…) Ţara este condusă mai mult după articole din ziar, talk-show-uri, sondaje făcute după nevoile celui ce le plăteşte, păreri luate întâmplător de pe stradă, dar foarte rar după Constituţie sau legile izvorâte din aceasta (…) Cine n-are tăria să lupte sau credinţa în ceva, persiflează. Şi persiflează de pe o iluzorie înălţime, la o altitudine care i-ar da dreptul să ia totul în râs. În realitate nu este decât un gol, pustiu, penibil. Neant cu chip uman.”
Nu ne facem iluzii, romanul lui Buzura nu este o lectură uşoară, miza autorului, in ciuda unor descurajante lungimi analitice, este categorică: reabilitarea naraţiunii ca oglindă netrucată a istoriei, a stării unei naţiuni. Reflectă oare Matei Popa starea naţiunii? Toate datele sale pledează împotrivă. Spre deosebire de bunicul Visarion ce nu se va lăsa pradă, prin faptele sale de rezistenţă, evadare matrimonială şi ofrandă religioasă, fricii şi morţii, Matei este bolnav de moarte, frică, lehamite şi greaţă. Prin lunga sa confesiune de exorcist, vrea să se vindece de sentimente, trăiri, monştri ce l-au chinuit în anii ʼ80 dar şi în prelungiri, după Revoluţie, când devine par hazard patron şi editorialist, critic acerb al îmbogăţiţilor de război, complici şi ciraci ai persecutorilor lui. Pe fundalul Tranziţiei, al convalescenţei, mai lungă, mai perfidă şi mai dureroasă decât boala, Matei vede cum închisoarea ceauşistă devine casă de nebuni. În care îşi fac de cap, într-o desmăţată cacofonie, oportuniştii, escrocii, nebunii şi bestiile. Un context al dezamăgirii, în care Matei este bântuit de aceeaşi epuizare fizică şi psihică, căutând nemântuit acordul între gând şi faptă, pacea cu propria conştiinţă, moralitatea interioară. Un neo-kantian creştin, am zice, ce speră ca şi personajele lui Dostoievski sau Mircea Eliade, într-o hierofanică instanţă cerească. Sub egida căreia să poată să-şi domine monştrii lăuntrici, reacţiile iraţionale provocate de presiunea Istoriei. De care scapă când şi când cu ocazia unor căderi în lumea de dincolo, în intermundii (la spital, în comă profundă, în detenţie etc.). Reveria şi singurătatea îi sporesc judecata de valoare, acuitatea examenului clinic asupra stării românilor în comunism. Viaţa lui Matei în anii ʼ90, senzor al Răului istoric şi uman, va fi o înfruntare cu fostul Matei, susceptibilul şi superstiţiosul, o deparazitare de spectrele fricii ce i s-a impregnat în toţi porii fiinţei. Matei străbate un labirint, fără o dorinţă prea mare de a ieşi… Umilit cum e şi revoltat totodată de disoluţia morală din jur, de sălbăticirea oamenilor, de mârlănia şi josnicia masivă, Matei se simte dezmoştenit afectiv, debusolat, un om de prisos. Consolându-se in extremis doar cu Estera (temporar repatriată în Israel) cea din vis, principiu nocturn, oniric, hiperionic.
Vizitat fiind de dileme tip aut-aut, Matei Popa are iluminarea, echivalentul, de ce nu, al unei revelaţii biblice: jertfa este costul libertăţii şi al iubirii. Dubitaţia îl va însoţi totuşi până în ultima clipă: „pedepsit să trăiască mereu în interiorul unui nesfârşit coşmar cu fiare şi amintirea îngerilor”. Prima decizie e luată: Matei trece Dunărea, cu fratele său Visarion şi cu Estera, ce-i însoţeşte pe acel traseu disperat plătind cu viaţa, cu toate că avea paşaport de cetăţean străin. Sigur, o jertfă simbolică. Singurul care trece, va fi Visarion. Matei se-ntoarce înot pe malul românesc, în timp ce trupul Esterei dispare pentru totdeauna în valuri. Matei va supravieţui cu gândul răzbunării Esterei, sensul vieţii lui de-atunci încolo. Pe fondul culpabilizării, al depresiei şi izolării, se coace a doua decizie, cea de a face el ceva, nu ceilalţi. Resortul acţiunii este chiar preţul pierdut al vieţii. Se oferă ca jertfă pe altarul Istoriei. Crede că existenţa lui se justifică de-acum doar prin a da acel semnal în calitate de herald violent al unui sfârşit ce nu poate fi blând şi senin. Implozia lumii în care trăise se apropia de explozie. El devine Alesul ce nu se mai agaţă de nădejdea salvării din afară. Se smulge din mentalitatea de lagăr a celui ce aşteaptă eliberarea generică. Arestat pentru tentativa de atentat la securitatea statului, Matei este eliberat pe 21 decembrie 1989, spre a deveni liderul răsturnării sistemului în acel oraş. Ceea ce nu înseamnă că metehnele sale psihice şi temperamentale dispar cu totul (autoscopia propriului deşert afectiv, suspiciunea de a fi malefic pentru persoanele iubite etc.). Întâlnirea sa cu Istoria este în primul rând o victorie personală asupra Istoriei, dar şi un prilej rapid de resemnare în sensul mai vechii sale oboseli sau chiar pietăţi faţă de „nebuni şi bestii”.
Între personajele feminine, ultima ca apariţie în viaţa lui Matei, Anca Negru are o foame declarată de afecţiune sufletească. Îşi recunoaşte statutul de intrusă în acea lume violentă şi pestriţă, găzduită de doctorul Cernescu, as şi victimă a propriilor intermedieri, dar este necruţătoare (chiar fără motive) cu eventuala sa rivală, desinhibata, libertina şi liberala Roxana, precum şi cu celelalte cliente ale unor autoprovocate accese de misoginie. Verva sa satirică este neîmblânzită faţă de figurile de pandemonium de la vârfurile puterii. Anca se poartă ca o „scriitoare” cu o imensă disponibilitate de a pune în abis totul, sub inevitabila grilă morală. Nu dispreţuieşte colportajul, realizându-şi totuşi esenţa superioară, excepţională într-o lume cameleonică, a metamorfozelor subite, groteşti. Solitară şi incompatibilă, suflet geamăn al lui Matei, Șeherezadă modernă ce despică firul în patru, în speranţa îmblânzirii, umanizării iubitului, străinului Matei. Pe cât este de polemică vizavi de măştile, trucajele şi trişurile celor scoşi de Revoluţie în faţă, pe atât de resemnată va fi în umbra primelor două iubite ale lui Matei, Elena şi Estera. Elena are verva teribilistă a vârstei, este degajată, anxioasă, ştie multe peste condiţia sa de femeie, este o mutaţie, o rara avis in terra, preacurată şi fragilă, menită parcă violului traumatic, predestinată maculării. Pentru Matei episodul Elena va fi nu numai iubirea pierdută, ci şi unitatea de măsură a neputinţei.
Estera, iubita evreică cu nume simbolic, emblemă a iubirii jertfelnice dar şi a doborârii tiranilor, este o atletă la propriu şi la figurat, ironică, parodică, superinteligentă ş.a.m.d. Nici ea nu evită monologul confesiv sau aforismul în a se diagnostica. Prezenţa ei misterioasă în viaţa urbei şi a lui Matei induce şi declanşează idealitatea acelui innamoramento de amintire sthendaliană. Deşi chinuită, cu un trecut matrimonial nefericit (ca şi Anca), deşi interiorizată, Estera are talentul şi forţa de a face primul pas atât în plan erotic (comunicare = comuniune), cât şi în cel al fugii din ţară la Dunăre. Estera declanşează pagini antologice de iubire şi adoraţie, dar şi de epică alertă, declanşând acţiune (cum se spune în filme), cea a ieşirii din impas şi ezitare. Cu ea se anunţă deznodământul cărţii, legitimând în fine un proiect dramatic, radical, pe viaţă şi pe moarte, de vreme ce timpul nu mai are răbdare şi nici cititorul. Inginerul Radu este febrilul, statornicul aliat al lui Matei, la bine şi la rău, dar şi autor de felurite strategii de subminare şi provocare a regimului. Este un personaj ataşant, de un pesimism activ, gata să ofere la rândul său fişe vituperante vs genocidul ceauşist deghizat în lozinci gen „cu poporul şi pentru popor”. Simte şi el climatul prerevoluţionar al anilor ‚80, dar aşteaptă pe cel ce va da semnalul izbăvirii.
Visarion este prea analitic, sarcastic şi misogin pentru a nu crea sentimentul de inadecvare între vorbe şi fapte. Teoretizantă, livrescă, verva lui se produce în gol uneori, spontaneitatea e trucată. Rebel şi histrionic, sardonicul Visarion este credibil doar prin disperarea sa de animal încolţit. Va fi singurul care va reuşi să treacă dincolo, să ajungă în America, să se descurce. Misoginia lui de paradă va înceta subit în faţa Esterei şi a performanţelor ei de raţiune practică. Schimbarea la faţă a lui Visarion este definitivă. Va îmbrăţişa în SUA filosofia practică, fără iluzii şi fără Dumnezeu, recunoscând doar nevoia omului de dominare, ură şi violenţă. Conformându-se, va intra în lumea traficanţilor de droguri, călcând în picioare tabla de valori, umane sau creştine, slujite de fratele său Matei. Căruia îi va trimite după Revoluţie un cec de sute de milioane de dolari (îngrozitor!) şi o scrisoare unde îşi exprima surprinderea că mai există „fraieri gata să se sacrifice pentru cauze nobile ce vor fi uitate şi apoi sacrificaţi”. Profetic, nu?
Chiar şi personajele-securişti reuşesc să se impună, nefiind ele doar odioase, mefistofelice şi respingătoare. Au un credibil grad de complexitate, faţă umană uneori, fac bune roluri de compoziţie, şi chiar de complicitate cu victimele, mărturisindu-şi în momentul adevărului (care vine şi pentru ei), nesuferinţa faţă de propria meserie, admiraţia chiar dacă tardivă faţă de comportamentul inflexibil al anchetatului Matei. Ca de pildă colonelul Marin Ionescu, ce se recunoaşte învins şi nu pregetă să-i facă fostei victime confidenţe, să-l consilieze, să facă prognoze. Fără să renunţe la aroganta siguranţă şi vigilenţă anterevoluţionară, securistul, printr-o fulminantă lovitură de teatru, scapă de Matei cu destinaţia Suedia, nu înainte de a-l asigura că victoria Revoluţiei se datorează şi pasului lateral făcut de Securitate. Dând apă la moară incontinentelor dispute în jurul mimetizării „teroriştilor”, punct nevralgic al adevărului despre Revoluţie.
Cam toate personajele se psihanalizează reciproc (romancierul-academician fiind absolvent de medicină-psihiatrie, fără a fi profesat în domeniu) prin confesiune şi autoironie superioară. Investigaţia are înălţimea mizei grave, intelectuale şi morale, a autorului. Se face, desigur, risipă de inteligenţă şi fabulaţie constructiv-deconstructivă. Rămâne totuşi dicţiunea subtilă a introspecţiei la graniţa dintre eros şi politică, un balans sub zodia conspiraţiei. Problematizarea fără de sfârşit este credibilă doar ca reflex al unei nemântuite dissidio, boală a voinţei dar şi revoltă faţă de fundătura spirituală a epocii. Reflex de apărare, consolare şi terapie şi în cazul cuplurilor, veritabile alianţe eroto-antidictatoriale. Când şi când, în frenezia teoretizării ostentative, personajele cad în inautenticitate, mai ales când vorbesc prea elaborat sub dicteul omniprezent al autorului. Ce prezidează întâlniri-şedinţe comune de analiză şi psihanaliză, asistă personajele în timp ce îşi iau reciproc interviuri. Până şi Mitică violatorul este pus de autor să-şi susţină în stilul liber indirect monologul. Ca să nu mai vorbim de şoferul de basculantă ce agrăieşte ca un disident sadea, sau de o bucătăreasă-şefă, un fel de neologică Ana Ipătescu locală.
În această polifonie monodică de monologuri interminabile, este de-a dreptul o desfătare aducerea la rampă a jargonului şi argoului hoţilor şi delincvenţilor, reprezentaţi de iniţiaticul, filosoful Dinu Piştalu, misteriosul caid internaţional al puşcăriilor, manierat, sediţios, acest Rastignac sarcastic, inventiv şi aventuros, cinicul maestru al evadărilor. Cu el proza lui Buzura capătă gust şi o alonjă inedită. De care se lasă captivat însuşi Matei, gravul şi îngânduratul erou al intransigenţei morale. Nu putem nega proteismul şi versatilitatea stilistică a lui Buzura, mai ales în excelenta probă de mimetism, de artă a contrafacerii şi pângăririi în care sunt redactate scrisorile otrăvite ale lui Antim.
În ciuda personajelor prea inteligente în expresivitatea lor (ospătarul, antrenorul, miliţianul), în pofida manierei lui Matei de a se ambala analitic (chiar şi de gât cu violatorul), a lungilor partide de ping-pong verbal de dragul vervei şi al sarcasmului ca gimnastică a minţii, Recviem pentru nebuni şi bestii este o demonstraţie de forţă a stilistului Buzura. Compendiu vizionar asupra stării naţiunii, reabilitare a romanului românesc dar şi a statutului scriitorului şi a intelectualului român în general, cartea lui Augustin Buzura consacră definitiv în istoria literaturii noastre realismul psihologic în cheie morală, în linia unor Dostoievski, Musil, Th. Mann, Camil Petrescu sau Mircea Eliade.