„Viaţa unui om se poate sfârşi, dar viaţa artei sale, nu.”
Zeami – Şapte tratate secrete de teatru Nō
Gonesc prin amintiri, blânde sau dureroase pentru a-mi insemina privirea asupra prezentului, trist și mohorât… amintirile au în ele glasuri de dragoste și prietenie, răspântii de neliniște, dar înăuntrul lor poți trăi ceea ce ai fost. Și apoi, fără amintiri, fără trecut, prezentul nu are șansă de viitor.
Nu putea fi cunoscut… de fapt, nimeni nu l-ar fi putut desluşi cu adevărat vreodată. Nu avea cum să fie pătruns… era un amestec de contrarii, de frânturi, de singurătăţi. Solitudine tainică, tăcută, dureroasă… din ea se descărcau energii şi erupţii, frisoanele excesului, riscurile ce şi le oferea bucuriei de a trăi. Un suflet făptuit din temeri, fragil şi impulsiv, flămând de viaţă, mândru de patimile sale, lucid şi caustic în desluşiri, luminându-şi cu voluptate abisurile, întru desăvârşirea însingurării. Un trup de uriaş îl călăuzea. Şi-l purta distins, elegant, bărbăţie rasată din complexe… Aventurau împreună. Venea de undeva, dintr-o rouă a inocenţei, înzăuat într-un cinism sclipitor. Se trăia obsesiv, dilatând timpul în cioburi de eternitate trecătoare. O vitalitate rafinat brutală reuşise să i se impună şi să-i vegheze ceremonialul intim al arderilor. Gândea prin simţuri, înnobilându-şi poftele şi obligându-le să ia zborul spiritului. Sfredelea incandescenţa gândului cu o potenţă sălbatică. Trândăvea în melancolie pentru a se înfrâna. Avea relaţie erotică cu viaţa, de trădare şi surpare. Purta înălțări şi furtuni în mădulare. Se răcorea în tăcerea tainelor. Cugeta prin vrajă. Se domolea prin sarcasm. Fermecător, se risipea în iluzii, biciuindu-şi spaimele. Vulnerabil, sentimental, enigmatic, năucea. Era de necuprins… şi… şi… Trăia în Talent.
M-a cucerit. Mi-a fost inspiraţie şi lumină vreme de-o viaţă. Pândit și hăituit de oficiali, cârdăşit de proşti, adorat până la invidie de prieteni, respectat cu sfinţenie de breaslă, singur în faţa publicului, artistul George Constantin, era făurit din cristal de magie și reuşea să supună şi să secătuiască harurile existenței. Era un bărbat peste care doar moartea, parteneră de glorie, a reuşit să treacă. Ecoul artei lui cere reculegere.
L-am iubit. Te fericeai iubindu-l. Era nefiresc de surprinzător… Călărea visurile, imaginând orizonturi de sensuri prin interpretare.
Ne-am întâlnit în primăvara lui ‚70 din secolul trecut, când eu, student încă, crăpasem preţ de o privire porţile teatrului… Dincolo, în tărâmul vrăjit al regilor, al prinţilor, al bufonilor, al minunii şi uimirii, domnea George Constantin.
Rang, strălucire, nobleţe – totul altfel.
Debutam pe o scenă profesionistă, după Cartofi prăjiţi cu orice de Wesker, la Studioul Casandra. Teatrul căuta un regizor pentru un spectacol în premieră şi Radu Penciulescu mă recomandase. Şansă! Harul de profesor al lui Penciulescu.
Echipa de zgomote, dramă incitantă a lui Fănuş Neagu, pe scena de la Nottara cu: George Constantin, Gilda Marinescu, Ștefan Radof, Ioana Manolescu, Camelia Zorlescu, Alexandru Georgescu și Ion Moga… Prima lectură, în biroul aerisit al lui Horia Lovinescu… Fănuş vorbea noduros, năduşit de emoţie. Fotografi, reporteri… Un mare scriitor debuta în dramaturgie. Piesă premiată de juriul Uniunii Scriitorilor în acel an. Îi căutam neîncetat privirea… pentru încredere, pentru binecuvântare. Răspundea din când în când, învăluind indiferenţa în duioşie. Sigur îmi simţea pulsul. Se plictisea în vorbăria din jur. Ochii îi căpătau o candoare vicleană… ura ambalajul artistic, publicitatea zornăitoare, teatralâcul… Am început lectura. Desfătare copilărească pentru actori. Se întreceau în dantelării, înnodând ştrengării trecătoare… Deodată ne-a secerat fulgerul nuanţelor: „Am un nume de fluviu şi sunt doar un biet scuipat”. Era Nil – bizonul otrăvit de viaţă. George îi înghesuise în ţarcul fulgerului… Biciul năpraznic al harului trăsnise miezul cuvintelor… Lăcrimau, sângerând rosturi și înțelesuri.
Era El, artistul nepereche – surpând personajul în vrajă, botezându-i destinul. Am dat drumul viului nostru, isteric, zgomotos, fâstâcit… Aplauze… bucurie… interjecţii! Sughiţuri histrionice. Și brusc – Tăcere. Privea absent, odihnindu-se parcă în buimăceala noastră. Scrijelise cu semn imperial frisonul de nelinişte şi acum obliga secundele să-şi întindă vertebrele ţăndărite…
Tăcerea adâncă potenţa dimensiunile şocului. Şi-a trecut uşor limba peste buze, liniştindu-şi discret un tremur al bărbiei. Glisa şovăitor accentul seducţiei din concret spre vârtejuri abstracte. Nu ştia, nu mai ştia să rateze. În aburul clipei, construise filigranul unicităţii din atomi de măreţie şi deriziune. Viril şi acid, intrase seniorial în vraiştea din noi. Ne boţise aroganţa de a-i fi parteneri. Înăuntrul nostru se gudurau emoţii… Ondula fără chef textul piesei, încercându-i supleţea… Paginile rămase fugiră printre degetele lui lungi, delicate. Niciodată momentele de har nu aveau încheiere. Sec şi grav, nemulţumit parcă de pierderea timpului (ironia şi sarcasmul şerpuiau totdeauna în el), ne întreabă: „Mai citim?”. Era greu să continui. „Ne oprim aici”, am răspuns, prins în poalele jocului. A închis primul textul. A băut încet apa unui pahar luat de pe masă. S-a cufundat boiereşte în fotoliu, ridicând uşor capul spre tavan (abia atunci am observat că toţi ceilalţi stăteau pe scaune). Momente de linişte, dorite de el, pentru a împărţi rosturi. S-a întors spre mine, făcându-mi un gest discret cu pleoapa. Numai eu puteam să-l văd. Semn neaşteptat de apropiere. Apoi, frângând urma de intimitate: „Să vedem ce vrea regizorul…” Straniu şi inhibant accentul pus pe finalul cuvântului. Învârtea paharul, iritat de supunerea celor din jur. Trebuia să atac. Era singura soluţie pentru a lucra… „Spune-ne… ce o să facem cu piesa asta… să nu muncim degeaba”, silabisise tărăgănat cuvintele. Am dat drumul vorbelor, îmbrâncit de frică, aprins, pătimaş. „Aveai aburi pe faţă” mi-a spus mai târziu. După vreo zece minute am tăcut. Sfârşisem… Şi-a trecut mâna prin barbă… Devenise simplu, adânc… altfel… Crease din nimic o solemnitate specială. Mă pătrundea lucid, gânditor. Îmi cotrobăia sufletul… Şi-a sprijinit privirea pe Gilda Marinescu înainte de a vorbi. Împliniseră multe roluri împreună. „E de muncă… greu pentru… noi ăştia din scenă”.
Umorul lunecos născu panică. Fănuş Neagu se repezi prunceşte, de-a buşilea, congestionat… Prinţul metaforei rătăcea în debut… „Voi sunteţi geniali… (o uşoară gângureală de modestie la unii). Şi… da, toţi geniali.” Scriitorul înţelesese totuşi că George nu încape în laudă. „Regia, e… cum spunem noi… o facem… bine… Cum vreţi… Eu merg pe mâna voastră”.
Un râs tăios, exploziv, gâdilat cu accente de virtuozitate, impunând, îl stopă violent. George Constantin s-a ridicat neaşteptat de sprinten din lâncezeala fotoliului. Era uriaş, impunător… Părea şi amuzat şi iritat de vorbele lui Fănuş. Sfârşi râsul într-o uşoară grimasă…
Laconic întinse mâna spre scriitor, unduind ambiguu: „- Ne vedem la premieră…
Acolo să ne peticeşti cu geniu… Până atunci mergem pe mâna lui – făcu un semn din cap către mine. Apoi… cât noi muncim aici, poate mai scrii o piesă!”
S-au risipit care încotro prin biroul directorului. Rămăsesem singur lângă fereastra mare a încăperii. Îmi adunam notiţele risipite. Nu le privisem niciodată de emoţie. Stătusem pironit în ochii lui, pentru a nu-l pierde.
„Vrei puţină apă?…” Se apropiase de mine cu paharul umplut. Am băut… o comandă tainică. Îşi muşca uşor buza de jos. „Mai vrei?” Băusem tot fără să-mi dau seama. Privi înserarea ce se strecura dincolo de fereastră.
„Am înţeles ce vrei… nu ştiu dacă o să treacă.” L-am ţintuit speriat… „Încercăm… mă linişti – pentru plăcerea noastră.” Mă trecuse de partea lor. Râse cu înțeles… apoi stins: „Câţi ani ai?” Alterna forţa cu sfiiciunea, tandreţea cu sarcasmul. Uitasem pentru o clipă. Însurat, doi copii… 23!?
Era oare suficient pentru a-l întâlni?
S-a întors brusc, simţind venirea „arzândă” a lui Ştefan Radof. Interpretul lui Muşat păşea fericit pentru a… n-a apucat.
„Ştii, Ştefane, cine e foarte bun în rolul ăsta al tău?” Radof s-a stins. „Vasile… Vasile Niţulescu.” Mi-a făcut din nou semn cu ochii ştrengăreşte. Golănea astral.
Aşa a început. Un drum de peste două decenii. Lucram de trei săptămâni împreună. Mă îndrăgosteam de el în fiecare repetiţie. După… treceam pe la „Moldova”. Numai noi doi. Îmi povestea… de dragoste, de viaţă…
Începusem să îi ating sufletul. Spovedaniile noastre ne-au apropiat. Vedea teatrul viu, provocator, şocant. Vorbea interpretându-se, născând magie, învăluind totul într-o cuceritoare stare… Gândea tot timpul o altă dimensiune a realităţii. Comunica şi comenta simultan. Cobora brusc în infernul colcăitor al viscerelor. Se juca scăldându-se în viaţa tumultuoasă din el. Se îmbrâncea cu instinctele, trimiţând deriziunea într-o riscantă măreţie. Dilata nepermis de adevărat, obligând limitele… Se fascina singur în truda studiului, bucurându-se că poate atinge ceea ce ştia că nu poate cuceri. Rolurile le topea într-o puzderie de detalii… elibera sunetul unic din structura unui personaj şi îi vibra energiile, provocând o trezire şocantă. Piesa era înăuntrul lui. Măduva piesei îl verticaliza. Năştea întâi partitura… Arta lui era muzica. Personajul hipnotizant se spovedea şi nu reuşea să-i ascundă nimic. Prin explorări misterioase ghicea destine, inventând realul imaginaţiei. Folosea confuzia pentru limpezime şi oferea prietenie neliniştii. Orchestra incandescent, în disonanţe armonice. Prin circuitul sangvin al caracterului, pipăia armura invizibilă a gândurilor. Vedea prin simţuri. Trăia prin taine. Nestingherit de excese, de fantastic, de banal. Prin tehnică desăvârşită, spiritualiza. Lansa identităţi… Apoi, Artistul cenzura Actorul. Selecta răspunzător de înnobilarea histrionului, dimensiona semnificaţiile, inciza vertebrele logicii. Năştea cunoaştere. Medita jucând. E unul dintre puţinii actori ai lumii care are Operă; dar aici la noi, e lăsată uitării.
Nu realizarea scenică era finalitatea, ci inedita pătrundere a meandrelor fiinţei ce se trăiește. Cerceta viaţa. Biciuia obişnuitul, rănindu-l cu sensuri. Cuvintele lui erau stări şi imagini ce împerecheau inconfundabil fantasticul şi realul, derizoriul şi sublimul, penibilul şi… Fascina prin altitudinea umanului.
Era simplu ca furtuna şi necruţător ca ea. Actoria îi era unealtă. Persifla profesia şi viaţa, sugerând lâncezeala. Calea lui de creaţie era văzul tactil dincolo de cuvinte. Trăia prin artă o viaţă paralelă de cuceritor, împotriva vieţuirii insului.
Un solitar al unei solidarităţi utopice.
Întâlnirile noastre erau scurte, bolnave de încordare. Ne lăsăm trăiţi. Mă învaţă că existenţa e text de lucru.
„L-aş juca pe Trigorin,… ce zici? Am găsit ceva… la el…” Tăceam susţinându-l în plăcerea-i ascunsă.
„Ştii ce contează la… Trigorin? Farmecul… farmecul. Ară și rodește cu sentimentele prin suflete, din plictiseală…”
Rămăsese orfan de tată. La moartea mamei sale, eram în perioada de repetiții la Barbarii, mi-a povestit clipele sfârşitului. Văzuse aburul morţii.
„Bărbatul cu care s-a măritat mama … nu pot să zic, m-a hrănit, m-a crescut… dacă nu mă bătea poate ajungeam o puşlama… Ştii… merg cu el să cumpăr haine pentru înmormântare.”
Avea un cult al familiei și o disperare a neputinței realizării ei. Era o răspântie de singurătate. Înainte de a merge la operaţie, să-i deschidă alţii inima, lucid şi autoritar ca totdeauna, le-a spus celor dragi să fie lăsat odihnei în mormântul tatălui său. A plecat pentru a-şi trăi acolo copilăria.
Am avut norocul să-l prind puţin, şansa să lucrez cu el în teatru şi film. Am scris şi am făptuit spectacole, fascinat de arta lui. Am gândit distribuţii ideale avându-l lider şi am renunţat la proiecte, după o primă lectură, pentru a nu distruge magia desăvârşirii primului contact sau, alteori, pentru a-i accepta capriciile.
„Ştii la ce m-am gândit?” – zâmbi.
La sufletul femeii!” am răspuns.
Râse molcom…
„Nuuu… la Cehov şi… Gorki. De ce-au scris atât de bine?- tăcu o clipă.
„Erau geniali”! am șoptit. Mă privi adânc. Apoi…
„Boala… Înţelegi? Boala. Întâlnirea zilnică cu sfârşitul. Se ciocneau de moarte. Asta e… Vezi? Simţi altfel. Nu ai timp pentru prostii.”
Zâmbi înmuind tristeţea în umor. „Eh… geniali sunt alţii”. Îi scăpă un uşor fluierat. Melodie neştiută?…
„Ruşii ăştia mari stau în mine. Mă înghesuie… să le dau drumul… să-i botez. Cu Albee… e altceva.”
Îi era frică … de împlinire, de succes, de glorie. Se bucura de viaţă şi din cauza fricii.
Se pregătea mereu pentru dincolo. Era orgolios şi violent – bun şi sensibil. Era năprasnic – fascinant.
Capricios – cuceritor- seducător.
Juca prin toţi porii, prin respiraţie, prin sunete, prin tăcere, prin volum, prin aer… M-a sunat după vizionarea cu Înghiţitorul de săbii…
„Ai făcut un film bun. Ştii, am plecat de la Scânteia pe jos. Am lăsat maşina şi… Am plâns, băiete… Am plâns.”
Era demn şi loial. Generos şi curat. Nu încape în cuvintele mele. Acum, e unda tăcerii. Ne-am despărţit la teatru, el pe scenă, în Molière, eu spectator. La aplauze, îmi făcu cu ochiul, aburit de efort, ca atunci, la început…
Se duce, mi-am zis… Pleacă… Începuse să plece. Viaţa îi plutea deasupra ca o aură.
Delirul cu care biciuise sălile de spectatori era acum respiraţie… oboseală… Abur.
Amintire…