În romanul Constantin (Polirom, 2019), Iulian Bocai înfățișează perindarea printr-o serie de camere cu chirie ponosite a lui Mihai, venit din provincie spre a urma facultatea de limbi clasice în București. Discrepanța dintre elevarea pedantă a obiectului de studiu și mediul mizerabilist în care își găsește vremelnic adăpost protagonistul este evidențiată la tot pasul. Proaspătul „student famelic cu capul plin de Aristotel” trezește uimirea potențialelor gazde prin opțiunea pentru o disciplină fără perspective financiare, ceea ce duce deseori la eșecul pertractărilor locative: „…le închideai tu în nas, regretând că nu ești polițist și că buzunarele viitorului n-aveau să fie pline de bani pentru tine”. În bucătăria precară a unui apartament construit în anii comunismului spre Drumul Găzarului, el redactează o lucrare serioasă și plină de pretenții cu privire la apocrifele homerice: „…tot ce-mi amintesc despre ea e că, atunci când am scris-o, folosisem pentru prima și singura oară în viață cuvântul politropic și îmi uitasem picioarele pe pardoseala goală și ele mi se învinețiseră de la frig”. După ce renunță la încăperea din locuința unui fost inginer la metrou care își înspăimântă chiriașii prin interdicții excesive, vine la examene în sesiune cu trenul de noapte și recapitulează în gară noțiuni lingvistice aride ori autori clasici dificili: „…ce-mi rămânea cel mai des de făcut era să mă ridic în capul oaselor și să citesc despre Ennius sau Plaut sau Herodot și să-mi doresc să adorm la loc în lumina diluată a peroanelor” (p. 26). Pe dealul Mitropoliei, în sălașul sordid al lui Constantin, tânărul se cufundă în lecturi și lucrări de seminar, ceea ce stârnește remarca proprietarului „cred că sunteți singura persoană care-a scris vreodată ceva în casa asta”. În noul cadru, Mihai dispune de un spațiu auster rezervat ocupațiilor la care se reduce existența lui, învățătura și odihna: „…în cameră, unde adesea mi-era urât să mă întorc, fiindcă n-aveam acolo decât cărțile, caietele de greacă și latină și patul, și unde n-aș fi putut prin urmare decât să dorm, să citesc sau să scriu; or, dacă petreci prea multă vreme doar în intervalul acestor alternative, ți se face curând lehamite de viață”. Scoasă din uz, vechea țeavă de încălzire devine bibliotecă improvizată pentru cărțile strânse peste an. Cuprins de dorul de casă, proaspătul student evocă nostalgic alimentara de la parterul blocului, vecinii de scară și liceul „cu profesoarele lui bătrâne de latină care te învățau să scandezi din Vergiliu, marcând măsurile cu gesturi teatrale și cu bărbia sus, ca poeții scaldici”. Precaritatea materială se poate împleti cu afectarea.
Decizia lui Mihai de a se iniția în latină și greacă îi nedumerește pe cei din jur. În discuțiile telefonice preliminare, deținătorii camerelor de închiriat se interesează de facultatea urmată, iar răspunsul prea puțin pragmatic descumpănește: „Altora le spuneai Studii clasice și te întrebau ca dintr-o altă emisferă Păi și ce faceți dumneavoastră acolo?”. Neclară chiar pentru cel în cauză, insolita orientare profesională îi derutase, de altfel, și pe cunoscuții din vremea liceului: „Dădusem la clasice fără să știu exact ce fac și pentru ce, dar de câte ori spuneam cuiva din orașul meu natal ce urma să studiez, mă privea cu un amestec de surprindere sinceră și opacitate, așa cum te uiți la animalele care fac prostii”. Cu un început de simpatie pentru chiriașul său, Constantin îl întreabă la prima întâlnire „Și ce-o să faceți, domne, cu facultatea asta după ce terminați?”. Observația că tânărul clasicist nu are înfățișarea potrivită pentru probabila carieră teologică („…nu arătați ca și cum ați vrea să vă faceți popă”) determină o reacție de plictiseală și dezgust: „Nu mai știu ce i-am răspuns, fiindcă mi se pusese întrebarea de atâtea ori, încât mi se făcuse silă de ea”. Plecată la muncă în străinătate spre a-l întreține la studii, mama lui Mihai acceptă fără a-i pricepe rostul calea universitară riscantă aleasă de acesta: „A ajuns mai întâi în Spania, unde-a stat vreo doi ani, până […] am părăsit orașul pentru facultatea de clasice – o opțiune pe care ea n-o înțelesese, dar pentru care niciodată nu mă certase, deși știa – ca și mine – că e mai degrabă un salt în gol”. Intimidat de prestigiul limbilor vechi dar admirativ față de cunoscătorii lor pare Constantin care, aflând ce învață Mihai, îl califică drept „om cu capul mare”. Aprecierea inițială este confirmată de dorința gazdei de a dezbate cu un interlocutor doct informațiile culese din emisiuni culturale despre Goethe teoreticianul culorilor: „…mă lăsam prins în dialoguri lungi și serioase cu moșul, care, încă de când aflase că eram student la clasice, se convinsese că asta trebuie să însemne și că sunt un om cult și-mi mai spunea încă o dată ce auzise la radio”. Interesul pentru antichitate intrigă și uneori impresionează în vremurile noi.
De la început, aspirantul clasicist surprinde amestecul de vetustețe și emfază al specialității pentru care a optat. Într-un decor uzat și neîmbietor, la „cel mai urât etaj” al clădirii, „cu ușile vopsite într-un crem de debara și acoperite cu grilaje”, activitatea are loc în săli de clasă mici și „ticsite pe margini cu dulapuri vechi”, căci departamentul e „locul unde toată mobila universității venea să moară”. Aspectul bătrânicios al cursanților mai vârstnici decât cei de la alte facultăți corespunde ambianței desuete, debilitatea fizică fiind compensată de pretențiile intelectuale: „…vedeai des persoane trecute de treizeci de ani, cuminți și politicoase, în al căror corp când ftizic, când trupeș puteai citi după o vreme că sunt convinse că citesc lucrurile cele mai dificile scrise vreodată”. Mândri de cunoștințele lor particulare despre lumea veche, în același timp dornici de faimă imediată, mulți colegi bărboși sunt „îndrăgostiți de exuviile și sfoiagul istoriei” însă „în aroganța lor tăcută tremurau de teamă că o să moară neștiuți de nimeni în țara asta flămândă unde niciun om nu mai citește Teocrit”. Morga și ticurile clasiciștilor încredințați de propria valoare marchează parcă apartenența de castă fiind preluate de la o generație la alta: „Îți vorbeau toți cu lentoare, ca și cum pentru a spune ceva trebuiau să se întoarcă de la periferiile gândirii, și mereu țuguindu-și buzele – un obicei pe care în primele luni îl imitasem și eu, pentru că era la modă”. În timp ce debutanții se bucură că au cu cine să discute despre Tacit pentru a-l declara „genial”, cei din anii mari îi privesc pe bobocii mai răsăriți „cu o indulgență falsă și invidioasă, care ascundea ciuda de a vedea că oamenii pe care-i crezi necopți sunt în stare să enunțe cu ușurință adevăruri pe care tu însuți le-ai căutat multă vreme”. Pe lângă absolvenții de studii teologice atrași de sonoritatea limbilor bibliei, dintre colegii maturi și cu ifose se remarcă licențiații în filozofie care râvnesc să citească textele clasice în original după ce s-au lămurit că „nu e de ajuns să știi să spui din când în când gnothi seauton și finis unversae carnis venit”. Snobi, ei sunt pătrunși de „filosofia aia dulceagă și provincială a anilor ʼ90, care făcea obligatoriu să-ți dai ochii peste cap în fața oricărei dovezi de înaltă cultură, mai ales în fața oamenilor care stăpâneau etimologiile elinești”. Pe de altă parte, novicele atent la carențele mediului în care a intrat își admite ignoranța și inadecvarea: „Dădusem la clasice fără să știu exact ce fac și pentru ce”.
Cu trei restanţe la materiile lingvistice la sfârşitul anului I, după ce a trecut peste examenele de cultură „cu lejeritatea dintotdeauna a studenţilor mediocri”, Mihai are doar o spoială de cunoștințe în stare să-i epateze pe nespecialiști, suport pentru simularea erudiției: „Ştiam expresii pe care le puteam folosi ca să dau textelor pe care le scriam un aer doct şi care aveau succes printre oamenii citiţi: de novo, dulce et decorum, sine poena, ex officio, fati immemor, ex utraque parte, ejusdem farinae, pius Aeneas”. Capabil să distingă între rutuli, etrusci şi sabini, să citeze fraze traduse din Tacit, să înșire „numele câtorva împăraţi cruzi şi lipsiţi de scrupule” din biografiile lui Suetoniu, cu noțiuni din tragici și din Aristofan, el sintetizează situația: „Altfel nu pricepusem mare lucru şi terminasem anul aproape la fel de deştept în privinţa lumii antice pe cât eram când venisem la studii”. Evaluate lucid și în derâdere, acumulările primului an universitar nu presupun o reală familiarizare cu domeniul.
Intrat la facultate „din idealism” și rămas acolo „din inerție”, Mihai are de gând să renunțe la explorarea unui univers definitiv apus care nu prezintă interes decât pentru elitiști bizari și marginali: „… cine pe lume mai lua în serios toate lucrurile alea moarte de milenii? Arhivarii, bibliotecarii, virginii, snobii, vechii aristocraţi cu arbore genealogic în latină, englezii şi naivii”. Blamându-și elanul care l-a adus în acest „fund de lume”, pornire născută nu din „curiozitate sinceră”, ci din „servilism şi vis adolescentin”, el se lamentează: „Cu ce mă ajuta că citisem Lucan şi că ştiam cine sunt deipnosofiştii?”. Pe punctul să sisteze orice efort, ca spre a-și justifica dezertarea, susține că vechimea sectorului implică lipsa originalității pentru cei confruntați cu multitudinea exegezelor: „…aşa-ţi omori creativitatea, atâta câtă e, scufundându-te în negura istoriei, de unde nimic nu te mai scoate, căci trebuie să fii prea mult tu însuţi ca pierzându-te în labirintul atâtor cărţi prăfuite să mai reuşeşti să ieşi de-acolo teafăr, ori măcar cu ceva de zis care să fie al tău”. Fără a se putea gândi la vreun original rămas intact după ce a străbătut „bezna” grecilor şi a romanilor, Mihai e circumspect față de cei dispuși să sondeze antichitatea colbuită, fără șansa reînvierii: „Din ăştia nu ieşi întreg decât dacă eşti la fel de plictisitor ca ei, îmi ziceam, altfel mort şi cu picioarele înainte, îmbălsămat cu ode safice, strigări pindarice, lamentaţii anacreontice, o mumie vorbitoare”. Posesori ai unor cunoștințe irelevante, magiștrii care deslușesc cu mândrie ortografia elină şi se minunează cum s-a dus Schliemann, „vai, Schliemann însuşi, ca nebunul prin Turcia, să sape în pânza freatică a istoriei după Troia 1, Troia 2, Troia 3, Troia 4” atrag sentința aspră a discipolului neispitit de știința seacă și anostă: „Intri în clasici poet şi ieşi profesor, îmi spuneam, aşa cum intri în spitale sănătos şi ieşi bolnav. Sunt colonizatori cu toţii şi […] au nevoie de tine, ca să te umple cu balastul lor, cu filologie, cu istorie, cu erudiţie, cu nisipul ăla mărunt şi fad al inteligenţei lor”. Pătrunși de însemnătatea unor cronologii care îi entuziasmează („Ferească sfinţii părinţi să nu ştii care istoric latin vine după altul ‒ ei au făcut Renaşterea. Renaşterea, nu o jucărioară, Renaşterea însăşi”), aceștia înăbușe orice individualitate sub zgura învățăturii, afirmă tânărul: „Omoară tot şi cu cât îi iei mai în serios, cu atât uiţi mai repede cum te cheamă. Uiţi până şi cine eşti ori dacă […] mai ţii minte cine eşti, atunci e doar pentru a te lăuda în faţa altora că ştii latina”. Năzuind să-și afirme identitatea iar nu să fie „purtător de cuvânt pentru uitaţii istoriei”, conștient totuși că dă glas unor „frustrări personale de vulpe care nu ajunge la struguri”, Mihai părăsește facultatea pentru cea de științe politice, unde „se duc oamenii care știu că vor să fie importanți dinainte să fi învățat ceva”.
Într-un moment de bilanț după ce își schimbă parcursul universitar, cel atras cândva de aura antichității insistă că „luarea în serios” încercată în primele luni la studii clasice „nu putea să fie decât o poză culturală fără sorţi de izbândă”. El se felicită, „de pe malul luminos” al noii vieți, că a lăsat în urmă un loc unde „veneraţia aia în gol n-ar fi sfârşit oricum nicăieri decât în alte studii”. Dificultatea de a-și găsi nota personală în lunga serie de studioși ai unei lumi dispărute îi condamnă pe clasiciști la o muncă sisifică, decretează Mihai: „Studentul la clasice rămâne un etern student şi trăieşte degeaba, ca un cal de povară pus să tragă o căruţă din care nimic nu-i aparţine şi la care nu poate adăuga nimic”. E drept, nu scapă de critici nici cei înscriși la ştiinţe politice, care „învăţau să râdă fals şi des de la vârste foarte fragede”. Predispuși „să se înece ocazional cu propria importanţă”, ei năzuiesc să ajungă salariaţi ai Uniunii Europene sau ai altor instituții unde „ar fi dat mâna măcar o dată pe an cu cineva important ori cu cineva care lucrează cu cineva important”, simțind în orice situație „că ar fi rămas într-un fel în preajma marilor persoane şi probleme”. Între învățăceii pragmatici dar nu prea lămuriți asupra perspectivelor domeniului se află și unii grăbiți să parcurgă operele lui Hobbes, Rousseau şi Mill spre a pronunţa, „uitându-se în lături în semn de modestie, homo homini lupus şi pretutindeni în lanţuri şi puterea însăşi e nelegitimă, simţind cum creşte în ei cu fiecare silabă a acestor dictoane părerea bună pe care o aveau despre ei înşişi”. În cazul lor, cunoașterea se reduce la afectare, iar idealismul cedează în faţa realităţii prozaice a obiectului de studiu.
Referințele clasice abundă în text, folosite de Mihai pe durata studiilor de profil, dar și după lepădarea de acestea. El găsește o cameră pe strada Muzelor, fapt socotit relevant și de bun augur: „…în mintea mea nu se putea coincidență mai nimerită”. Constantin se răstește la câinii din curtea învecinată „frecându-se de temeliile clădirii ca niște bacante”. Înzestrat cu „genul de corp pe care se potrivea bine orice, de la togă la saci de iută”, Claudiu o seduce pe Maria Arcela, una dintre colocatarele studentului. Prin adaptarea unui dicton latinesc, Constantin e sigur că „adevărul e în vin, domne”. Bețivii zgomotoși reuniți în jurul sergentului scandalagiu izbucnesc în „râsete polifemice”. Când îngheață apa în țeava de scurgere, Smaranda și Mihai merg la proprietar „umăr la umăr, ca hopliții” să-i ceară să facă reparații. Anunțul de închiriere la preț redus produce mereu „același cântec succint de sirenă” care îl făcuse pe ucenicul la clasice să eșueze în casa dărăpănată de lângă patriarhie. După schimbarea studiilor, gata să plece din locuință, el alunecă în introspecții melancolice: „…începeam uneori să răscolesc în minte toate dățile în care mă arătasem nedemn sau fals, și atunci îmi părea rău și mă nelinișteam și-mi făceam grozave meae culpae”. La despărțire, când îi împrumută bani cu care să închirieze o garsonieră lângă Parcul IOR, Constantin își reia sfaturile despre anturajul juvenil, sentințe ajunse pentru Mihai „ca niște maxime ciceroniene”. În noul domiciliu, acesta privește hainele din mașina de spălat „nedumerit ca Alexandru în fața legendarului nod gordian”. Odată întocmită lista de cumpărături, pretext de a-și revedea chiriașul de altădată, Constantin începe „dictarea catalogului homeric”. Oricât de superficială, s-ar zice că urma vechilor preocupări rămâne imprimată asupra fostului clasicist.
După moartea bătrânului pitoresc și atașant, Mihai își concepe evocarea drept act reparatoriu similar dezvăluirii clădirilor de sub lava Vezuviului: „În memoria noastră se întâmplă uneori ca o persoană să fie îngropată de nisipul celorlalte lucruri prin care trecem, așa cum se spune că a fost îngropat Pompeiul sub cenușa vulcanului și că, la o mie de ani după ce dispăruse complet sub valuri de magmă și pământ, oamenii Evului Mediu încă-i spuneau dealului care-l ascundea Civita, «Orașul», ținând vie astfel în amintirea lor inconștientă prezența unui lucru care nu mai era de multă vreme la vedere”. Dincolo de straturile uitării, promisiunea redescoperirii unor fresce în culori proaspete ar putea contracara tendința generală de a ignora trecutul.