Experiența de viață, reflexele carierei universitare americane în arealul clujean, pasiunea pentru scris și pentru alte arte tezaurizate în memoria de sexagenar/septuagenar transpuse nesofisticat, neacademic, într-o carte absolvită de irizări stilistice poate suscita interesul nu atât prin conținut, galeria personajelor, cât prin empatia/ întâlnirea cu frumosul, decența, emoția și elevația. Căci sub această imagine se prezintă una dintre aparițiile ultime ale lui Matei Călinescu, Spre România (2000-2002). Jurnal inedit, în fapt, un jurnal de călătorie în Grecia, fieful antichității, cu Atena, inepuizabila sursă de cultură și civilizație, temei al celei romane, apoi cu Creta, doldora de turiști străini, un op confesiv animat de efemerele popasuri pariziene și budapestane și, nu în ultimul rând, cu replici, repliere spre patria-mamă, cu descinderi în Clujul universitar și în Bucureștiul scriitoricesc. Nu lipsesc nici discretele note nostalgice după vremuri apuse, cu minunați dascăli de facultate, întâlniri cu oameni de calitate, adversari ai spoielii de cultură, ai frivolității sau ai aurei nemeritate. Pe scurt, un peregrin exigent, incoruptibil, lipsit de pletora de adulatori, chit că masteranzii, doctoranzii și-ar fi putut „tămâia” mentorul/maestrul, dacă li s-ar fi sugerat… Matei Călinescu, călătorul cultivat, atent la fenomenul socialo-afectiv, arta, ce dezavuează kitsch-ul, apologiile, ignoră ceea ce denumim destindere, relaxare în concediu, spre -potrivit unui truism – încărcarea bateriilor (spirituale), interesat nu de clipă, de cotidianul cenușiu, ci de filtrarea culturală, de doza de istorie, de inubliabil. De intersectarea cu calofilul, sublimul în muzee de tot felul, teatre, conservator, filarmonică. Snobism? Nici vorbă! Pasiune maximă pentru acte mărețe, perene! Ochiul cel vigilent reține detalii semnificative, facilitează analogii rarisime, portretizarea unor anonimi. Un intelectual cu treabă, participant pe mapamond la congrese, conferințe, dezinteresat de podiumuri, de calificativele acordate de media din România, care nu bavardează, imun la nimicuri, socializează cât e necesar, apoi gata de retur. Conștient de tonul prea cuminte, posibil incolor al scriiturii, publicistul induce ludicul care vitaminizează textul.
Orice informație, orice atingere afectivă cu țara nevizitată de trei decenii îl mișcă sufletește, îl învolburează, îi declanșează melancolia, deși cei cunoscuți și apropiați nu mai sunt, peisajul uman e mai pauper, dar apolinicul îl recalibrează. Revede un prieten, cinează cu un scriitor. Un pictor de atmosferă, nu și de moravuri, Matei Călinescu are tentacule de fin observator, corect, imparțial, drept al climatului social. Nu putem camufla o anume glacialitate a rostirii, epurată de tropi, un fel de scriitură de gradul zero, cum o caracteriza Roland Barthes.
Despre portretistică, Nicolae Manolescu nu își ascunde scepticismul cu trimitere exactă la cărți precedente: „Matei Călinescu nu e, propriu vorbind, un portretist. Observațiile lui despre (aceste) personaje sunt mai degrabă ale unui istoric-în parte, și al literaturii” (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, p.1224, Ed.Paralela 45, 2008). Religiosul se furișează în text, iar memorialistul evocă neutru, totuși, nici măcar cu tendință Săptămâna Mare, când tot omul/creștinul se mai înfrânează moral, atitudinal, merge formal sau din convingere la biserică, sosește și Vinerea Patimilor, cu meniu de post…(p. 22 ). Participă la slujba ținută la Biserica Sf. Dionisie Areopagitul, apoi, în ton cu evenimentul, istorisește despre legenda busuiocului. În general, de prioritate beneficiază peisajul, secondat de inspiratele acolade culturale (kitsch-ul ca artă a plăcerii – după A. Moles -, imaginativul nețărmurit Jules Verne, reculul spre Milan Kundera (p. 27). Un respiro cancanier: în Insula Mykonos funcționa un centru gay, revenire la lucrul serios, peren – Ortega Y Gasset, reflecții artistice, vizite la muzee unde te întâmpină Gauguin, Van Gogh, o digresiune privitoare la un pictor norvegian, oaze epice tot pe teme plastico-literare, scurt popas în celebra insulă Rodos, insula trandafirilor, ce nu obturează din ,,frumusețea tăcută a măslinilor” (p. 32.) Și atunci cum să nu exclami: „Hic Rhodos, hic salta!” (Rodosul e chiar aici, fă saltul!,p. 34)
Periplul continuă aparent nespectaculos cu Turcia, cu Patmos, cu Mănăstirea Sf. Ioan Apostolul, acela ce a conceput apocalipsa. O nouă breșă în discursul epic, un alt survol dinspre calofil la umanul anodin și necesar ancorat la istoric (Bizanțul slavizat, turcizat) și anecdotic (confundarea unui cimitir cu altul), plus o escală brevissimă acasă, la Bloomington, în SUA, cu relaxarea în biblioteca universității, poate unică, prin numărul și calitatea cărților românești, printre care și cele ale lui Nichita Stănescu… După o utilă plimbare matinală la lacul Griffy, melomanul filolog inovează ideatic prin evocarea politică cu iz reparatoriu – conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej și muzica clasică (asculta Apassionata de Beethoven). Nu are timp de serate, sindrofii scriitoricești, socializări cu masele, întâlniri la universitate, licee, case de cultură, fuge de jurizări, de facilele mondenități, preferă singularul, piscul, orice ieșire în exteriorul casei tonifică spiritul. Obsesia se activează, iar colecționarul de artă își procură cataloage cu muzee, albume de pictură (p. 41), apoi un exod în Evul Mediu, tocmai în 1599 sau 7107 de la Facerea lumii, la Mihai Viteazul și prima tentativă de unire. Sobrietatea mai iese și ea din scenă, doar hrana spirituală rămâne constantă, cu numele de Nabokov, Balzac, Pascal, Baudelaire, Nietzsche, Villon…(p. 57). Câte o știre cutremurătoare – s-a mai stins cutare maestru al logicii, John Barwise – ne avertizează că moartea nu iartă, că suntem pasageri, genii ori neghiobi… Iar prietenia intelectuală cu A. B. mai înseninează fluxul memoriei, totuși, nonbergsoniene (p. 61). De neuitat adagiul lui Marx – istoria se repetă de două ori, drept tragedie, apoi farsă, și îndrăzneala lexicală sinonimă cu un termen nou „iubitor de isusime”, la p. 90. După alte citate din La Bruyère (p .81), poliglotul se întoarce la travaliul personal, o veritabilă obligație morală – o carte despre Culianu, fostul discipol al lui Mircea Eliade, alt compatriot celebru stabilit în SUA. Românismul se vizibilizează în partea a doua, atât prin geografia itinerantă – Napoca universitară, cu temele tabu Mateiu I. Caragiale, Românii și modernitatea și entuziasmul revederii lui Lorenzo Renzi ori Mihai Nasta, și Bucureștiul studenției, al prietenilor adevărați, D. A., V. C., G.A.
Intelectualul plecat la nici 40 de ani din capitală trece în revistă și unele drame, comunismul, holocaustul, mișcarea legionară, asasinarea lui Iorga, destinul intelectualilor (pp.118-122). Sentimentalismul progresează și confesiv, la p.128, printr-un pretext livresc, Noaptea de înviere de G.A. În aceeași companie agreabilă, post biserică, o descindere la rudele ei, cu mulți invitați, răsfățați culinar cu produse tradiționale românești, de la ouă, miel, pască – combinarea modestiei cu vectorul tradiționalism – la sângele Mântuitorului, vinul, unul tipic nouă, celor din acest areal centrist și estic european… În orice mediu te izbește la Matei Călinescu, naratorul diarist, un ”spirit academic, echilibrat și raționalist, posedând facultatea de a condensa o personalitate sau o operă în limitele unei propoziții-definiție” (Marian Popa, Dicționar de literatura română contemporană, p.168, Editura Albatros, 1971 ). Sejurul bucureștean a luat sfârșit, înapoi la Cluj, la o conferință, Caietele Echinox… Materialul prezentat: Cum se trăiește în România (p.132).
Dacă „Un alt fel de jurnal (2005), ținut cu intermitență între 1973-1981, adică în aproape întregul deceniu de după emigrare, e lucid, exact, cu caracterizări ale oamenilor și ale evenimentelor cu atât mai remarcabile cu cât autorul nu putea prevedea evoluția lor…” (N. Manolescu, op. cit, p. 1223), de ce nu s-ar bucura și noul op al memorialistului de aceleași aprecieri, mai ales că oaza de patriotism neclamat, nefardat a lăsat o undă de parfum…
Matei Călinescu, Spre România (2000-2002). Jurnal inedit,
editura Humanitas, 2016