Într–un amplu context liric în care predomină umbrele mergând până la tenebre, neliniștile mergând până la angoase, Gabriel Chifu e un bard al luminii, al „stării de bine”. O fibră stenică, o încredere primară în sine îl face să-și așeze versurile în acolada unui existențial pozitiv, fără ezitare mărturisit: „Cum stau pe crengile portocalului din Tesalia/ fructele coapte, aurii,/ așa stau în inima mea bucuriile.// Cum stau globurile de sticlă în bradul de Crăciun./ Și, da, cum stau în paginile cărții versurile/ nepieritoare./ Și, da, da, cum stau pe bolta cerească stelele./ Și da, da, da, cum stau pe pereții bisericuței/ icoanele,/ așa stau în inima mea toate aceste emoții, miriade” (Emoțiile). Se află aici o bucurie de a trăi aproape sufocantă. Până și momentele deviante au parte de o clementă întâmpinare decorativă: „Cum stau împărătește în adîncul mării, peștii multicolori și enigmatici,/ așa stau în inima mea neliniștea, îngrijorările” (ibidem). Două planuri se disting în culegerea pe care o avem acum în vedere. Pe de-o parte unul autobiografic, în care Gabriel Chifu își înscrie secvențele drumului parcurs, introspectiv revizitat, pe de alta cel al expresiei temperamentale, în continuă actualitate. Începutul ține de o fericită inconștiență premonitorie: „Credeam că sunt, ci nu eram. Soarele interior, invizibil, nu răsărise pentru mine. Mari întinderi din mintea mea stăteau îngropate într-un întuneric compact, umed și contagios” (Soarele interior. Peisaj utopic). La apariția „soarelui interior”, are loc revelația mioritică a limbajului: „Iar prin văile înrourate, aidoma unor misterioase turme de mioare, cuvintele strânse unele lângă altele, alcătuind propoziții, fraze pline de-nțeles, versete întregi ce așteaptă doar buzele care să le rostească, doar mâna care să le transcrie” (ibidem). Urmează insațiabila patimă a lecturii: „Ajunsesem un căpcăun care înghițea totul cât ai clipi din ochi, fără sațiu. Citind, mă plimbam nestingherit prin paradis, eram acolo ca la mine acasă” (Cărți, Paradisul). Cărțile îl ajută pe adolescent a lua cunoștință de șansele ființei lăuntrice, a și-o confesa, a și-o comensura în nelimitata-i expansiune: „Și am început cu neascunsă voluptate/ să plec din trup, să mă extind./ Să cuceresc noi și noi teritorii./ Am ajuns în mai multe locuri în același timp,/ am fost în mai multe chipuri în același timp./ O, da, în fine, acum eram în largul meu,/ îmi aflasem măsura” (Expansiunea). Despărțirea de un animal iubit reprezintă un contact cu stihia morții: „Abia când a murit Rex, câinele meu drag, am înțeles cum stă treaba: doar soarele și stelele de pe cer țin veșnic, oamenii și celelalte viețuitoare din preajma lor sunt trecători, închid ochii, adică se sting ca lampa rămasă fără gaz și sfârșesc în pământ. Am plâns răvășit de durere, când mi-am dat seama”. Ceea ce semnalează procesul dificil, complex, imprevizibilă sursă pentru poezie, a vieții care se mistuie treptat. Preț dureros al eternității…
Devenind prin forța lucrurilor un soi de detectiv al innumerabilelor schimbări din jur, școlarul își dibuie destinul: „Însă am observat că lucrurile nu se petrec toate deodată. Am văzut și că floarea în pom se ofilește. Și iarba. Zăpada se topește și vântul amuțește, chiar și lumina piere. Așa am înțeles, în felul meu, că nimic din ce-i pământesc nu rezistă, nu dăinuie, totul se ruinează, se sfărâmă, se destramă, se cheltuie și trece” (Ce vrea să fie timpul). Capitală apare experiența magnetică a erosului, a euforicei captivități ce-o impune: „Am mai simțit și niște cătușe care m-au legat de ea. Nu se zăreau, dar erau acolo, din oțel strălucitor, de neînlăturat și mă legau de ea. (…) M-am pomenit că îmi apare și-mi crește în minte un magnet ciudat care m-a făcut fără de minte: căci oricât de departe s-ar fi aflat ea, magnetul acela o căuta, o găsea, o extrăgea din mulțime și o aducea la mine” (Poveste fără sfârșit). Iar trăirea mistică e tradusă în icoana unui Dumnezeu auctorial: „Mi-am citit inima din scoarță-n scoarță./ O știi pe dinafară./ Îi cunoști trecutul și viitorul/ așa cum nimeni n-ar putea să cunoască./ Fiindcă, de fapt, nu doar ai citit-o,/ ci chiar tu ai scris-o, ai alcătuit-o” (Psalm). E drept, seninul copleșitor girat de atari texte e pe alocuri întrerupt de consemnările contradictorii ale dubiului, decepției, suferinței morale. Avem însă a face aici nu cu o cedare a ființei native, ci cu răsfrângeri ale raporturilor sociale, precum și cu o problematică a intelectualului care intră în sfera depoziției de sine: „Se face frig în miez de vară/ și beznă la amiază./ Îngheț așadar și mă-ntunec:/ ce lume plină de zăbrele,/ și de cortine-nșelătoare,/ și de poteci greșite./ Da, greșite-s drumurile toate, însă, fără greș,/ toate în același loc pe toți ne duc:/ un fel de azil strâmt, de piatră,/ unde doar să intri, niciodată să ieși” (Locul cu intrare și fără ieșire). Ori un peisaj vizual-auditiv, cu diabolică rezonanță, al Bucureștiului actual: „Străzile sunt pline-ochi de mașini. Logic, nici una nu reușește să înainteze. Ca să scape din capcană, au început să se suie pe acoperișuri, încearcă să-și croiască drum pe acolo. De furie, toți se năpustesc asupra tuturor cu îndreptățită disperare. Din difuzoare nevăzute, răsună un hohot de râs strident, diabolic, care-mi sparge timpanele” (Decembrie în orașul B. O viziune). În opoziție, mediul etern luminiscent al Calafatului natal, implicit mustrător: „În același timp, din dimineața de vară toridă și ternă iese o altfel de dimineață: neîntinată, răspândind o lumină intensă, care dă peste margini. Iar din străzile orășelului ies alte străzi: sunt patriarhale, sunt stăpânite de liniște și de mireasma unor tei seculari” (Univers secund. O viziune). Eul liric își revine lesne din episoadele conflictuale, regăsindu-se în liniile temperamentului ce-l disting. Postura speculativă apare doar ca un factor de contrast la cea emoțională, mecanism organic al dispoziției lirice. Întreaga ființă se retrage într-însa precum într-un prețios adăpost: „E-n trupul meu eroarea, sunt slab, aproximativ,/ suferind, efemer, muritor, dar găzduiesc în mine o comoară/ fără pereche,/ emoțiile” (Emoțiile). Afectul dictează lumii, inclusiv celei meteorologice și vegetale, acordându-i chipul și asemănarea sa. Putem vorbi de un soi de miracol al stărilor afective: „Într-o zi am hotărât să ne despărțim și chiar/ ne-am despărțit. (…) Au trecut ani de la ruptură. Și observ contrariat/ că de-atunci, într-una, fără tine,/ se luminează de ziuă mai târziu/ și se întunecă mai devreme./ Salcâmul înflorește mai greu și numai pe jumătate, e fără miros” (Aparat de radio care se aude tot mai încet). Beatitudinea erotică dobândește un ritm de tango: „Iar universul atunci, da, altă noimă are,/ alt cer, și alte stele, și alt soare./ Compus e doar din noi,/ din mine și din tine, din noi doi,/ dar într-un fel anume:/ eu fără nume,/ eu rătăcind în tine/ și moartea nu mai vine” (Iar universul atunci, da, altă noimă are).
Dar lumina cultivată fiind reprezintă laitmotivul acestei creații, cum o patrie sufletească: „Simțurile mele nu recunosc decât partea luminoasă a lumii, caută obsesiv, în orice, paradisul. (…) N-am să fiu capabil niciodată să descriu întregul: partea murdară, ferocitatea, abjecția lipsesc din tablou” (O descoperire amară). Însăși moartea e asimilată luminii: „Ceasul e-aproape: plin fi-voi de sfârșitul meu precum soarele dimineții de lumina lui” (Stare). Suferința luminii e deplînsă în termeni compasionali: „Astăzi, lumina care coboară peste noi are ace de gheață în ea. Precum vinul îndoit cu apă. A fost falsificată, ni s-a dat mai puțin decît se cuvenea și e foarte slabă. E suferindă, zădărnicită” (Tablou de februarie). Flăcării divine i se aduce prinosul propriei Sale lumini: „Din ce este-n mine oare/ cât e al meu, pământesc,/ și cât e primit în dar, de la tine?/ O scânteie din tine, focule mare,/ tu ai pregătită pentru fiecare:/ eu știu, o aștept, mi-o trimiți și te laud” (Psalm). Iar cu o răsucire confesivă, lumina devine morala fabulei existențiale, una mitic senzuală, plasată în fericele mediu marin. Un acord cu intimitatea caloric luminoasă a universului: „Ajung pe o plajă egeeană,/ înot în apa limpede,/ mă odihnesc pe nisipul cald./ Alături, de nu știu unde răsărită,/ o zeitate/ cu trupul uriaș, planturos, transparent, fericit/ îmi spune/ că a oprit scurgerea timpului, ceasornicele rele/ și mă asigură în șoaptă/ că lumea e tocmai bună de trăit” (Vară imaginară, un tablou). Jubilația imaginativă pare fără sfârșit. Undele poeziei îmbătate de sine pleacă de pretutindeni și ricoșează de pretutindeni aidoma unui evantai larg deschis. Acest volum mi se pare cel mai reprezentativ al producției poetice a lui Gabriel Chifu.
Gabriel Chifu, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră,
Editura Junimea, 2020