Și atunci… ce e libertatea?

În ultimii ani, lungmetrajul românesc de ficțiune a înregistrat câteva premiere în ce privește subiectele legate de trecutul nu foarte îndepărtat: cele patru decenii de comunism românesc. Astfel, în 2019 au fost lansate pe marile ecrane Între chin și amin, filmul lui Toma Enache despre Experimentul Pitești și Cardinalul, în care, având drept „pivot” o personalitate exemplară precum cea a cardinalului Iuliu Hossu, Nicolae Mărgineanu vorbește despre persecuțiile la care a fost supusă Biserica Greco-Catolică în România comunistă¹. În 2020, în condiții improprii impuse de pandemia de coronavirus, a avut premiera un alt film care abordează pentru prima dată direct, nu doar tangențial, subiectul deportării bănățenilor în Bărăgan².

Pe fondul conflictului dintre Moscova și Iugoslavia, dintre Stalin și Tito, statul vecin a devenit un „pericol” pentru România și un bun pretext pentru epurarea zonei Banatului de „elemente dușmănoase”, prin aceasta înțelegându-se în primul rând țăranii înstăriți, precum și cei care dețineau sau deținuseră mai bine zis, orice fel de avere, de la cârciumari la industriași, dar erau vizați și etnicii locului: germani, sârbi, aromâni, refugiați basarabeni sau macedoneni, după cum și persoane care colaboraseră în timpul războiului cu nemții ori foști funcționari. Sistemul viza astfel o curățire a Banatului de la frontiera cu Iugoslavia – respectiv actualele județe Timiș, Caraș-Severin, Mehedinți – de oricine ar fi putut reprezenta un potențial pericol pentru regim. Pe de altă parte, deportarea în Bărăgan nu era un simplu exil ci și o formă de colonizare a acestei regiuni a țării. Operațiunea este declanșată în noaptea de Rusalii a anului 1951, 17 spre 18 iunie, când oamenii au fost treziți în miez de noapte de forțele de securitate și ale armatei, li s-a dat un răgaz să încarce în căruțe ce bunuri credeau de cuviință, după care au fost duși sub pază în gări, urcați în vagoane de marfă și în aproximativ două săptămâni debarcați în Bărăgan unde, în locuri parcelate și având indicat numărul de casă li s-a spus să-și ridice, din mai nimic, locuințe. În regiunea Ialomița-Galați au luat naștere 18 astfel de noi localități în care au fost deportate 40.320 de persoane, jumătate dintre acestea fiind țărani. În 1956, deportaților li se permite să revină la casele lor. În cei cinci ani, în Bărăgan au murit peste 1.700 de oameni, de la bătrâni la copii³.

Filmul care abordează frontal acest moment este Și atunci… ce e libertatea?, pe un scenariu de și în regia lui Andrei Zincă⁴⁴ și a avut premiera în august 2020 în cadrul TIFF-ului clujean, unde a obținut Premiul publicului în cadrul Zilelor filmului românesc. Scenariul pornește de la nuvela Proiecte de trecut de Ana Blandiana. Turica (Iulia Lumânare) și Emil Bazan (Radu Iacoban) sunt profesori la un liceu în Băile Herculane. Proaspăt căsătoriți, aspiră la o viață normală. Ea, profesoară de franceză, își dorește o călătorie la Paris. În jur, o lume se destramă, se prăbușește, dar cei doi par a o ignora. Asta până când, surprinși la o nuntă la care Emil a fost avertizat să nu se ducă, sunt înglobați valului de deportați și, după o călătorie plină de privațiuni, ajung în Bărăgan și sunt abandonați alături de alți șapte oameni: cei doi miri, mama miresei, un preot, un poștaș, un meșteșugar neamț și o femeie, unguroaică, ai cărei soț și fiică au fost împușcați sub ochii ei într-o falsă tentativă de evadare. Vreme de cinci ani – și aici intervine „ficțiunea” sau mai degrabă parabola propusă deopotrivă de prozatoare și de cineast – micul grup este lăsat în voia sorții, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat: deportații erau periodic verificați de către miliție și obligați să muncească, să „pună umărul” la consolidarea noii orânduiri. Dincolo de această licență, filmul funcționează în parametrii parabolei. Între membri comunității formate independent de voința lor se înfiripă toate relațiile pe care le presupune un nou început, de la respingere la acceptare, de la conflicte la o relativă înțelegere. Dacă în primele 10-15 minute vocea din off este folosită abuziv, odată povestea mutată în Bărăgan, nu doar vocea auctorială dispare aproape cu totul, ci și dialogurile sunt reduse la minimum dând câștig de cauză imaginii. Naratorul, aflăm de la început, este Emil Bazan, cel care și rămâne într-un fel eroul principal. Într-un fel, deoarece și personajele aparent secundare au partituri importante în dramaturgia filmului. Constrâns să găsească un răspuns „concret” întrebării „Și atunci, ce e libertatea?”, pe care o dădea drept temă de meditație elevilor lui, Emil transformă exilul, izolarea într-un refugiu, un fel de falanster de circumstanță. „Niciodată nu am fost mai liberi decât acum” – încearcă să-și convingă tovarășii de suferință. Emil Bazan devine oarecum liderul spiritual al celorlalți, este cel care, deși mai puțin pregătit pentru supraviețuire, va asigura coerența grupului. Ba chiar se va revolta atunci când sunt înștiințați că pot să se întoarcă acasă: abandonați de autorități, el și ceilalți au găsit libertatea interioară; odată întorși acasă, vor schimba insula a cărei singură constrângere era limitarea în spațiu („Eram pe o insulă, asta trebuie să înţelegi, nu numai pentru a înţelege realitatea, ci şi pentru a ne înţelege pe noi în faţa acelei realităţi. Faptul că insula noastră nu era înconjurată de ape, ci de pământ, nu schimba întru nimic lucrurile şi nu avea cum să-i micşoreze izolarea” – citat din nuvela Anei Blandiana), cu o „celulă” mai încăpătoare – casa, satul, orașul, țara –, dar mult mai coercitivă, mai limitativă. Este aici o atitudine cristică, dar, deopotrivă, și o înfrângere, cel puțin pentru Emil. Libertatea interioară odată dobândită, nu mai poate fi pierdută, ori pentru Emil Bazan, deși un supraviețuitor al terorii, odată cu părăsirea „insulei” pare că și libertatea, mai degrabă încrederea în mântuire se zdruncină. Filmul lasă loc întrebărilor obligându-l pe ipoteticul spectator al zilelor nostre să-și pună întrebări nu doar despre trecut, în speță cel din povestea filmului, ci și despre viitor. „Memoria trebuie să fie drumul care duce nu numai către trecut, dar și către viitor” – este motto-ul, citat din Ana Blandiana, cu care se deschide filmul lui Andrei Zincă. În ciuda unor lungimi și a unei anume calofilii asumate, Și atunci… ce e libertatea? este un film nu de ignorat, dimpotrivă. Este de reținut jocul unitar al actorilor principali, coerența interpretării, toți fiind de reținut: Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Cuzin Toma, Radu Bânzaru, Olimpia Melinte, Nicodim Ungureanu, Șerban Georgevici, Skovrán Tünde, Magda Catone.

Filmul este dedicat memoriei scenografului Călin Papură și celei a lui Romulus Rusan.

______________