Schiță după trei decenii (II)
Piaţa editorială, publicul şi tirajele, genurile „de consum”, noutăţile postcomuniste, premiile literare, prăbuşirile (după 2007-2008 şi după martie 2020)
Înainte de 1989, piaţa de carte a fost controlată strict de regimul comunist, ca întreaga economie (cu excepţia celei de gospodărie familială din mediul rural şi – fireşte – a celei de „piaţă neagră” sau „gri”, tot mai extinse în anii 1980, deceniul marii penurii a finalului de epocă): exista un număr mic de edituri, verificate de cenzură, şi o reţea naţională de difuzare centralizată (o Întreprindere de Difuzare a Cărţii – IDC, după cum exista şi una pentru presă – IDP). Statul tipărea cărţi, libăriile, tot ale statului, le comandau pentru vânzare şi oamenii, lipsiţi de distracţiile din lumea liberă, le cumpărau şi le citeau. În prima etapă, de instalare a vechiului regim, se publicase doar propagandă ideologică, în tiraje „de masă”, de sute de mii de exemplare, stocate în bibliotecile publice, în „căminele culturale” de la ţară, necitite de mai nimeni. După (circa) 1960-1965 sistemul politic n-a mai impus teme şi formule retorice, cenzura a devenit mai permisivă şi s-a putut reconstitui o literatură aproape liberă, pe care publicul intelectual, uneori în cercuri tot mai largi, mai ales în cazul romanelor de critică politică implicită şi chiar şi explicită, a primit-o cu mare receptivitate. Diminuate față de anii ’50, tirajele au continuat să fie considerabile: zeci de mii de exemplare pentru volumele de proză, câteva mii pentru critică, eseistică şi pentru studiile de istorie literară şi peste o mie pentru plachetele de versuri, uneori şi mai mari. Criza finală a diminuat şi aici cifrele, statul comunist fiind obligat să facă economii la orice, de pildă tipărind cărţi pe hârtie foarte proastă, legate în carton moale, care se degrada rapid.
Au existat şi forme de „literatură de consum” în societatea „neconsumistă” gestionată de statul totalitar. Încă din perioada „proletcultistă” a fost încurajată producţia „science-fiction” sau „ştiinţifico-fantastică” (în traducerea românească imperfectă), conform reţetei sovietice transplantate, în ideea că noua construcţie politică avansează într-acolo, înspre un viitor hiper-tehnologizat. A existat o „literatură poliţistă” a perioadei, uneori numită, ironic, „miliţistă” (poliţia comunistă fiind denumită „Miliţie”, iar poliţiştii – miliţieni). S-au publicat numeroase traduceri în genurile respective, inclusiv de romane istorice sau „de dragoste”, chiar într-o colecţie dedicată („Romanul de dragoste”, a Editurii Eminescu), atent filtrate ideologic, nu cumva să iasă dintre limitele morale şi de pudoare impuse de regim.
După 1990 piaţa editorială s-a diversificat enorm, şi în zonele creativităţii competitive, experimentale, de slabă „vandabilitate”, şi – evident! – acolo unde s-au putut face mari vânzări: cartea de consum necenzurată, cartea şcolară, de informare sau de cultivare a modelor (pseudo)intelectuale (de pildă yoga şi alte religii sau ocultisme, „feng-shui”, „formarea personală” şi alte „ameliorări” promise etc.). De asemenea, s-au publicat masiv jurnale, memorii, documente şi reconstituiri istorice ale unor perioade mistificate de vechiul regim, adeseori chiar despre el, despre represiunea comunistă, despre sistemul penitenciar, de tip „gulag”, din perioada 1947-1964, despre dizidenţele niciodată recunoscute oficial înainte de 1989 ş.a.m.d.
De-a lungul celor trei decenii ale perioadei au fost înfiinţate mii de edituri noi, câteva sute reuşind să publice cărţi remarcate şi comentate în presă, câteva zeci impunându-se drept case puternice, cu bune profituri. Unele dintre cele fondate la începutul anilor ’90 s-au menţinut, altele au dispărut, înlocuite de noi jucători performanţi. A apărut şi fenomenul editurilor basarabene, din partea estică a provinciei româneşti a Moldovei, anexată de Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, actuala Republică Moldova: ele au tipărit ieftin acasă şi au vândut mai scump în actuala Românie, deschizând aici filiale redacţionale şi de distribuţie. Editurile din ţara-mamă care au jucat în stil mare au tipărit şi ele în spaţii externe, cu costuri mai mici, de pildă în China.
Tirajele din primul deceniu postcomunist au fost spectaculoase, nu chiar la nivelul celor din anii ’50, dar adeseori, mai ales la proza cu succes de public, superioare celor diminuate din anii ’80.
După care, în următoarele două decenii, vânzările au scăzut dramatic, valoarea de noutate a „fructelor oprite” înainte de 1990 s-a risipit, a intervenit şi fenomenul mutării lecturii în internet, a survenit criza financiară de după 2007-2008 şi piaţa s-a prăbuşit cu circa 50% sau mai mult, ajungându-se la tiraje mai scăzute în România decât în ţările înconjurătoare, în Ungaria sau în Bulgaria, unde populaţiile sunt la circa jumătate.
Oscilaţiile au împiedicat consolidarea unor pieţe distincte şi stabile pentru diversele categorii de cărţi. „Spartă” în bucăţi şi apoi complet „evaporată”, vechea reţea naţională de distribuţie n-a putut fi înlocuită decât de iniţiative firave, locale. S-au articulat până la urmă câteva „lanţuri” naţionale de librării, însă cu puncte de desfacere puţine, doar în centrele oraşelor mari, majoritatea spaţiilor de vânzare de cărţi fiind acaparate de comerţul cu produse mai vandabile, „de larg consum”.
Singura susţinere importantă a producţiei de carte de către stat este TVA-ul scăzut, de 5%. Alte iniţiative legislative sau de încurajare din partea administraţiilor locale n-au existat.
Ceea ce nu înseamnă că s-ar fi „topit” cu totul capitalul simbolic al literaturii ca formă de creativitate „înaltă”, al cărţii ca obiect intelectual respectabil şi al scriitorului ca artist, ca autor prestigios. Cultura română a fost şi a rămas „literaturo-centristă”. Sistemul de învăţământ îi predă în continuare pe marii scriitori, nu pe plasticieni sau pe oamenii de teatru şi film. S-a produs – însă – o ruptură între recunoaşterea simbolică a scriiturilor performante şi consumul lor efectiv: cu excepţia câtorva autori de succes, literatura română actuală nu mai e citită de cercurile intelectuale largi, ci de cele mai elevate, în primul rând în mediile profesionalizate, de scriitori, profesori de română, studenţi filologi. Simultan a avut loc o severă comprimare a interesului şi a tirajelor presei culturale. Totuşi, în anturajele mai restrânse care lansează şi ierarhizează noile valori au rămas în funcţiune mai vechile mecanisme de promovare: fluxul editorial e filtrat prin recenzări sistematice, critica literară îşi menţine poziţiile de autoritate intelectuală, premiile de carte sunt în continuare râvnite şi popularizate.
Totul – înainte de noua prăbuşire a pieţei, din timpul pandemiei COVID-19, din martie 2020 încoace…