Generaţiile/ promoţiile poetice sunt interesante nu pentru fidelitatea în fața unor principii comune, ci pentru că schimbă paradigme. Aceste mutări de accente şi culori se pot observa cel mai pregnant – precum picturile noi în „saloanele refuzaţilor” (toate noile mişcări artistice trec prin faza „refuzaţilor”) – în antologiile generaţioniste. Or, acestea nu doar că prezintă poetici, ci oferă paradigme. Iar o istorie în texte exponenţiale a unei epoci literare recente, dinamice, schimbătoare, poate să suscite interes prin noutate, prin modele încă proaspete, viabile, dar deja omologate/ clasicizate. Ea are şi intriga ei implicită, previzibilă şi chiar inevitabilă, fie şi pentru că – până la canonizarea fenomenului – consumatorul de poezie ar putea să aibă în minte o altă clasificare.
Nouăzeciştii sunt nu doar primii scriitori postbelici sincronizaţi cu poezia românească din toate zonele, ei mai sunt, prin deschiderea hotarelor şi posibilitatea comunicării on-line, colegi (de facultate, de edituri şi reviste), cu poeţi din orice parte a Daciei (antologia despre care vreau să scriu e mostră de colaborare transfrontalieră: editorii şi redactorii sunt de la Chişinău, iar selecţionerii, unul regăţean, altul basarabean, locuiesc în România). O altă calitate, pur literară, a nouăzeciştilor e refuzul livrescului, textualismului, intertextului. Or, în ultimul secol s-a scris şi s-a citit ca niciodată, textele circulând liber în toată lumea, într-o simultană cioplire în cuvânt a tuturor poeţilor, indiferent de locul în care trăiesc și de limba în care scriu. În acest peisaj ecumenic nouăzeciştii plonjează direct în mediul primar al existenţei imediate. Zeii lor ar fi putut să se numească Baudelaire sau Ginsberg, dar asta ar fi însemnat să-i trimitem la bibliotecă, aşa că renunţ. Ei scriu poeme fără perdea, egalând în drepturi şi reabilitând poetic toate cuvintele limbii, inclusiv cele din registrul licenţiosului.
Privită retrospectiv, într-un amestec de document şi legendă, azi generaţia pare a fi una fericită (manifestul fracturist era un joc, nu mai mult). Dincolo de teribilismul afişat şi de autovictimizări, ei au fost susţinuţi de la bun început, mai întâi, în cadrul cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin, apoi la revista Luceafărul, condusă de Laurenţiu Ulici. Dintre basarabeni primul se manifestă (deloc întâmplător) Dumitru Crudu, editat în 1994, concomitent la Târgu Mureş de Al. Cistelecan şi la Constanţa de Marin Mincu. O formulă sintetică vizând apariţia generaţiei ca fenomen o propune Răzvan Ţupa: „Poeții care au publicat primele volume în primul deceniu de după căderea comunismului au cunoscut ultimele manifestări ale sistemului literar marcat de formulele totalitarismului politic și primele semne ale relativizării termenilor în care se regândeau ierarhiile sociale. Și nu întotdeauna în sensuri care să-i avantajeze”. Iar apariţia unui grup distinct, cu estetica lui, în peisajul liric basarabean, tot mai mult dominat pe atunci de optzecişti, Adrian Ciubotaru o explică în termeni de atitudine faţă de trecut: „«Nouăzeciștii» basarabeni sau, mai exact, poeții care debutează în a doua jumătate a anilor 1990 sub acest nume de împrumut nu-și vor mai pune problema trecutului, ci a viitorului. Trecutul îi va interesa doar în măsura în care formele și prejudecățile sale literare vor trebui demolate, pentru a institui un altfel de limbaj și o altă perspectivă asupra realității în și prin poezie”.
Antologia generaţiei 90 include, pe cele aproape trei sute de pagini, mai bine de o sută cinzeci de poeme ale 40 de autori. Răzvan Ţupa alege, modest, un criteriu de selecţie la îndemână: „Pentru că o discuție despre arborescența dezvoltării ideilor literare ar merita un studiu în sine sau măcar o antologie orientată exclusiv pe ciocnirile criticilor români privind domeniul, antologia de față își propune să se limiteze la o serie de poeme publicate de autori de limbă română în ultimul deceniu al secolului XX, poeme care au marcat momentul de creație în care au apărut”. Dar nici vârsta, nici anul debutului editorial nu sunt relevante pentru a include pe cineva într-o generaţie sau alta. Gheorghe Iova, părintele textualismului, e luat prizonier aici, cu tot cu arme, de parcă antologatorii au vrut să-i lipsească pe optzecişti de un argument poetic important pentru definirea esteticii lor. Iova, care debuta în antologia Desant ’83, alături de Ioan Flora sau Gheorghe Crăciun, e inclus aici numai în virtutea faptului că un prim volum cu numele său pe copertă iese de sub tipar abia în anul 1992. Dovada incompatibilității sale cu substanța contingentului e chiar în poemele selectate: „scrierea de cuvinte este un act care enervează a fost cineva care a făcut asta/ și eu scriu urmărind să aflu cauzele și motivele acestei enervări/ pentru că nu mai există o vorbire a mea și-i aud pe oameni vorbind și-mi/ amintesc de acest act al vorbirii scriu/ ca să pot afirma că eu exist…”.
Ezit între a cita secvenţe „reprezentative” (conforme esteticii generaţiei) şi ceea ce-mi pare relevant în afara oricărei poetici predictibile, doar pe criteriul gustului consumatorului care sunt. Daniel Bănulescu reprezintă perfect generaţia (ca estetică şi ca atitudine deloc ceremonioasă faţă de lucrurile mari), dar şi, impecabil, poezia însăşi: „Tu faci un pas/ Şi adulmeci mirosul devenit stricat al vieţii mele/ Te apleci îmi descolăcești firul uzat/ Şi îmi înfăşori în jurul gâtului/ O viaţă reînmiresmată și nesfârșită/ Mă simt ameţit fericit și înspăimântat/ Din pricina bunătăţii Tale Yahveh.” Tandreţea discretă, cinismul şi ironia amară îşi dau mâna în aceste poeme de unicat: „Ești doar un semn pe care mi l-a făcut cineva/ Care a băut o viaţă întreagă cu mine/ Ești doar un gând al șosetelor mele doldora de picioarele mele/ Ca un piept de șomer plin de cântece muncitorești”.
Poezia e (şi) în orice text al lui Ioan Es. Pop. Chiar şi acolo unde alţii ar crede că e proză: „Locuiesc într-o garsonieră dintr-un bloc cu zece etaje și beau la o cârciumă din apropiere unde preţurile-s mici. Voi dispărea cam la vremea/ când toate calculele se vor apropia de sfârșit. sau mai devreme. Mai/ târziu. Anumite socoteli îmi spun că va fi mai devreme”. Definiţia poeziei e tot aici, inserată în „naraţiune”: „poezia seamănă cu pălinca:/ din zece kile de prune, faci un litru de tărie,/ din zece pagini scrise, scoți una de poezie/ sau poate nici măcar atât./ iar eu atâta mai pot să zic: de boală am scăpat,/ dar cu sănătatea o duc tot mai prost”. Dar ceea ce mi se pare paradoxal în această poezie a nouăzeciştilor e încercarea de a îmbina minimalismul neutru sub aspectul expresiei cu un expresionism crescut mai curând pe drojdiile goticului decât pe mucegaiul romantic : „Am de obicei să mă scol din morţi cu pământ cu tot/ […] / Îmi sar viermii din gură/ Și pleoapele mi se scutură de pământ ca de diavol” (Mihail Gălăţanu).
O generaţie distinctă, fără complexe, ar spune Cristian Popescu, nu se teme să revalorifice locurile comune: „Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă în/ care mai toți oamenii erau condamnați la crâșmă pe viață…” Poetul reciclează opera şaizeciştilor cu instrumentele optzeciştilor: „Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume/ și pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea – li s-a/ spus simplu: Caragiale.” Iar în mijloc, punctul forte al promoţiei: realitatea nudă, în care concreteţea nefardată se iveşte, ca în film, ca fundal pentru visele poetice: „Au existat niște cimitire desfundate, să-/ pate cu buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntâi și să caligrafieze, să/ scrijelească cu un cuțitaș pe toate țestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morții noștri cei dintâi, ăi mai prima dintre toți, volintiri/ acolo la-nviere, la Judecata din urmă./ Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți – l-am/ văzut eu cu ochii mei – care adormise cerșind, cu mâna-ntinsă, în stația/ de metrou și oamenii îi puneau mai departe bani în palmă și el se trezea/ fericit de cât primise în vis…”
Una dintre calităţile care face distincţia dintre poezia nouăzecistă şi cea a generaţiilor anterioare e teribilismul. Ceva între Villon şi Baudelaire, cu adaos avangardist. Poezia exponenţială e scrisă (şi) de femei, precum Rodica Draghincescu: „singurătatea mea și-a aruncat chiloții în stradă/ ne-am hotărât să purtăm totul direct/ (istoria mișcării și gloria ei pot fi toastate pe larg/ rememorate între prima bancă din parcul militar/ și prima bancă din tribunal/ la mijloc o sfoară cu chiloței negru regal)”. Dar poate că tocmai acesta este poetul tipic nouăzecist: un Ginsberg feminin, sincer, dezgolit, dar cu sensibilitate mai acută?
Iustin Panţa reprezintă, cu nobleţe detaşată, poezia lucrurilor simple din cotidianul semnelor discrete („numai lucrurile simple nu te dezamăgesc niciodată”). Iată o meditaţie asupra golului: „După ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat/ mușcătura mărului –/ numești în loc de cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent/ ca și cum ai bate un cui în aer (ce comparaţie antologică! – mvc)./ […]/ I-am spus odată, Lângă dragostea noastră firul cu plumb/ nu stă drept./ M-a întrebat, La ce te gândești?/ La nimic, i-am răspuns./ Atunci a ieșit din cameră, a surâs blând,/ știa că nimicul la care mă gândeam este cu totul altul decât/ nimicul la care se gândește ea…” Cariera profesorală a unor nouăzecişti însemna şi topirea în vers a relaţiei poeziei cu realitatea: „Am încercat să le spun/ că există și poeţi vii zice soră-mea/ Cum doamnă nu sunt toţi morţi ca/ Eminescu?/ Nu nu a încercat ea să le spună/ a deschis o revistă a spus uitaţi pe ăsta îl cunosc/ le-a arătat o poză și pe el îl cunosc iar el/ el venea la noi acasă/ Clasa amuţise./ Și pe el îl știu iar el copii/ a zis ea și a coborât printre bănci/ el e chiar fratele meu./ Clasa amuţise iar soră-mea/ în lumina de octombrie/ devenise clar străvezie” (Andrei Bodiu).
Dumitru Crudu s-a împotrivit cu înverşunare parcursului optzecist, găsind, ca o primă soluţie, o salvare absolut remarcabilă şi potrivită ca replică: minimalismul: „un gândac merge spre capătul celălalt/ al mesei/ și se uită la lună/ sunt scaune pahare sunt farfurii/ nu se oprește/ e negru la culoare/ e noapte afară/ el este/ nemaipomenit de singur/ eu mă/ așez pe un scaun alături/ și îl privesc”. E ca Biedermeierul în raport cu romantismul înalt!
Poezia nouăzeciştilor e cu o singură intrare, dar cu multe deschideri. Pe de o parte, ruptura (fractura) dintre ei şi optzecişti e delimitată prin plonjarea în cotidian (doar că aici ar trebui să şi-l asume şi pe Al. Muşina) şi refuzul livrescului şi textualismului (dar aici ar trebui să-l refuze pe Iova). Pe de alta, prin etalarea nudităţii expresiei şi a socialului, ei fac pârtie generaţiei care îi succedă. Iar antologia care îi adună le pune în evidenţă deopotrivă şi fracturile dintre ei (uneori ai impresia că antologia mai curând neagă existenţa generaţiei decât o certifică). Până la urmă, nu doar fiecare nou poet, ci şi fiecare poem inedit inventează un nou cod, un nou stil; implicit, pune de o nouă „generaţie”.
Cartea e o contribuţie la conturarea unui portret de grup, la delimitarea spaţiului unei promoţii, la certificarea unei noutăţi poetice care şi-a confirmat consistenţa şi vigoarea în timp (literatura e noutatea care rămâne, parcă aşa zicea Pound). Nu a închis tema (selecţia poeţilor şi a poemelor având lacunele şi inconsecvenţele iminente), dar a oferit [încă] un prilej de a discuta, cu argumentele/ cu textele pe masă, despre valenţele promoţiei.
Acum suntem noi anticii. Antologia generaţiei ’90.
Selecţie de Răzvan Ţupa și Adrian Ciubotaru, Cartier, 2020