Poemul iertărilor

miroase a pâine coaptă vârsta mea lacrima are circumferințele albe un cireș înflorit
nesfârșite mulțimi de mâini în pânza de păianjen
descălecăm în umbrele prietenilor
le zgâriem umezeala cu unghiile
simțim mirosul sângelui moale ca un răsărit de soare
vocea ta o sală de spectacol
adună iertările din lacrimile prietenilor
la capătul vocii un strigăt
mierlele negre își trezesc foamea
infantilă dimineața își întoarce somnul pe dos
circumferința lacrimii înflorește în razele lunii
se rostogolește pe dealuri dangătul clopotului
sfidează legile gravitației precum lacrima legile iertărilor
în vocea ta s-a așternut liniștea aud culorile curcubeului
ochii plini de fântâni au adormit într-un copac sălbăticit de lătratul câinilor
lemnul lui se hrănește cu lumina felinarului
cu vocea ta ating iertările
cu sângele meu ating urma celui plecat
degetele orbului ochi plini de oglinzi
literele braille loc potrivit pentru plâns
vocea ta plină de lumi paralele
pipăie circumferința lacrimii
are pereții albi
un cireș înflorit
de crengi îi atârnă iertările
mă întorc în vocea ta mă caut în inocența clipei
trupul tău un coș cu lacrimi fierte în lumina lunii
ostenim în noi ascundem răsăritul soarelui în sângele nostru
miezul lui putred e un drum spre stropul de rouă
nechezatul cailor
ne umezește tălpile
vocea ta ne ajunge din urmă
iertările noastre își poartă oasele într-o sacoșă albastră
pune lacăte pe durerile torționarilor de șoapte
drumul mătăsii o invenție a vocii tale
rostim imnul iertărilor ca pe un cânt nupțial
pe acoperișul lacrimilor ard cei fugiți din noi
se conturează ora închiderii în degetele orbilor
îți disloc vocea cu cealaltă voce a ta
drumul mătăsii un foșnet de rochii prin razele lunii
ard ca o torță iertările
escaladează fereastra
miros de pâine coaptă vârsta mea
descălecăm din umbrele prietenilor în lacrimile lor
le zgâriem umezeala cu unghiile
deschidem urma celuilalt cu urma noastră
pe crengile unui cireș înflorit stau însingurate iertările