Lasă-mi partea de cer
Lasă-mi partea de cer ce se naște și crește în mine
ca un alt corp dăruit odată cu apa
ce m-a acoperit cu zgomotul
acelui de trei ori cântat al cocoșului.
Lasă-mi partea de cer ce nu se va mai
multiplica, este una, întreagă, având chipul meu de rezervă
când va fi, cu ultima toamnă, o singură frunză,
urmată de plângerea norilor în albastru,
pentru a pluti ultimul suspin spre chipurile pictate,
din laptele ce se strecura dintr-un cerc în alt cerc,
în jocul de mai târziu și uneori de niciodată,
poate, cine știe, nu vârsta urcă, ci timpul meu în chingile cerului.
Lasă-mi partea de cer să fie și să rămână
cel mai bogat cadou, când totul alunecă
în golul din mine, în marele fluviu
întors într-o stație mică, pentru a mă lua
într-o călătorie cu singur popas și mai multe cărări…
Coroana de mare a pădurii
Liniștea m-a transformat în liniște într-un tunel spre aluatul de frunze și lumină
inundând, cum chipul tău, de toată gama culorilor înspre toamnă și
primăvara ca un zâmbet de nou-născut,
neghicind, căutând anotimpul.
Sunt liniște: nu credeam să mă topesc în liniște, în cumințenia locului
și săgeților venite dinspre arcașii inimii dedulciți la viață,
la moarte, la ceea ce nimic înseamnă nimic sau un un banal contur luminiscent.
Mă iei de mână ca pe un prunc,
semaforul se aprinde puternic cu sunete
de roșu, de galben și verde, iar tu, atent, parcă dansezi
în ritmul lor,
și întrebi vârstele copacilor adăpostiți pe dealuri de pietre,
cât cântec încape în trunchiul de stejar,
câtă viață mai are nisipul udat de mare.
Vezi albatrosul în liniștea mării, în liniștea pădurii vezi condorul
scos din inima încă fierbinte și doritoare de ceea ce vede –
liniștea mea, iubito, nepăsarea distrugerii și refacerii,
să valsăm în coroana de mare-a pădurii, sărutând copia noastră-n oglindă.