Lui Mihai Şora
Ce-au văzut ochii lui Șora
din geamul mansardei lui,
acolo, în Oraşul luminilor?
Ce văzuseră și ochii adânci
ai lui Ms. Charles Péguy,
și ai lui Jacques Maritain.
Astrele reci, un păienjeniș.
Stele, rețele, la Saint Louis,
Și la Catedrala Saint Denis.
Poate pe copiii jucându-se
în Jardin du Luxembourg,
și unde descoperi perechile
între bulbii și petalele mov,
contemplându-și irișii negri.
Iar taliile de adolescente,
Din unele arondismente,
le inventase Giacometti,
tot mai frumoase, cu anii,
fetele pictate de Modigliani,
cu diademe în păr și confetti.
Cu bani puțini în Montmartre.
Bagheta, albă, vinul sec, roșu.
Brâncuși șlefuise deja Peștele
De dimineață începu Cocoșul.
René Char își stabilise Capitala
Durerii, iar în Exil B. Fondane,
Dali își găsise muza sa, pe Gala.
Colțuroase picturile, privește-le!
Șora s-a întors. În clădiri uriașe,
intrase, dar cu oameni mărunți,
aici cu noi, gusta din noua viață.
Răsăritul se congela. Ce povești,
Rive Gauche ascultase în ceață!
La noi se știa, erau unii în munți,
după tiparul de dinainte făcuți…
Pentru toți, albastre, albe și roșii
cărți, cărora el le-a fost grădinar,
cărțile-s fructe adunate în coșuri.
Revăd culorile, litera și legăturile,
Amintind și lutețienele-i poche-uri,
înșirate pe raft, reflectă aur și jar…
Poate fuseserăm noi norocoșii?…