Mircea Eliade (Bucureşti 1907 – 1986 Chicago) publicase deja Isabel şi apele diavolulului, Maitreyi (roman ce-i aducea celebritatea la doar 26 de ani), Domnişoara Christina. În 1938 este arestat şi întemniţat la Siguranţa Generală. Va fi transferat în lagărul de la Miercurea Ciuc pentru că refuzase să semneze declaraţia de desolidarizare de legionarism. Este pus în libertate după şase luni, în noiembrie. Între aprilie şi septembrie 1940 se află la Londra, ca ataşat cultural. Din februarie 1941 până în 1944 este consilier cultural la Lisabona. În 1944, noiembrie, moare soţia sa, Nina Mareş. În 1945 se stabileşte la Paris. Din 1949 începe romanul Noaptea de Sânziene, pe care-l va duce la bun sfârşit în 1954. În 1955 se tipăreşte la Paris versiunea franceză a cărţii, sub titlul Fôret interdite. Din 1957, Eliade se stabileşte la Chicago ca profesor de istoria religiilor. Apare, tot la Paris, în 1971, în limba română Noaptea de Sânziene (Editura Ioan Cuşa). Aceste menţiuni bibliografice înlesnesc înţelegerea climatului de fundal, explică buna cunoaştere de către autor a ambianţei şi evenimentelor, inclusiv politice din ţară, de la Londra şi Lisabona, în care protagonistul din pomenitul roman este actor şi narator. Un alter ego al lui Eliade, obsedat de negativitatea Istoriei şi a Timpului, şi parcă tocmai de aceea, prins în haoticul lor torent cu precădere în anii 1936-1948. Din menghina cărora Mircea Eliade va scăpa totuşi; livrat de Istorie în exil, nu se va mai întoarce niciodată, preferând reîntoarcerii, obsesia României. „Obsesia lui era cronică”, scrie Virgil Ierunca: ,,O avea de totdeauna. De aici şi calitatea ei calmă, potolită, senin-împăcată. Imunizat în contra ispitei exceselor, Mircea Eliade deschidea obsesia spre ceea ce o transcede: înţelegere, cumpătare, măsură, înţelepciune împărtăşită”. Noaptea de sânziene este una dintre cele mai convingătoare probe de exorcism în privinţa acelei obsesii, cu mijloacele prozatorului, reunind imaginarul cu experienţa personală, contextualizând naraţiunea realistă în cheie mitologică.
Ştefan Viziru, ca şi tânărul Eliade, este arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, pe motivul că a găzduit o căpetenie legionară. Condiţionându-i-se eliberarea cu semnarea unui angajament de repudiere a mişcării legionare, Ştefan va replica: „Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar (…) De ce să mint spunând că nu mai sunt ceva ce n-am fost niciodată?! Ceva care, de altfel, nu puteam fi, pentru că se opunea concepţiilor mele fundamentale, atât etice cât şi politice?!”. Încearcă să se abstragă din climatul purgatorial al detenţiei, cade bolnav de febră, şi spre deosebire de camarazii săi binevoitori, repudiază anumite obsesii tip „moment istoric”, „misiune istorică” ş.a.m.d. După executarea Căpitanului Legiunii, Ştefan este eliberat.
Permanent invocat de Mircea Eliade în eseuri dar şi în proza fantastică este Eminescu, ca personalitate tutelară a mitologiei patriei spirituale, sinonime cu specificul naţional. I se poate atribui naratorului Eliade o veritabilă obsesie eminesciană învederată în replicile sale narative care vizează marile poeme şi avataruri epice din Cezara, Luceafărul, Cugetările sărmanului Dionis, Strigoii ş.a. Romanul Domnişoara Christina, recitit în viziunea eminesciană din Luceafărul învederează iubirea dintre două fiinţe substanţial diferite, aşa cum este diferit lumescul de nelumesc. Izvorul imaginar al celor două creaţii este comun: eresul popular, chiar dacă Domnişoara Christina întrupează o variantă de semn contrar a Luceafărului. La Eliade fiinţa înzestrată cu „al nemuririi nimb” dar care aspiră „pe viaţă şi pe moarte” la iubirea unui pământean şi deci la condiţia terestră a muritorilor de rând, este femeia. Iar cel ce nu izbuteşte să-și nege condiţia, evitând „ora de iubire” nepământeană, este pictorul Egor, pandantul Cătălinei şi rudă cu Cătălin din poemul eminescian. Ca şi în capodopera lirică a poetului, comunicarea celor două personaje are loc prin grila visului având virtuţi iniţiatice la ambii autori. Metamorfoza Domnişoarei Christina în strigoi, avatar al „zburătorului” nocturn, reprezintă însăşi ispita de a căpăta o soartă omenească, deşi imposibilă prin incompatibilitate. Hyperion este gata să-şi nege condiţia siderală pentru a descinde şi realiza alături de o pământeancă absolutul prin actul iubirii. Dorul de omenitate, ca să folosim un termen familiar teologilor, o face de Domnişoara Christina să se întoarcă spre a-şi redobândi condiţia şi relua viaţa care i-au fost curmate brusc prin crimă.
Ştefan, în fostul şi indeniabilul său avatar de zburător hyperionic, îşi făcuse stagiul în cosmogonia buclelor temporale, alături de personaje ca Dionis, Poesis, Cezara, Ieronim, Dan, Ruben, cu o etapă obligată în Insula lui Euthanasius. Cu o asemenea ţinută şi informaţie ilustră, Hyperion coboară pe pământ, în exilul Istoriei, urmărit pe viaţă de diferenţa de esenţă între el şi pământeni: „Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,! Noi nu avem nici timp, nici loc,! Şi nu cunoaştem moarte”. Coboară spre a dezlega, pe urmele lui Parsifal, misterul bolii Regelui Pescar. Punând singura întrebare care trebuia pusă: unde se află potirul Sfântului Graal. Clipă în care cercul vicios al blestemului plesneşte. Sentinţa morţii lente prin sterilitate şi lene spirituală este abolită. Ştefan Viziru se întreabă şi pune întrebarea esenţială, soteriologică, încrezător în regăsirea paradisului pierdut, în cuvântul declanşator de hierofanie. Coboară spre a-şi desluşi chiar dacă printr-o „străină gură” propria viaţă, o misterioasă selva oscura de păcate reale sau autoatribuite, remuşcări, ezitări, pripeli, crize de absenteism afectiv şi moral, slăbiciuni şi contradicţii.
Străduindu-se să fie cât mai puţin ”trăit de evenimente”, cât mai puţin tras pe sfoară de retroscena rizibilă a nălucirilor, Ştefan va scăpa de acestea numai în moarte, murind o dată cu Ileana, spre a contempla o eternă simultaneitate, aşa cum prezice blânda, plina de har Irina, nemeritata soţie a aventurierului Vădastra. Căinţa de a fi cedat îmbrăţişării carnale a miraculoasei Ileana (în noaptea de revelion 1941, la Bussaco, Portugalia) are ceva din penitenţa ascetului însetat de puritate hyperionică. Doar sub raza acesteia este cu putinţă extazul atemporal, abolirea duratei.
N-avem cum să nu recunoaştem aici metafizica cuplului eminescian, în continuitatea religiozităţii erotice dolcestilnoviste. Ştefan Viziru trăieşte sub egida Timpului cosmic, revelator al sacrului camuflat în profan. Coincidenţele neîntâmplătoare sunt tot atâtea ocazii de sustragere de sub dictatul hazardului, al haosului producerii evenimentelor; o probă a labirintului ce devine hierofanie. Este atras de miraculoasa viaţă a sfinţilor ce nu simt trecerea Timpului, trăind ei doar în prezentul iubirii simultane pentru mai multe fiinţe. Ştefan aspiră către un viitor primenit de dorinţe, ostatic al rememorării clipelor revelatorii, al clipei deschiderii cerurilor din Noaptea de Sânziene. Năzuinţă împlinită doar iniţiatului Anisie, în urma unor experienţe ascetice şi extatice.
Cel ce şi-a făcut o grilă existenţială din boicotarea Istoriei, a Timpului, va fi prigonit de acesta. Eliade va avea şansa să nu-i devină victimă, să scape la timp de răzbunarea Istoriei. Printr-un imens proiect ştiinţific şi artistic dus la bun-sfârşit, printr-o concentare unică a creaţiei împotriva Timpului, biruit prin viziunea sa epică extinsă, între realismul halucinant, magic şi „fantasticul” pur. Biruit, se pare, în primul rând prin nuvelele şi romanele sale scrise în limba română, limba obsesiei şi rugăciunii sale din exil. Probând un veritabil sindrom al istoriei, umilitoare şi sterile, Viziru-Eliade are mulţumirea de a nu fi fost sclavul evenimentelor la comanda stăpânului; iată un model de cultură a libertăţii, mai actual ca niciodată, azi când istoria ultimilor ani în România continuă să ne desfigureze viaţa cu un puhoi de evenimente abia îngăduite de spaţiul unui secol.
S-ar putea face o asemănare între intensitatea celor doisprezece ani din Noaptea de sânziene şi deceniul 1990-2000, chiar dacă războiul din roman a luat faţa Revoluţiei din decembrie 1989. Şi acum şi atunci nimic nu se alege din acel contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit. Ca şi românii din ţară, Eliade nu mai credea în izbăvirea României de teroarea politică, prognoza sa fiind totuşi aproape de adevăr: „Minciuna asta colectivă ar putea dura foarte multe zeci de ani, ar putea dura chiar un secol. E foarte greu să-ţi păstrezi sufletul neatins de-a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi?”. Chiar dacă România acum a păşit într-un Ev al ieşirii din tunelul totalitar, întrebarea despre sufletul românilor române la fel de dramatică şi actuală.
După cum susţine ilustrul eliadist Sorin Alexandrescu, Ştefan nu face parte din categoria iniţiaţilor, ci din cea a personajelor-interpreţi, aflaţi în poziţia de incompletitudine semiotică. Aceştia nu ajung să găsească semnificaţia sacră, în ciuda necontenitului efort de interpretare a povestirilor iniţiaţilor. Ei doar îşi povestesc tentativele oniro-analitice, în fond insuccesul, în propriile povestiri. În jurul interpretului gravitează o seamă de personaje profane ce ocupă poziţia semiozei normale şi a non-semiozei, neînţelegând, cu câteva excepţii, succesul unora şi insuccesul celorlalte.
Naraţiune mitică de maximă anvergură, repertoriu şi creuzet al tuturor celorlalte proze eliadiene, Noaptea de Sânziene, roman ocolit, spre mirarea noastră, de majoritatea exegeţilor, dar nu şi de Eugen Simion, este o reţetă narativă a modernităţii, un conclav al stilurilor şi firelor epice fără frontieră: de la cel al meditaţiei anxioase, discursiv-halucinante, tip un uomo finito, până la cel erotic, poliţist, aventuros, politic, metafizic.
Deşi îi neagă calitatea de capodoperă, Eugen Simion crede că Noaptea de Sânziene ar fi „primul caz de roman total în literatura română: frescă istorică, roman politic, roman sentimental, roman intelectual, roman de moravuri, şi nu în ultimul rând, roman mitic”.
Pe fond, scriitura are nerv, probând lecturile sincrone ale lui Eliade (H. James, Huxley, Gide, dar şi CamiI Petrescu etc.), de unde şi relieful modem al dicţiunii: flash-back-ul intercalat rapid în evocare, monologul în curs de iluminare prin recurs la scenariul fantast. Numeroase sunt rupturile şi decupajele pe fundalul unor subite interferenţe şi bucle temporale. Plierea descriptivă, monologică şi dialogică pe amalgamata mulţime a detaliilor, este mereu un prilej de conjurare a climatului de vrajă, a idealităţii, a portretelor spiritualizate, de ridicare la puterea viziunii mitice a obsesiilor personajului privilegiat. Eliade excelează în analiza infinitezimală a sentimentelor, a depoziţiei erotice învecinate sublimului stilistic. Inimitabila tensiune şi combustie ideatică se explică în parte şi prin informaţia şi creaţia autorului de „mituri, vise şi mistere” care are înclinaţia de a explica lumea, de a descoperi înţelesul sacru ascuns în profan prin analiza producerii de semnificaţie, atât în vechile texte, cât şi în comportamentul cotidian al modernilor. Scriitorul, prozatorul, dimpotrivă, atribuie descoperirea semnificaţiei sacre unor ”norocoşi” care, din cauza acelei descoperiri sunt sortiţi să dispară din lume, în vreme ce ceilalţi se arată neputincioşi în a-i înţelege şi a-i urma. Artistul caută adevărul găsit de omul de ştiinţă, dar rămâne suspendat în lumea intermediară dintre sacru şi profan, în pragul unei semnificaţii presimţite, dar inaccesibile. De aici şi dualitatea Viziru – Eliade. Imaginea sa nocturnă (selva oscura) este punerea în ficţiune a îndoielilor, a anxietăţilor proiectului, este ipostaza hyperionică a savantului.