Prima întrebare pe care ți-o pui în fața unei cărți de proză semnate de Constantin Abăluță este cea legată de definirea speciei genului epic căreia aceasta îi aparține. Chiar dacă, la fel ca în cazul celei mai noi apariții editoriale care îi poartă semnătura, Garsoniera solară a mătușii mele Heralda, autorul precizează prudent că ceea ce avem în fața ochilor sunt „povestiri”, după parcurgerea câtorva texte, parcă nu am avea curajul să băgăm mâna în foc pentru o asemenea categorisire justificată mai degrabă prin dimensiunile reduse ale prozelor decât prin organizarea și conținuturile lor. La fel de bine s-ar putea vorbi despre poeme în proză, memorialistică, crochiuri de proză fantastică, confesiuni cotidiene.
În ceea ce mă privește singura modalitate de a găsi unitatea în diversitatea tematică și stilistică a acestui volum este aceea de a-l citi ca pe un „caiet” al însemnărilor zilnice, supuse umorilor zilei respective, capriciilor memoriei și fanteziei, în care amintirile personale, observațiile de fiecare zi se combină uneori în culori tari și forme nemaivăzute pentru a da naștere la proiecții suprarealiste, vecine onirismului. Compoziția „materiei prime” este, în mare, cea a romanelor Norei Iuga (amintiri personale, fapte trăite, stări de spirit mai vechi sau mai noi, alunecări din banalul cotidian în suprarealism, capricii ale memoriei și evoluții epice în imaginar), dar organizarea narativă este total diferită. Dacă la autoarea romanului Sexagenara și tânărul toată această materie este topită într-un fel de magmă epică ce se scurge imperturbabil și sugerează prin elementele pe care le aduce când și când la suprafață felul în care gândurile naratoarei se întretaie și sar de la unul la altul, fără nicio regulă, de multe ori pe parcursul aceleiași fraze, la Constantin Abăluță respirația epică este mult mai scurtă, fiecare schimbare a gândului, capriciu al memoriei sau descătușare a memoriei făcând obiectul unei proze de sine stătătoare. Iar, de multe ori, lungimea acestor proze nu depășește o filă de text. Până la urmă, în aceasta constă și deosebirea majoră dintre romanele Norei Iuga și povestirile lui Constantin Abăluță.
De altfel, câteva dintre „povestirile” lui Constantin Abăluță sunt în realitate niște considerații despre scrierea prozei care, dincolo de titlul șugubăț, cumva voit minimalizator al textelor (ca în cazul „povestirii” Zurlie conferință despre cum se scrie proză), sunt cât se poate de serioase. Este unul dintre textele cele mai lungi ale cărții, dar mă voi mulțumi să îi citez doar începutul, și din considerentul că această parte întărește afirmațiile făcute mai sus în legătură cu specificitatea prozei lui Constantin Abăluță: „ 1. Proza se scrie ca poezia, din inspirație, din impulsuri neașteptate, din amintiri. Personajele să fie prezentate într-o lumină creată înadins pentru ele. Asta se face și din cuvinte, dar și din acțiunile acelor ființe umane vii, iramplasabile. Sunt anumite zile când creatorul este pregătit pentru asta. Are cuvintele în vârful degetelor, lumina intră pe geam și lasă umbre neașteptate pe pereți. Te miri de toate cele pe care le vezi sau care îți vin în minte. Lucrurile își dezvăluie detalii inexistente până acum.” (p. 200)
Universul epic al lui Constantin Abăluță este unul minor. Afirmația nu conține o judecată de valoare cum s-ar putea grăbi unii răuvoitori să tragă concluzia ci descrie specificitatea lumii sale imaginare. În deplină concordanță cu universul liric al poetului omonim (dar și al altor poeți, un Mircea Ivănescu, de pildă) el este unul anti-eroic, anti-patetic, atras de lucrurile mici, banale, lipsite de importanță, pe lângă care treci în fiecare zi fără să le observi, necum să le găsești rostul într-o operă literară. Lucruri uitate menite să-ți trezească miraculos în minte întâmplări, chipuri, replici îngropate în colțuri de memorie (un degetar, un fular, o cămașă cu gulerul și mânecile roase, gânduri răzlețe care îți trec prin minte într-o plimbare solitară pe străzi, imaginarea gândurilor diverșilor călători ai unui tren când acesta străbate un tunel, întâmplări aproape banale cu vecini sau colegi despre care nu mai știe nimic de zeci de ani, dar care fac să renască prezentul altui timp). Totul sugerează o serenitate melancolică, o împăcare cu sine, o curiozitate existențială care nu lasă loc depresiei, un estetism luminos, rod al unui optimism bine ponderat, fără exaltări ieftine.
Interesantă și oarecum inedită este „povestirea” O donație, care închide volumul. Autorul descrie cu migăloasă precizie arealul actualei sale locuințe de pe Șoseaua Mihai Bravu și observă cum prin fața blocului său s-a plimbat vreme de două zile un om purtând o cruce de lemn. Află că atunci când moare cineva există obiceiul ca, înainte de îngropare, defunctului respectiv să i se plimbe crucea prin locurile pe care le frecventa, pentru ca răposatul să nu fie tentat să se întoarcă pe acolo sub formă de strigoi. Aflând vârsta celui decedat și faptul că acesta era originar din Snagov, Constantin Abăluță (așa se numește personajul povestirii) își amintește faptul că în anul 1982, pe când el însuși locuia la Snagov, pe malul lacului, a primit ca donație din partea doamnei Cecilia Stork-Botez, nepoata vestitului pictor și fotograf Carol Pop de Satmary (sic!) două tăblii de pat din lemn. La scurtă vreme după aceasta scriitorul a primit în mod miraculos viza pentru a pleca în Franța, iar autoritățile, convinse că nu se va mai întoarce, i-au trimis o somație să-și ia lucrurile lăsate la Snagov, sub amenințarea că, în caz contrar ele vor fi arse la marginea pădurii. Revenit din Franța, scriitorul a aflat că lucrurile sale nu au fost arse, ci împărțite între participanții la incinerare, ba chiar la fața locului au fost făcute și niște poze cu un foc, pentru deplina acoperire a organizatorilor acțiunii.
Bref, pe baza unor coincidențe, calcule, potriveli și deducții, Constantin Abăluță ajunge la concluzia că acea cruce purtată de ruda îndoliată prin dreptul magazinului Mega Image de lângă intersecția Șoseaua Mihai Bravu – Vatra Luminoasă fusese construită din lemnul uneia dintre tăbliile de pat care îi fuseseră donate de doamna Botez. Bănuiala inițială devine aproape certitudine, dar aceasta nu îi provoacă nici resentimente, nici furie, nici frustrare. Autorul o consemnează senin, cu un ton neutru, nu cu mult diferit de cel folosit de mine în acest succint rezumat. Chiar dacă unele motive de frustrare ar fi putut să existe: în actul de donație făcut de doamna Cecilia Botez scrie că cele două tăblii aparțin patului în care a dormit… poetul Mihai Eminescu în timpul unuia dintre sejururile sale bucureștene.
Cât adevăr și câtă ficțiune conține această povestire cu iz eliadesc? Asumarea faptelor relatate de către autor, cu identitatea sa reală, localizarea foarte strictă, verificabilă, în arealul actualului domiciliu al scriitorului poate sugera un grad foarte ridicat de verosimil, fără însă ca, prin aceasta, să căpătăm certitudinea că avem în față adevărul însuși. În plus, fapt rarisim în cazul povestirilor, textul propriu-zis este completat cu trei facsimile: o notă dactilografiată, redactată doar cu litere mici, semnată „consiliul popular snagov”, fără vreo ștampilă și semnătură, dar având precizat codul străzii (nu sunt foarte convins că acestea erau deja în vigoare la nivelul anului 1982) prin care abăluță constantin (sic!) era invitat pentru ultima oară să-și ridice lucrurile, în caz contrar urmând iminenta lor incendiere și două documente olografe semnate Cecilia Botez. Primul confirmă faptul că acelea sunt tăbliile patului în care a dormit Mihai Eminescu, iar cel de-al doilea este actul prin care doamna Botez îi donează lui Constantin Abăluță cele două tăblii ale patului. Nici publicarea acestui tip de documente nu reprezintă garanția absolută de autenticitate. S-au mai văzut în literatură astfel de documente fals-autentice. Mai ales că din actul de donație lipsesc datele elementare de identificare a părților angrenate în tranzacție (seriile și numerele de buletin, adresele). Simpla semnătură (aproape indescifrabilă) a donatoarei la sfârșitul documentului mi se pare o procedură mult prea suplă pentru stufoasa birocrație comunistă.
Are prea puțină importanță dacă documentele reproduse de Constantin Abăluță sunt reale sau fake-uri artistice. Eu înclin spre a doua variantă. Pentru că mi se pare neverosimil ca într-un document olograf nepoata să nu fie în stare să scrie corect numele bunicului (Carol Popp de Szathmári). Important este faptul că povestirea se citește cu sufletul la gură, iar absurdul grosolan al situației ajunge să fie perceput ca realitatea însăși.
Mișcându-se în spațiul literaturii cu eleganța și naturalețea unui funambul pe sârmă, Constantin Abăluță are harul de a-și surprinde întotdeauna în mod plăcut cititorii. Chiar dacă lumea scrisului său rămâne, în general, aceeași. Știi la ce să te aștepți, dar parcă tot ai mereu revelația noului.
Constantin Abăluță, Garsoniera solară
a mătușii mele Heralda, Povestiri,
Casa de pariuri literare, București, 2020