Personificarea toposului la Eminescu. Poetul e adânc pătruns de ființa locului. După ce se oprește din pribegie, devine statornic și personifică toposul. Percepția acestei lumi e totalitară. Fragmentarea, dacă are loc, e pentru a particulariza. Mișcarea este înțeleasă ca metamorfoză. Fecunditatea fiecărui punct din spațiu dă senzația unei germinații fastuoase. Totodată, această deplasare în spațiu și timp e derutantă, descripția vizând arhaicul, civilizația străveche și o vădită regresiune spre mit. Viziunea cosmică e în consonanță cu uimirea: „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/ Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc./ Și privesc… Codrii de secole, oceane de popoare/ Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară/ Și icoanele-s în luptă – eu privesc și tot privesc/ La vo’ piatră ce însamnă a istoriei hotară,/ Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară – / Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!” ( Memento mori).
Reconstituirea poetică a universului Patriei se face prin intuirea elementarului și înrădăcinarea în arhaic. Timpul poetic oferă posibilitatea regresiunii în vremi imemoriale. Dacă ar fi să vorbim despre timp la Eminescu, acesta nu există în stare consumată sau ca durată. Pentru ceea ce-i etern, timp nu există, spune poetul într-o cugetare. Cu atăt mai mult, episoadele de reconstituire poetică sunt în consonanță cu intuiția profundă a cosmogoniilor, a largilor desfășurări spațiale. Poetul „semănător de stele și-ncepător de vremi” însuflețește, demiurgic, coordonatele acestei Patrii. Omul pare copleșit de această vegetație luxuriantă, care germinează în cea mai deplină libertate. Omul este ideea civilizatoare, de aceea, în descripție se utilizează termeni ca: palate, dome, temple, arcade columne, cupolă, hale etc, toate „năpădite” de vegetație și spre care e greu să găsești o cale de acces: „Lângă râuri argintoase, care mișcă-n mii de valuri/ A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,/ Printre bolți săpate-n munte, lunecând întunecos,/ Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,/ Codrii de argint ce mișcă-n a lor ramuri luminate/ Și păduri de-aramă roșă răsunând armonios”.
Eminescu oprește „o clipă” roata istoriei și microscopic ne oferă un „instataneu” din etapa haotică, dacă îi putem spune așa, premergătoare creației. În orice cosmogonie apare acesată secvență de haos și neorânduială a lumii. Dacă vorbim mereu de viziune cosmică la Eminescu, atunci trebuie să înțelegem, neapărat, prin Cosmos, ordine, crug ceresc, rânduială. Această „clipă” este celebrată de ființa umană, cea care află sens și dă rost lumii. Este o etapă cosmicizantă, când omul putea trăi pe mai multe nivele cosmice, fiind „adevărat ca natura”. Insectele care mișună, păsările „sonore”, forfota germinativă a vegetației, insulele (ca o manifestare a creațiunii) sunt semnele unui timp genesic. În poemele „dacice”, viziunea elementarului și arhaicului primează, observând că sub această avalanșă epitetică totdeauna curge un principiu unificator, un foc ce esențializează, o sinteză înălțătoare și o experiență plenară, semne ale adevărului care se statornicește într-o comunitate. Privită mai aproape, tehnica poetică eminesciană face impresia unei acumulări, însă înregistrarea realului se face, concomitent printr-o sugerare a infinitului. Veșnicia tocmai de aceea are și nu are durată. C. Noica a intuit și de data aceasta foarte bine structura poetică eminesciană. Poetul nu spune „depărtișor” pentru a sugera indefinitul, ci suspendă ritmul și eternul e mai departe, mai departe! Verbul a troieni, de exemplu, poartă o sugestie materială. Foarte frecvent la Eminescu, el e învestit cu funcție ideatică, el e un spațiu ocrotitor („Adormi-vom, troieni-va teiul floarea peste noi”) și sugestie a neîntreruperii, cu „coaja” și „florile” mereu în risipire: picuri-picuri, rânduri-rânduri.
Se știe că la Eminescu natura este animizată („copacii poartă suflete sub coajă”), dar nu numai atât; panorama istoriei, imensitatea fluxului istoric în succesiunea veacurilor se identifică prefigurând destinul „neamurilor” cosmice. Simbolul nesfârșitului, („roata”) alternează cu cel al zădărniciei, al efemerului. Mythosul se contopește cu istoria. Jocul alternanțelor nu are un caracter de relativitate pur asociativ, ci, de proiecție în universal, de viziune sintetizatoare, de rostire a destinației. Linia despărțitoare care le unifică și presupune este persoana vie, adică ființa purtătoare de adevăr și de etică, este „matca” roiului, cea care înlesnește rostirea. O persoană vie trebuie să fie o sumă de adevăr, să aibă privilegiul memoriei și conștiința efemerului. Persoană vie, de exemplu, la Eminescu poate fi luna. Ea este un intermediar de lumină și care înlesnește visarea și interiorizarea. Ea e goală de sine, nu are nimic pentru sine, ci doar rost față de altcineva, față de pământ.
Firea lucrurilor şi adevărul poetic: „Cum în fire-s numai margini e în om nemărginire.” (Memento mori) Cosmosul întreg, unitar, total, alcătuind o ființă unică amintește de sfera unică, eternă și imuabilă, din poemul filosofic al lui Parmenide din Eleea. Cum sfera gânditoare din Eleea nu poate fi cunoscută decât dinăuntrul ei, tot astfel sfera poesis-ului eminescian nu poate fi intuită decât din lăuntricul ei.
Viziune asupra existenței. Eminescu scria că „În orice om o lume își face încercarea”. Acestă lume e provocată de ispitirea omului, cel care iscodește, pune la încercare firea lucrului. Toate obiectele din jur devin semne purtătoare de semnificații, când omul trece prin fața lor, asumându-și-le prin numire. Rilke a învestit lucrurile cu o semnificație orfică. Lucrul este cel care mijlocește comunicarea cu universul. Lucrurile sunt „trupuri de viori” spune Rilke. Orice om poate fi prieten cu un lucru. Poate intra în relație cu el. Rilke invoca perioada copilăriei, când luăm cunoștință de lucruri printr-un accident sau întâmplare. Ca și „lucrurile” lui Rilke, harfa lui Eminescu e „umflată de… cântări”. Patria, în viziunea lui Eminescu, are o determinaţie spaţială şi o destinaţie temporală, aceea de a ajunge acasă, întregit, neînstrăinat de ispitirea lucrurilor. Citeam undeva că Eminescu a fost unul dintre rarii oameni de geniu care au făcut ce-au spus şi au mărturisit despre ce au făcut.
Cuvântul e ordine divină. Expresie vie a Logosului în marginile adevărului, ale onticului care se cere conștientizat. Și cine anume ordonează cosmosul dacă nu cuvântul ce trebuie să „exprime adevărul”? Eminescu spune că ordinea divină e cuvântul, cuvântul care să facă a părea un lucru deosebit. Și Eminescu a dat acestui vers drept la existență, l-a întrupat în ființa graiului românesc. Firea lucrurilor este ceea ce par ele să fie, dar și „poetizarea” are putere de a da semnificație. Altceva este acum pentru noi, teiul. El are fire eminesciană. Adevărul poetic, dacă există, el e o însumare a realului, un mod de tratare a realului, ca el să apară al nostru, convertit în grai, ordonat în cosmos. El se zidește ca un edificiu lăuntric, ca un corp viu al tâlcuirilor pe care le deslușește, o conștiință exemplară. În cursul haotic al lucrurilor trebuie instaurată ordinea, instituit un tâlc și, prin aceasta, desăvârșită o lume potențială care să fie coerentă în părțile ei și cu largi semnificații în întregul ei. Prin simpla numire a lucrurilor ele apar în conștiința noastră ca o prezență. Din devălmășia diversă a realității, poetul actualizează doar acele elemente care i se par congenere eului său poetic.
Pretext pentru cele nevăzute. Totul e învăluit aici de aripa ocrotitoare a privirii poetului, dar și a unei specifice atmosfere care se creează. Încât au ajuns unii să spună că poezia nu respectă realul, „adevărul”. Nu-l respectă pentru că nu-i în „firea” ei. Dar există oare o poezie care să adeverească acest cosmos mai adecvat și mai seducător?! Ordinea este potrivnică însinguraților dezordonați. Eminescu n-a fost un însingurat. Ordinea este o fugă de singurătate și o căutare a universului. În singurătate nu există ordine. Pentru Eminescu „lucrurile” nu-i apar pentru a fi numite, ci pentru a fi descifrate, pentru a li se desluși firea, menirea de a fi puse într-o stare conexă. Cele văzute totdeauna sunt un pretext pentru cele nevăzute.
Arta poetică eminesciană este una a ordinii și a rostirii. Deși universul poetic eminescian pare simplu, elementele care-l întregesc, sunt purtătoare de semnificații inepuizabile. La Eminescu, lumea devine un spectaculum mundi, iar mișcarea, desfășurarea exterioară generează o ceremonie exemplară. Universul evoluează în mișcări ritmate. Citită cu atenție poema Melancolie este una în care ar trebui să domine dezordinea prin însingurare, totuși, lucrurile nu stau chiar așa. Să ne amintin de celebra Melancolie a lui Dürer. Câtă dezordine acolo ? Obiectele care apar au o formă perfectă, geometrică. Chiar dacă impresia e de haos, există acolo și o scară (scara sacră, în Evul Mediu, semnifica tot ordine) iar din colțul drept al tabloului, pătrund câteva raze de lumină, simple și reci. Figura aceea de înger sau demon, blazată, și care apare în mijloc, e oare însingurată sau e pătrunsă de ordine cosmică? Evident că ne apare ca integrată acestei ordini, în rezonanţă cu vibrarea interioară a sufletului în contemplare.
În Melancolia lui Eminescu, însingurarea nu e o pierdere de sine, cât o substituire de semnificații. De la cine spre cine? Din aproape spre depărtari, de la ființă spre cosmos şi de la cosmos spre ființă, așa cum ne spune poezia și cum răspunde întrebării noastre. Toate elementele care apar aici nu sunt pentru a crea impresia de “apăsare”, ci de concentrare (chiar poema începe „aerian”, ușor: „părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă…”), pentru a se auzi mai bine cuvântul, cariul, care se mistuie neputincios. Claudel făcea unele speculații cu privire la verbele naître și connaître. A te naște înseamnă a te cunoaște. A cunoaşte înseamnă să te naşti din nou. Dar când venim în lume nu ne naștem oare cu un univers întreg ? Dacă mai târziu armonia, ordinea, te pierde, atunci tu cauți să privești spre altceva, spre un dincolo. Se spune că și Orfeu ne amenință cu pierderea prin armonie. Și chiar aceptând legenda lui Orfeu, ea ne oferă un argument în plus pentru această căutare.
Orice obiect e un pretext pentru infinite metamorfoze. Dacă detașăm un obiect, un element dintr-o poemă el ne apare ca o imagine complexă, exhaustivă, a universului, o lume întreagă ni se revelează prin el și o cale spre esențele ei inalterabile. Cornul la Eminescu semnifică un univers, o sugestie a infinitului, spărgând imensa tăcere în care plutește universul, ca un atentat la insidioasa liniște căutând să mobilizeze cu sensuri noi spațiul vid care, la un moment dat, ai impresia că se așează între cuvinte: „Peste vârfuri trece lună/ Codru-și bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună./ Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet/ Sufletul nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte./ De ce taci când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vreodată?”
Iscusirea gândului poetic. În opoziție, oarecum, cu mișcarea de ordonare a cosmosului există la Eminescu o tendință de a dizolva conținuturile și de a șterge forma lucrurilor, nu până la completa lor dispariție, ci numai până în momentul când limitele dispar: „Lun-atunci din codrii iese,/ Noaptea toată sta s-o vadă/ Zugrăvește umbre negre/ Pe câmp alb ca de zăpadă./ Și mereu ea le sporește/ Și urcând pe cer le mută/ Dar ei trec, se pierd în codri/ Cu viața lor pierdută” (Făt-Frumos din lacrimă).
Adevărul poetic nu poate fi luat cu împrumut, el trebuie creat de fiecare dată. Eminescu înțelege prin fire vizionară, acea ființă cuprinsă de contemplație, de adorație, în fața universului, când răpit de frumusețe, aproape mut, simte că suflarea i se curmă. El face trecerea de la simpla înregistrare (naivă) a lumii, prezentă la înaintași, spre solidaritatea plenară cu ființa și lucrurile Toposului: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze”.
Poetul trebuie să desăvârșească și să însumeze prin cuvânt coordonatele ființei. Să mijlocească dialogul, comunicarea cu universul. Starea de haos, devălmășia se ordonează: „Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,/ Acușa la ureche un cântec vechi străbate,/ Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,/ Acuș o armonie de-aur și voluptate/ Ca molcoma cadență a undelor pe lac ”. (Strigoii). Toată poezia lui Eminescu e pătrunsă de ființa locului, poartă pecetea ei. Un univers poetic, cu desfășurări tainice, ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, lucruri care ni se dezvăluie încet, înțelesuri care se adaugă și sporesc vraja versului eminescian. Toată măreția ei constă într-o maximă concentrare a fluxului poetic spre zonele pe care abia le bănuim. Liniștea unei nopți în poezie e tulburată de izvor.
Pe-o muche de lume. Firea ea este cea care are și rost și sens. Întâi pentru că intră în ordinea naturală a lucrurilor, apoi pentru că provoacă ființa să se deschidă spre Marea Existență. Omul caută mereu să-și armonizeze ființa, spațiul și timpul, să-și găsească echilibrul liniștitor. Noi nu avem vocația tragicului, ca vechii greci, deoarece noi nu am avut marea care să ne lase descoperiți unui infinit nimicitor, noi am avut în schimb dealul și valea (Lucian Blaga), acea coincidentia opositorum care ne-a ocrotit, locuind „pe-o muche de lume”. Românul de aceea este o „ființă tolerantă” pentru că are o înțelegere eroică a existenței. Totul este important pentru Eminescu: piatra și vântul, râul și ramul, cerul și codrul. Totul trebuia să fie în armonie, totodată deschidere spre cosmos și păstrare a sâmburelui de virtute etnică. Continuitatea noastră în grai și ființă era asigurată de prietenia și frăția cu ființa toposului. Astfel mythosul autohton, ființa istorică a neamului devin pildă etnică și sens al existenței, dinamism pașnic: „Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul/ Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis” (Înger și demon).
Ordine în haos. Eminescu ne-a dăruit cel mai pur cântec pe care l-a îngânat până azi graiul nostru, ne-a dezvăluit sensurile misterioase ale existenței: „Lângă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră fină/ Ruptă de mișcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină” (Crăiasa din povești). Odată cu Eminescu, poezia devine ritual, ceremonial, comuniune cu un fond obscur de prea multă lumină primordială, în care ideile sunt esențe și totodată tipare. Experiența cu lucrurile la Eminescu e cea mai înălțătoare. El dă expresie şi coerență unui principiu care le ordonează și le însumează. Conștiința poetului privește același aspect al lumii, dar de la o altă înălțime, cu o viziune sintetizatoare.
Dialogul cu lumea începe prin comuniunea cu obiectele din jur, care sunt echivalentul unei firești umanizări. Iată ce nota Valéry pe marginea Metodei lui Leonardo da Vinci: „Un Eu și Universul său, admițând că aceste mituri sunt utile, trebuie în orice sistem să aibă între ele acele relații ca o retină cu o sursă de lumină”. Acelaşi înţeles acordă Eminescu poeziei: un răspuns față de asaltul neobosit pe care lumea îl exercită asupra spiritului. Deschiderile la Eminescu sunt spre cosmos, spre universal. Deslușirea firii, în schimb, a rostului ființei se face spre interior. Eminescu nu pornește de la cel mitic nihil, preexistent creației, ci de la materia haotică și diversă, de la presiunea pe care natura o exercita asupra ființei, înăuntru și în afara noastră.
Rolul gândirii creatoare e de a ordona acest haos. Lupta interioară se desfășoară pe un anumit prag al existenței, pe care îl putem numi paradisiac. Omul eminescian e un om al începuturilor. Obiectele din jur, lună, codrul, frunză, bucium, turme, stele, ape, fântâne, salcâm, intră într-o nouă ordine, funcțională, din neînsuflețite ele devin adevărate personaje, cu existență proprie și care, potrivindu-se între ele, înlesnesc lămurirea și comunicarea ființei. Când vorbim despre firea lucrurilor în poezia lui Eminescu ne gândim la acel spațiu ocrotitor, la acea stare firească a cosmosului, cu legi tainice ce cuprind deopotrivă ființa și necuvântătoarele. Firea poate fi ușor identificată cu onticul, cu ceea ce are rațiune de a fi fără să aibă nevoie de „subiectivitatea” noastră.
Firea este acea stare de indeterminare și de conexiune secretă ce leagă lucrurile, e acel fior cosmic, care învăluie universul eminescian. Poetul, cel care „învăța de la râuri viață liniștită,/ părând să n-aibă capăt cum n-are început”, simte o copleşitoare chemare lăuntrică de a tâlcui semne, precum zvonul nesfârșit al izvorului ce curge în infinitatea nopții. În poema E împărțită omenirea poetul distinge clar între cei care acceptă realul, cu formele lui schimbătoare și înșelătoare, care nu au privilegiul de a asculta glasul tainic al firii, pentru că ei nu caută să-și deslușesască firea, ci să-și lămurească gândul:„ E împărțită omenirea/ În cei ce vor și cei ce știu./ În cei dentâi trăiește firea,/ Ceilalți o cumpănesc s-o scriu/ Ei nu pătrund a ta mărire/ Minune-i pentru dânșii tot./ Necesitând nimic în fire/ Nimic nu știu, nimic nu pot;/ Căci nu-i supusă lămuririi/ Gândirea-n capul înțelept/ La toate farmecele firii/ Se bat cu mâinile în piept. (E împărțită omenirea).
Pământul nu e numai spațiu, ci și timp, spune undeva Ortega y Gasset. Călătorind în spațiu, călătorim în timp. Despărțiți mereu suntem nu numai de atâtea lucruri care există acum altundeva, ci mai ales pentru că farmecul lor îndepărtat se adaugă necontenit năzuinții noastre de regresiune odihnitoare spre alt prag de viață, mai aproape de origini. Cântecul firii, pentru poet, se identifică cu marele spectacol rotitor al universului. Așa cum poetul, teoretizând, apelează la imaginea sâmburelui de ghindă (de adevăr, de mit, de spornic început), tot astfel toată poezia lui Eminescu urmează o matrice a firii omului ce receptează universul, ca „lume într-un strop de rouă: Spărgând prin stânce albia lor strâmbă,/ Se legăn lin și fac valuri crețe./ În drumul lor ia firea mii de fețe/ Aceleași sunt, deși mereu se schimbă.” (Coborârea apelor).
Firea poate fi, de asemenea, adevărul inimii, care e altul decât cel dobândit pe cale rațională. Firea topește toate cele existente, onticul pare a fi un creuzet sonor în care noi deslușim curgerea infinită a misterului. Firea lucrurilor la Eminescu va deveni, mai târziu, mister în poezia lui Blaga. Apropindu-ne de lucruri, deslușindu-le firea, le sporim în aceeași măsură misterul: „Mi- e ciudă pe fruntea cuminte,/ Pe vorbărețe valuri de râu,/ Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,/ Ce singură eu nu știu.” (Ecò) Firea cea „omenescă” se caracterizează printr-o neîncetată năzuință de a cunoaște, de a pune ordine în suflet, de a intra în dialog cu cosmosul, potrivit măsurii sale, mânată de aceeași sete de nemărginire. Firea poate fi și acel gând neaprofundabil, relevat de Eminescu în Memento mori. Și tot acolo un vers, care lămurește, în loc de concluzie, argumentarea noastră: „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare/ Dar a omului gândire să le măsure e-n stare…/ Cine-mi măsură – adâncimea – dintr-un om?… nu dintr-un gând/ Neaprofundabil. Vană e-a-nvățaților ghicire/ Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire”.
Ontologic vorbind, lucrurile pot fi cunoscute, prin redimensionare, aprofundându-le semnificația, iar firea se deslușește singură, ca parte din întreg, prin reflecția umană, care „grămădește nemărginirea în sclipitu-unui atom”. Firea devine cosmos, când ființa e cuprinsă de sine, are conștiința măsurii sale, a logosului ordonator. Poetul precizează că nu adâncimea dintr-un om trebuie măsurată, cunoscută, ci aceea ontică (neaprofundabilă) a firii care se cere deslușită. Accesul către om şi lume, către existență, când „ochiul lăuntric se deșteaptă”, abia atunci Ființa se cunoaște pe sine. Firea nu are limite, fără expresia care îi statornicește și-i întruchipează lăuntricul, încât poetul, desăvârșit, poate rosti despre adevărul poetic: „Este al meu suflet; care declină,/ Sufletul meu!” Când ochiul tău veghează deopotrivă fiinţa şi cosmosul, lumea prinde rost, iar nemărginirea din om, deşi zădărnicită de limitele cuvântului, ne învecinează cu veşnicia.