Władysław Szpilman nu a fost scriitor, ci muzician. Cu toate astea, paginile pe care le-a scris despre anii crunți ai celui de-al Doilea Război Mondial, despre lagărele de exterminare și despre situația evreilor polonezi în Europa au devenit una dintre mărturiile cele mai impresionante ale ultimei jumătăți de veac. E drept că la faima mondială a Pianistului, titlul sub care sunt cunoscute acum amintirile lui Szpilman, a contribuit și filmul realizat în 2002, în regia lui Roman Polański (cu Adrien Brody și Thomas Kretschmann în rolurile principale), recompensat cu numeroase premii (Oscar, BAFTA și Palme d’Or) și devenit un imens succes de public.
Władysław Szpilman s-a născut în Polonia, la Sosnowiec, în anul 1911, într-o familie cu o veche și bogată tradiție muzicală. După ce a studiat muzica (pianul și compoziția) la Varșovia și la Berlin, s-a afirmat în calitate de pianist și compozitor în țara natală, unde, după 1934, a lucrat la radio, ocupație care va sfârși brusc, odată cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă, în septembrie 1939. Supraviețuitor al ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, Szpilman și-a reluat activitatea la Radio Polonia după încheierea păcii, scriind, de asemenea, amintirile celor cinci ani în care se luptase cu disperare să rămână în viață și să-i salveze pe cei dragi, pe care, însă, îi pierde. Inițial, cartea e publicată în anul 1946, cu titlul Śmierć miasta (Moartea unui oraș), și, cu toate că textul fusese drastic cenzurat, este retrasă din circulație de autoritățile statului. Deși Arthur Rubinstein, bunul prieten al lui Szpilman, încearcă ani de zile să găsească un editor în Occident, Pianistul, versiunea integrală a memoriilor lui Szpilman, va vedea lumina tiparului în Polonia abia la câțiva ani de la căderea comunismului, în 1998 – și, amănunt interesant, se va bucura de veritabila recunoaștere doar după succesul pe care l-au avut edițiile germană, engleză și americană ale cărții. Władysław Szpilman a murit la Varșovia, în anul 2000, apucând să cunoască aprecierile unanime ale criticii de specialitate și ale cititorilor și să fie martorul succesului internațional al Pianistului (excelent tradus în limba română de Luiza Săvescu!), text care fusese deja publicat în peste treizeci de țări.
În august 1939, Szpilman are douăzeci și opt de ani și, la fel ca toți polonezii, trăiește cu teama iminentei invazii germane, dar și cu convingerea că salvarea nu poate fi prea îndepărtată, că Anglia și Franța vor reacționa foarte rapid și că pericolul nazist va fi anihilat pentru totdeauna. Invazia se produce, pe 1 septembrie și, cu toate că Franța și Anglia intră în război, Polonia e copleșită, iar Varșovia suferă cumplit sub bombardamentele care nu mai contenesc. Cu toate astea, tânărul pianist se încapățânează să meargă zilnic la radio și să-și facă meseria, iar pe 23 septembrie cântă o Nocturnă a lui Chopin. Numai că, în aceeași zi, studioul își întrerupe emisia, căci o bombă provocase prea mari distrugeri, iar activitatea nu mai putea continua. După doar patru zile, Varșovia capitulează, iar viața se schimbă pentru totdeauna pentru locuitorii capitalei poloneze. De la o zi la alta sunt publicate decrete ale forțelor germane de ocupație, care îngrădesc tot mai mult drepturile evreilor. Aceștia nu mai au voie să dețină prea mulți bani, sunt siliți să salute ofițerii germani pe stradă, dar și să poarte la loc vizibil steaua galbenă a lui David pe haine, pentru ca, din noiembrie 1940, să fie obligați să trăiască exclusiv în ghetou.
Vreme de aproape doi ani, tânărul Władysław reușește să-și ajute familia și, practic, să-i întrețină pe toți membrii ei (părinții, două surori și un frate), cântând la pian în diferite cafenele din ghetou și ținându-i pe toți la adăpost, în ciuda frecventelor deportări în lagărele zise de reeducare și de muncă. Numai că, în vara anului 1942, și ultimii evrei din ghetou trebuie să fie „mutați”, printre ei aflându-se și familia Szpilman. Dar exact în clipa când trenul în care fuseseră urcați cu toții e gata să plece spre Treblinka, tânărul pianist e literalmente dat jos de un gardian care l-a recunoscut și care îl salvează, astfel, de destinația unde toți cei din familia sa își vor găsi sfârșitul. Urmează ani îngrozitori în care Szpilman e silit să se ascundă, fiind mereu hăituit și aflându-se în fiece clipă sub amenințarea morții. Iar în noiembrie 1944, pe un ger teribil, artistul ajuns la capătul puterilor e descoperit de Wilm Hosenfeld, ofițer german care îl ascunde și îi aduce hrană, ajutându-l să supraviețuiească și găsindu-i, apoi, o ascunzătoare mai bună, unde pianistul va rămâne până la sfârșitul războiului.
Relatate astfel, toate aceste întâmplări, succesiunea faptelor și răsturnările de situație par desprinse din apanajul unui film hollywoodian de suspans. Tocmai de aceea memoriile lui Szpilman au impresionat atât de profund cititorii (iar după ecranizarea cărții și cinefilii!), pentru că, prin acest text tulburător, publicul se vedea, deodată, pus nu doar în fața unor incredibile fapte, ci și – mai ales! – în fața adevărului. Căci un supraviețuitor al tuturor acestor atrocități, un martor direct al ororilor, reușind să se salveze, a găsit puterea de a pune pe hârtie totul. Nu din dorința de a atinge sucesul ori faima, ci din nevoia acută de a mărturisi, de a spune, și, desigur, de a găsi, astfel, puterea de a merge înainte. Căci asta a însemnat, în primul rând, elaborarea acestui impresionant text pentru Szpilman: descoperirea forței și a curajului de a-și continua viața, de a vorbi nu cu cineva anume despre realitatea acelor ani care au schimbat destinele a milioane de oameni, ci, în mod simbolic, de a se adresa întregii umanități – silite, și în acest fel, să nu uite, să ia aminte, pentru ca astfel de lucruri să nu se mai poată întâmpla niciodată. Fiul lui Szpilman, Andrzej, mărturisește, de altfel, în prefața cărții, că tatăl său i-a vorbit rar despre suferințele îndurate, însă a avut puterea de a așterne totul pe hârtie, fiul însuși reușind, cumva, să-și cunoască mai bine părintele abia după lectura acestor dureroase amintiri.
Acesta fiind contextul (istoric, social și chiar personal), nu e de mirare că Pianistul este o relatare la persoana întâi, făcută de un om care își rememorează cei mai grei ani din viață. Iar dacă unii exegeți au evidențiat perspectiva limitată pe care o asemenea istorisire o are, alții au subliniat tocmai implicarea și veridicitatea pe care orice detaliu îl primește, exact datorită acestei aparente limitări a punctului de vedere. Căci Pianistul e în primul rând o mărturie și, deopotrivă, o expresie a luptei adesea disperate a unor oameni care încearcă uneori să facă și imposibilul doar pentru a rămâne în viață și a-i salva pe cei dragi. Cumva, suferința fratelui și a surorilor, durerea părinților sunt mai grele pentru tânărul Szpilman decât propria suferință, decât propriile dureri sau spaime. De aceea, pentru ei mai mult decât pentru el, găsește puterea de a merge în fiecare zi la cafenelele din ghetou ca să cânte în fața unor oameni care, de multe ori, nici nu-l ascultă. Pe el, însă, muzica îl salvează – și, dacă e să căutăm ce anume l-a ajutat pe el însuși, răspunsul e muzica. După ce familia Szpilman e silită să vândă tot ce e de valoare din casă, inclusiv pianul, Władysław își dă seama că numai muzica îi poate ajuta. Deci, alege să facă muzică în mijlocul unei lumi ajunse pe marginea prăpastiei și să creadă în destinul lui de artist chiar și atunci când în jurul lui totul e în flăcări.
De remarcat e și faptul că, deși spune o istorie tragică, Szpilman reușește să păstreze un ton lipsit de sentimentalisme de prisos în Pianistul. Tocmai această aparentă capacitate de detașare, în realitate nimic altceva decât puterea de a observa suferința lumii din jur, îl ajută pe autor să poată duce până la capăt efortul de rememorare. Căci Szpilman știe foarte bine, iar cititorul intuiește, mai ales de la un anumit moment încolo (mai precis, după ce tânărul rămâne singur în Varșovia și e silit să se ascundă și să trăiască pe apucate, asemenea unei sălbăticiuni) că, dacă s-ar lăsa pradă sentimentelor, dacă ar da frâu liber furiei sau revoltei sau durerii, chiar și după ani de zile de la acele momente, nu ar reuși să mai continue să scrie. Ca să poată definitiva textul, el trebuie să rămână, cel puțin în aparență, calm. Și să spună totul ca și cum ar observa și ar înregistra ce s-a petrecut prin ochiul unei camere de filmat – de aici și calitatea de-a dreptul cinematografică pe care multe dintre paginile acestei cărți o au. Un copil bătut până la moarte, cadavrele întinse pe caldarâmul mânjit de sânge, apartamentele distruse de explozii, spaima tatălui și fratelui, dar mai ales a lui, în timpul cât sunt loviți de o patrulă de noapte, care, apoi, in extremis, îi eliberează, toate acestea nu pot fi uitate după lectura Pianistului. Iar dintre toate secvențele înregistrate, poate că cea mai pregnantă (nu degeaba considerată una dintre imaginile reprezentative ale unei veritabile capodopere, după cum citim în The Independent) rămâne cea dedicată profesorului și scriitorului polonez Janusz Korczak, cel care refuză să se salveze și alege, cu un incredibil curaj și dăruire de sine, să plece la Treblinka împreună cu copiii orfani pe care îi luase în grijă.
În plus, Szpilman evită cu grijă tendințele moralizatoare, dar și schițele simpliste, în alb-negru, pentru el nu există doar evrei buni și solidari (pentru că știe că oamenii nu sunt așa, indiferent de etnie, iar profitori ai epocii naziste – deloc puțini – au existat și printre evrei), sau nemți răi și cruzi, din nou, pentru că realitatea e cu totul alta și, în chip tragic, viața i-a fost salvată tocmai de un ofițer german – care, ulterior, în ciuda eforturilor lui Szpilman (care îi află numele abia în 1950) de a-l ajuta, a murit ca prizonier al sovieticilor. Supremă ironie a istoriei, salvatorul pianistului moare la Stalingrad, în 1952, după șapte ani de grea captivitate… Ediția completă a cărții include și fragmente din jurnalul lui Hosenfeld însuși, a cărui familie Szpilman a cunoscut-o, în 1956, când a și aflat detalii tulburătoare despre soarta acestuia și despre suferințele sale. Gândurile și meditațiile lucide ale lui Hosenfeld asupra războiului, asupra ideilor de purificare susținute de nazism, dar și epilogul semnat de scriitorul german Wolf Biermann care înregistrează mai multe momente în care ofițerul german a ajutat evrei și polonezi, punându-și propria viață în pericol, reprezintă absolut necesara completare a textului Pianistului, dar subliniază, în egală măsură, lipsa vreunei dorințe de răzbunare din partea lui Szpilman, cel pe care războiul și atât de greii ani petrecuți în Varșovia, ascunzându-se, l-au învățat atât de multe despre oameni, despre lașitate și curaj, dar și despre capacitatea de a ierta – fără, însă, a și uita. Căci, chiar dacă textul se încheie cu salvarea protagonistului, Pianistul nu se termină într-o tonalitate luminos triumfalistă. Władysław pășește pe străzile unei Varșovii devastate de război, care abia de mai poate fi recunoscută, iar Szpilman notează, după ani de zile, în memoriile sale: „Am continuat să merg. Un vânt năprasnic făcea să zdrăngăne fierăria ruginită dintre ruine, șuierând și urlând printre crăpăturile carbonizate ale ferestrelor. Se însera.” Aceste ultime cuvinte ale textului consacră un stil deopotrivă poetic și puternic, făcând din Pianistul una dintre creațiile cele mai impresionante dedicate supraviețuitorilor celui de-al Doilea Război Mondial. Concis și profund evocator, detașat și emoționant, Pianistul rămâne o creație care bântuie cititorul multă vreme după încheierea lecturii.
Scriind și amintindu-și, Władysław Szpilman se împacă, atât cât se poate, cu trecutul. Dar și cu el însuși, reușind să accepte, în cele din urmă, pierderea celor dragi și să-și continue viața, după război, încercând să se afirme din nou ca pianist și compozitor. Dar, mai ales, să celebreze, prin scris, faptul că muzica îl ajutase să supraviețuiască și să nu-și piardă speranța, chiar și în cele mai grele momente. Și să creadă în el însuși și în viitor – și, foarte important pentru un pianist și un compozitor, în marele adevăr al artei și în puterea izbăvitoare a acesteia.
Władysław Szpilman, Pianistul. Amintiri din Varșovia 1939 – 1945.
Urmate de fragmente din jurnalul lui Wilm Hosenfeld.
Cuvânt înainte de Andrzej Szpilman, epilog de Wolf Biermann.
Traducere de Luiza Săvescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2019