DEȘERT

Vincze Ferenc s-a născut la Târgu-Mureș, în anul 1979. Este prozator și traducător. Stabilit la Budapesta din anul 1989, este în prezent profesor universitar la Universitatea Károli Gaspar din Budapesta, Departamentul de literatură Comparată. A lucrat ca redactor al revistei literare Náput, secția de critică literară (2005-2013), redactor la revista Kortárs (secția de proză) și redactor al revistei de istorie literară Irodalomtörténet. Din anul 2016 este redactorul-șef al revistei literare budapestane Szépirodalmi Figyelő .

A publicat mai multe volume de proză scurtă, critică și istorie literară printre care: Gloria și decăderea castorilor de munte, schițe și nuvele, Editura Lector, Târgu-Mureș, 2020; Desertum (roman), Editura Orpheusz, Budapesta, 2014; Povara tradițiilor. Studii și critică din literatura maghiară, română și germană, Editura Felsőmagyarország, Miskolc, 2009.

A publicat mai multe volume de traduceri în limba maghiară din limbile română și germană.

DEȘERT

– Povestind despre bunicii mei –

Bunicul ăsta era înalt și costeliv, purta de când îl știam părul des tuns periuță și avea mereu barbă meticulos tăiată à la Franz Iosif. Stătea în camera mare, în zimmer, el așa o numea, în fotoliul de lângă fereastră și citea ziarul. Îl chema Ludwig, dar aproape nimeni nu îi spunea așa, doar uneori răposata de bunica, când se supăra pe bătrân. Pentru el ziarul era sfânt și inviolabil. Poștașul îi aducea în fiecare zi cele patru ziare și opi¹ își petrecea dimineața cu cititul ziarelor. Externe, sport, știri interne, la sfârșit morții. Aici petrecea cel mai mult timp. Privea anunțurile mortuare și cădea pe gânduri. Probabil căuta fețele care să se potrivească numelor. Uneori i se lumina chipul, alteori dădea din mână, supărat. Dacă ajungeam din greșeală înainte de amiază, puteam să stau frumos și să aștept până la prânz, până atunci nici nu lua cunoștință de prezența mea. Ce e sfânt, e sfânt și gata. Puteam să călătoresc eu treizeci și șase de ore, nu-l interesa așa ceva. Nici nu-și ridica privirea din ziar, nici la salut nu îmi răspundea. Așa era opi. Cu barba lui gravă à la Franz Josif și părul tuns periuță la cei aproape optzeci de ani ai lui. Nu se schimbase câtuși de puțin cu trecerea anilor. Nu mai era sprinten ca un cerb, dar pentru vârsta lui era încă vioi iar la minte absolut agil. Număra mai bine decât mine, ceea ce, firește, nu era așa greu. Și la șah câștigă până în ziua de azi. A câștigat când aveam cinci ani, zece ani, douăzeci și așa mai departe. Niciodată nu m-a lăsat să câștig. Nici măcar din joacă. După o vreme m-am lăsat de șah, pentru că este frustrant să pierzi mereu, ani la rând. N-aveam nicio șansă. Sau dacă da, dacă păream că am șanse de câștig, cu următoarea mișcare îmi dădea șah-mat. Asta îmi displăcea cel mai tare, când jucam șah. Nu puteam citi din privirea lui următorul pas. Ce următorul pas, nici măcar intenția câtuși de firavă a acestuia. Și mereu șah-matul, ce venea ca un trăsnet. E ceva de care niciodată nu m-am putut pregăti cu adevărat.

Opi mi se adresa pentru prima oară întotdeauna în timpul prânzului. Stăteam amândoi la masă și așteptam ca menajera, frau Emma, să ne servească supa. Supa, care trebuia să fie mereu încinsă, altminteri frau Emma n-avea decât să o ducă înapoi la bucătărie. Supa poate fi servită doar încinsă, obișnuia să spună bunicul, iar în această privință nu existau excepții. După cum nici în nimic altceva. Întotdeauna totul se făcea întocmai ca la carte. Sigur, cred că în afară de opi nimeni nu văzuse vreodată ce stă scris în cartea aceea. Însă ea exista, pentru că întotdeauna făcea referire la ea. Asta era temelia. Acolo erau stabilite drepturile și obligațiile. Era filozofia lui întocmai. Și în asemenea momente, când așteptam ca supa să se îmblânzească până la a deveni potrivită de mâncat, opi începea povestea pe care urma să mi-o spună. Avea câte o poveste pentru fiecare prânz. Una cu început, cu mijloc și cu încheiere. Uneori, avea și morală. Acest „avea câte o poveste pentru fiecare prânz” a fost totuși o afirmație făcută cam în pripă. De adevărată e adevărată, dar nu acoperă întru totul realitatea, și să nu jonglăm cu jumătăți de adevăruri, ar spune opi. La fiecare masă era câte o poveste care se mai repeta. Căci atâtea povești câte prânzuri erau, ei bine, chiar atâtea n-are nimeni. Nici măcar opi.

Fiule, despre asta încă nu ți-am povestit. Toate acestea se întâmplau, pe vremea când…- spunea opi, în timp ce sorbea cu zgomot din supă.

Așa începea discuția din acea zi, speech², ar spune taică-meu. O poveste pe care trecutul și memoria lui opi le tăinuiseră față de mine. Fără doar și poate. Asta nu se putea ști niciodată. Nu era exclus ca povestea anunțată să fi fost relatată de mai multe ori în timpul obișnuitului prânz. Numai că acum primea un semn aparte, ca să fiu atent. Ca să o ascult. Altă posibilitate, oricum, nu prea aveam: supa era încinsă, deci nu puteam să mânânc și să mă ridic de la masă până când opi nu își încheie prânzul, iarăși nu se putea. Așadar, ce puteam face era să ascult. Cu dăruire, cu atenție, cum îi șade bine unui nepot decent. Acest cuvânt, decent, tot de la opi l-am învățat. La el echivala cu un superlativ. Asta dacă își îngăduia superlative în legătură cu ceva.

După cel de-al Doilea Război mondial, după ce Wermacht-ul a fost înfrânt rușinos, pe noi au vrut să ne lichideze complet. Nu se punea chestiunea să spunem ceva, eram nevoiți să tăcem. Au spus că noi suntem vinovații. Noi, volksdeutch³. Pentru că am fost de partea poporului nostru. Nu găseai de lucru, până când într-o zi, am reușit să fiu primit la o școală să predau literatura. Copiilor. Stăteau acolo, față în față cu mine, cu ochi mirați și mă ascultau. Era greu, băiete, foarte greu. În urmă cu câțiva ani stătusem în tranșee, pe drapelul nostru flutura gloria germană și împușcasem tot ce mișca în fața mea. Acum stăteam la catedră, în loc de pușcă eram cu creta în mână și le vorbeam despre minunea poeziei germane. Über allen Gipfeln ist Ruh⁴, repetau copiii și când pronunțau cuvântul gipfeln, culme, eu mă gândeam la tranșee. La tranșee și la kamaraden cei înțepeniți. Care n-aveau nicio vină, care au rămas până la sfârșit, sub steag. Și lor le-ar fi venit bine puțin ruh⁵. Dar nu așa.

Opi vorbea iarăși despre război, despre cea de a doua mare încăierare și de anii care i-au urmat. Au trecut de atunci peste cincizeci de ani. Ar putea să înceteze odată cu războiul ăsta, ar putea să îl încheie. Auzisem de mii de ori poveștile astea. Tranșeele, soldații, marele ideal german, marele imperiu german, nemurirea, loialitatea. Eroii. Eroi de război. Asta e lumea lui opi, din care nu poate să iasă. Și o povestește de fiecare dată. Cum tranșeele, cum soldații, cum au rămas ei loiali până la capăt. Alții nu au facut-o și totuși au ieșit mai bine din toată tărășenia. Alții nu au făcut așa, zău, și nu sunt unde suntem noi. Noi volksdeutch, am fost, firește, loiali până la capăt. Pentru că asta cere legea, legea stabilită în acea carte. Apoi tot legea spune că nu așa cere. Păi, atunci cum? La ce s-au gândit când s-au dus acolo? Când s-au întins în spatele puștii proptite de pământ ? La ce naiba s-or fi gândit? Că pe celălalt mal nu sunt puști, doar pâine? Și iarăși pâine? Apoi au încasat primul glonte, apoi pe al doilea… până când au obținut ruhe. Au avut-o, pe bune. Era supă de cocoș, frau Emma tăiase un cocoș în cinstea mea și îl servise fierbinte, cum trebuia. Atâta doar, că nu se putea mânca.

După război ne-au săltat pe toți cei care mai rămăseserăm în viață și mișcam. Până să ne dezmeticim, ajunseserăm în Siberia într-un lagăr. Știi, fiule, n-aveam nimic, nimic. Ne-au luat hainele și ne-au îmbrăcat în sumane aspre. Dimineața era terci rece, la prânz o zeamă rece, pe post de supă, seara pâine uscată. Atât. La început stăteam întreaga zi în lagăr, nu făceam nimic. Așteptam. Să se întâmple ceva. Apoi, după o lună ne-au adunat și ne-au trimis la muncă. Întâi am prășit un ogor cu varză. Dimineața ne mânau, ne dădeau câte o sapă și n-aveam decât să prășim cât era ziua de lungă. În acea perioadă, mă trezeam și în vis pe ogoare de varză, între șiruri lungi, interminabile pline de viermi, peste tot. Eram singur între două șiruri cu verze, priveam cum viermii fac să scrâșnească frunzele verzi și undeva de departe cerul și căpățânile de varză se contopeau. Dimineața primeam terci rece, la prânz o zeamă rece, seara pâine uscată. Și între ele, erau sapa și varza.

Creasta cocoșului înota în farfuria mea, iar supa era în continuare insuportabil de fierbinte. Am amestecat puțin supa, împingând de colo-colo carnea de cocoș, tăițeii, doar-doar s-o răci în sfârșit, și atunci o să pot să mănânc și eu. Opi rupse pâinea în două. Luă o felie în ambele mâini, o frânse în două, apoi și jumătate în două jumătăți. Luă o bucățică și o îndesă în supă. O puse în lingură, o înghiți, luă puțină carne, o înghiți și pe aceea. Din nou o lingură de supă, de data asta doar din zeamă, apoi urma binecunoscuta sorbire zgomotoasă. Am sorbit cu zgomot din supă, limba mi s-a opărit din nou, așa că m-am mulțumit să amestec supa de cocoș. Între timp, între două linguri de supă, opi îi dădea înainte. Povestea despre lagăr, despre mâncarea de nemâncat, despre șobolani, păduchi. Eu încuviințam din cap. Eram nedormit de aproape treizeci de ore, traversasem trei granițe, munți, câmpii și iarăși munți și iată-ne tot acolo, unde ne oprisem anul trecut. La lagăr și la șobolani. Eventual mai târziu o să fie vorba și despre școală. Cumva, nimic nu se schimbase. Opi era așezat în capul mesei, în scaunul cu spetează, cu mânecile suflecate, de pe mustață i se prelingea supa de cocoș pe care o sorbea cu zgomot. Dindărătul lui ne privea omi,⁶ cu aceeași privire ca și anul trecut, acum doi ani sau și mai mult. Era opera unui pictor necunoscut. Se uita cu o privire rigidă cum frau Emma aduce supa cu pașii ei obișnuiți, târșâiți, cum ne pune cu gesturi lente în farfurie, aranjează tacâmurile, netezește cu un gest fața de masă, cum pune în fața noastră coșul cu pâine, face un pas înapoi și așteaptă ca opi să guste cu zgomot supa încinsă. Chipul ei armonios părea lipsit de vârstă, avea părul lipit de tâmple, trăsăturile de marmură deveniseră cu trecerea anilor tot mai familiare și ajunsesem să cred că o cunoscusem cândva. Sorbitul zgomotos al supei și povestirea nu mai conteneau și privirea lui omi începu să devină grăitoare. Ai putea să spui și adevărul, pentru că povestirea nu e decât de umplutură, iarăși doar amintirea ta colorată și iarăși nu faci decât să ne plictisești. Ai putea fi în sfârșit sincer, cel care odinioară ai fost. Pentru că toți trei știm bine că, odată când prășeai verzele dincolo de munții Ural, când mâncai zeamă de nemâncat la prânz și noaptea aproape că îngheța aerul în tine, când te trezeai dimineața dârdâind de frig, când aproape că te prăbușeai la sfârșitul zilei de oboseală, când, când, când, asta o știm prea bine toți trei, ca și faptul că atunci te-ai hotărât să evadezi, să o pornești la drum, două săptămâni înainte de asta, n-ai vânat decât șobolani ca să ai ce să mănânci pe drum, că ai supt țurțuri în taiga siberiană, aproape că ți-au degerat picioarele, odată au tras în urma ta într-un sat, tu ai fugit cu picioarele degerate pe câmp și în marea evadare nu ai băgat de seamă tranșeele neacoperite cu pământ și când le-ai văzut era deja prea târziu, gloanțele sfârâiau în jurul capului, ai fi putut să mori în timpul evadării, ai căzut în șanțul acela, în sârma ghimpată uitată acolo, și de fapt nici tu nu știai dacă te-au împușcat sau ai căzut cu fundul în zimții sârmei ghimpate, pe care mi l-ai arătat înfuriat în prima noapte și nopțile care au urmat, că îi datorezi viața acelui șant, în care ai căzut și n-ai mai alergat mai departe ca apoi, să te cațeri câteva zile mai târziu într-un marfar care te-a adus peste graniță, tu te pitiseși între sfeclele de zahăr înghețate, încât și după mulți ani te lua greața dacă cineva pomenea de zahăr, sfeclă, sau sfeclă de zahăr, că ai fost un erou că ai traversat Siberia, Uralii, Carpații, da, cunoaștem toate astea, Ludwig. Toți trei știm asta.

Ai putea fi, în sfârșit sincer, ai putea fi, în sfârșit, cel care ai devenit după acea frază, să spui în sfârșit tot ce știm doar tu și cu mine, că toate astea nu valorează nimic, este lipsit de importanță, sunt doar amintiri, că nu e nimic altceva, doar trecut reînviat, care pe el nu îl mai interesează și, recunoaște, hai, recunoaște, în sfârșit, că nici pe tine nu te mai interesează. Pentru că toți trei știm că erai de bună vreme profesor când de la ziarul local au trimis o jurnalistă să scrie un reportaj despre sașii care s-au îndreptat, care să scrie că sașii își regretă păcatele și au început se înhame la căruța împodobită cu panglici a internaționalismului, de fapt ziarista nu întrebase cu adevărat nimic, se interesase așa, vag, oare de ce, Ludwig? Știa bine că tu nu tragi căruța, nici măcar nu o împingi, și mai știa cât erai de mândru de asta, Ludwig, apoi, la un moment-dat, te-a privit cu ochii ei căprui-verzui și te-a întrebat pe voce joasă: herr Roth⁷, ce ați simțit când erați întins acolo în tranșee, tu i-ai răspuns In allen Wifpfeln spürest du kaum einen Hauch⁸, la care fraulein⁹ a tăcut, a pus stiloul jos și a tăcut, ați stat multă vreme tăcuți, apoi ea și-a ridicat foarte încet capul, a dat aprobator din cap, apoi a spus înțeleg, herr Roth. Oare de ce, Ludwig?

Mai am puțin și îmi dau lacrimile de la această scenă foarte emoționantă și sensibilă. Cât pe ce. Opi face mereu teoria chibritului, face teorii până și pentru tăiatul viei. Și leagă între ele lucruri fără nicio legătură, pe cât posibil folosind citate. Auzi, cică kaum ein Hauch. Ei, tocmai asta e povestea despre care ar trebui să vorbim. Iată povestea care n-ar trebui trecută sub tăcere. Din fața căreia n-ar trebui să te ascunzi îndărătul sorbitului zgomotos al supei încinse. Iar opi exact asta face, tocmai despre ce m-ar interesa nu spune nimic. Pun pariu că iarăși va face teoria predării literaturii, a copiilor, care înseamnă, nu-i așa, generație viitoare. Asta va urma. Generația viitorului. Acum chiar că îmi vine să râd. Pe mine cred că opi nu m-a clasat niciodată la generația viitoare. Deși atunci ar pricepe, ar vedea în sfârșit limpede unde au condus aceste ideologii, aceste jumătăți de adevăruri fermecate și mărite. Uriașa glorie a sașilor, privilegiile și mândria lor. Mi-e lehamite, o țin una și bună cu mândria. Iar în biserică doar fețe evlavioase, cu care intonează psalmii și că patria este pământ binecuvântat. Un rahat, pământ binecuvântat. Ar fi putut fi, dacă bătrânii ca el n-ar fi povestit neîncetat doar jumătăți de adevăruri, ci lucrurile, așa cum au fost. Căci acum în zadar e pământ binecuvântat, ținuturi cu pământuri îmbelșugate și toate celelalte, care sunt minunate și mărețe, odată ce n-a mai rămas nimeni. Acum se poate, mai ales fără mine.

Ludwig, toți trei știm că femeia a plecat și tu ai rămas cu copiii, cu literatura și cu gândul că poate cineva te-a înțeles, kaum ein Hauch, asta a fost tot, și da, știm, după două săptămâni ziarista a venit din nou, tu ai crezut că va urma un nou interviu și până ai condus-o în cameră ai și găsit ce o să-i spui, cum că die Vögelein schweigen im Walde¹⁰, cu asta ai deschis zâmbind discuția, poate fraulein reia firul și vei continua acolo unde rămăsesei, herr Roth, fiți amabil, lăsați prostiile astea, toate acestea nu mă interesează pentru știu că nu sunteți sincer cu mine, a izbucnit freulein, nu o interesau jumătățile de adevăruri, ochii i s-au micșorat, mușchii feței s-au strâns și toate au devenit ca o marmură rece pe chipul ei altminteri drăguț, și tu ai rămas fără glas de uimire, stăteai acolo ca și opărit și încet, ai început să pricepi de ce se întorsese femeia, că ea chiar voia să afle totul, să afle cum s-au petrecut lucrurile, erai încurcat, te tot foiai pe scaunul tău, la care freulein a zâmbit sarcastic, nu, herr Roth, n-am să scriu despre asta, dacă asta vă liniștește, nu de asta am venit.

Creasta de cocoș înota mai departe în farfurie, între două sorbituri zgomotoase ale lui opi mai amestecam puțin supa. Plutea de la un capăt la celălalt, așa traversează barca apele lacului Baden, barcagiul o îndrumă cu grijă, vâslind cu chibzuință, nu vrea să ajungă niciodată la celălalt mal, poate că nici nu crede că celălalt mal există, că este ceva dincolo, uneori se oprește din vâslit, așează vâslele alături de el și privește lung încrețiturile apei, chipul care se reflectă în ea, își caută propria privire, care se răsfrânge mâhnită din adâncuri, mâhnită și dojenitoare, în asemenea clipe începe din nou să vâslească, adâncind lopețile în apa rece ca gheața, se oprește din nou, iarăși pune vâslele alături de el, privește din nou în jos, caută privirea care se răsfrânge, caută încrețiturile amintirilor, ce trec cu lovituri uriașe de coadă pe lângă barcă, pe solzii argintii lumina strălucește o clipă, dar ele nu mai fac vârtejuri, se vede doar zvârcolirea lor legănată, umbra lor se reflectă pe suprafața apei, lacul e rece, în zadar mărește luntrașul ochii, sub apa care se netezește nu vede decât lovitura de coadă cufundându-se în adânc, și nu mai vede nimic, nici propria privire, și luntrașul se clatină cu barca lui pe lac. Supa era încă fierbinte, de nemâncat, opi sorbea supa cu zgomot și creasta de cocoș porni puțin clătinându-se înspre celălalt capăt al farfuriei.

Ludwig, toți trei știm de ce se întorsese freulein, tu nu înțelegeai ce vrea de la tine, tu nu înțelegeai că ea nu vroia să iei de la capăt aceeași poveste nesfârșită despre cum ai evadat din Siberia și te-ai întors acasă, cum prășeai varza cât era ziua de lungă, cum mâncai supa chioară, rece, ce nu se putea mânca, cum visai nopțile câmpii cu varză, toți trei știm că freulein nu voia să audă toate acestea, era curioasă de ce crezi în ele, de ce te păcălești, când vezi limpede că totul e doar o iluzie, nu e mai mult decât destrămarea unui vis de opt sute de ani, că totul a fost un vis și ar fi mai simplu să privești adevărul în față, despre asta ar trebui să îi convingi pe elevii care stau în bănci, că nu mai interesează pe nimeni camarazii înghețați în sânge și eroismul lui Michael Weiss¹¹, executarea lui Roth¹², toate astea sunt o zdreanță găurită, azi-mâine nu mai fac nici cât o cârpă în care, copil fiind, îți înfășurai laba piciorului, toți trei știm că nu voiai să înțelegi asta, erai furios pe freulein care tulburase toate acestea în tine, n-o interesau războiul, gloria, era curioasă să te cunoască, voia să vadă omul, pe tine, care stăteai pe scaun, fixând rigid privirea ei ca de statuie, și ai înțeles încet ce ai făcut cu tine. Ludwig, amândoi știm că băiatul ăsta nu e prost, că nici nu mai e un copil, vede cum rupi pâinea în două și o îndeși încet în supă, adaugi o bucată de carne apoi, pe care apoi o mănânci cu o lingură de supă, vede cum te ascunzi, felul în care, între două sorbituri zgomotoase îți spui povestea pe care i-ai spus-o și lui freulein, Ludwig, copilul ăsta înțelege, degeaba te faci că nu știi, în zadar faci cum ai făcut la vremea respectivă cu freulein, degeaba îți cauți scuze te vede, vede felul cum te ascunzi și mai devreme sau mai târziu se va plictisi de istorisirile tale, se va sătura de jumătățile de adevăruri, se va sătura să tot călătoarească, se va sătura de tot ce nu-l mai leagă aici, Ludwig, copilul ăsta e sânge din sângele tău, e al tău, știi și tu asta, o știe și el, și nu vine pentru că vrea să audă iar și iar poveștile din Siberia, cum ai căzut în sârma ghimpată, nu-l interesează curul tăul ciuruit, camarazii căzuți în luptă, Ludwig, băiatul ăsta a venit pentru tine, e curios să te cunoască, nu ca să îți asculte poveștile, vrea să audă fraza pe care ai primit-o de la freulein, pentru că, nu-i așa, întotdeauna i-ai spus astfel, freulein, așa o numeai, așa i-ai spus de la bun început, așa te-ai gândit la ea în vis sau când în camera mică, te-ai masturbat în spatele fotoliului cu gândul la ea, când nu te mai puteai minți, când nu te mai gândeai la pădurile din Siberia, nu te mai interesau gloria, drapelul, când ți-ai dat seama că nu ești decât un om printre alții. Ludwig, copilul ăsta e curios să îi vorbești de asta, copilul e și el om, nici mai mult nici mai puțin, în zadar îți stivuiești amintirile zdrențuite într-un turn înalt, ele se dărâmă ca o cetate făcută din cotoare de măr, pentru că el nu vrea decât să te zărească, după cum și freulein asta voia, să vadă cine ești. Privește-l în sfârșit în față, și privește-mă și pe mine, de atunci stai cu spatele la mine, te-ai mutat pe locul meu și ești mereu cu spatele, nu te întorci niciodată înspre mine, niciodată nu mă privești în ochi, Ludwig, crezi că n-am observat, crezi că nu te văd, și băiatul ăsta vede, povestește-i de freulein, povestește-i cum o așteptai în gară, cum n-ai vorbit niciodată nimănui despre ea, povestește-i că adora lăcrămioarele, că ți-a dărâmat toate miturile și între timp a construit altele noi, că adorai felul în care ea te atingea, cum te-ai cutremurat când ai zărit-o, când și-a desfăcut părul și s-a aplecat deasupra ta, când pântecul ei fierbinte și umed te-a primit înlăuntrul ei, cum te-ai pulverizat sub privirea ei, povestește-i Ludwig, e sânge din sângele nostru, e fiul fetei noastre, are dreptul să știe toate astea, spune-i că te duci în fiecare zi în cimitir la freulein, te așezi lângă mormântul ei, te așezi în fața mormântului acoperit de lăcrămioare și plângi în fiecare zi la mormântul meu, ca în acea zi.

Opi termină cu sorbitul și cu povestea, toată lumea murise, se isprăvise și se prădădise, numai el mai rămăsese în viață. Stătea cu un calm de nezdruncinat în jilț, aproape fără să clipească, cu spatele drept, așa cum probabil stă scris în cartea aceea mare și prăfuită. Pe una din ultimele pagini, sigur în vreo ilustrație îngălbenită arată: așa stă la masă ultimul sas la aproape optzeci de ani, cu spatele drept, barbă à la Franz Iosif, cu o mină impenetrabilă, ca vreun afurisit de Chingachgook¹³, deasupra piscurilor din America de Nord, cu părul îngrijit, tuns periuță și privire sfredelitoare.

Și stă pe scaun până nu îl dărâmă propria greutate, pentru că unul ca ăsta nu știe nici de frica de om, nici de cea de Dumnezeu. Stăteam la masă, în fața mea supa se răcise, creasta de cocoș se dusese la fundul farfuriei, de la atâta eroism și de la conștiința încă și mai mare a gloriei îmi trecuse pofta de mâncare și încet, simțeam că mi se închid ochii de oboseală, nu-l mai vedeam pe opi cu statura lui dreaptă, doar farfuria, farfuria aia nenorocită, cu supa răcită. Atunci opi luă șervețelul, se șterse pe buze, împinse scaunul în spate și se ridică.

Hai, fiule, să mergem în cimitir ! – îmi dădu opi în ultima clipă șah-mat și se îndreptă spre vestibul să-și pună haina. Asta mai lipsea, mormântul eroilor, doar asta mai lipsea pe ziua de azi, monumentul eroilor căzuți, să stăm dinaintea lui și să privim lista numelor, scrise în ordine alfabetică, îndărătul cărora trebuie să fi fost oameni nemaipomeniți, sași grozavi care credeau în drapel, în idealuri și în glorie, și care au căzut în luptă, pentru că cei mai buni mor mereu în luptă. Să mergem, să mergem în cimitir, pentru că acolo iar o să mă închin până la pământ în fața grandorii neamului săsesc și, desigur, în fața grandorii lui opi. Și o să sărut marele și sfânt pământ natal.

(Fragmentul face parte din romanul Desertum, Cartea bunicilor, care prezintă destinele unor bunici din Transilvania, aparținând diferitelor naționalități, care își duc viața aici: un sârb, un evreu, un țigan, un secui, un român, un sas.)

Prezentare și traducere de Maria-Gabriela Constantin

_____________________