De fapt, un roman cinematografic, un ciné-roman cu alură dandy – astfel ar putea fi calificat Maria și Machiavelli, această nuvelă dinamică, concepută într-un epic debordant, cu succesiuni spațio-temporale derutante, apărut recent la Editura Tracus Arte. Dacă ar fi să fim cinstiți – și suntem, cred! – autoarea, IULIA MOTOC, este mult mai bine cunoscută la Strasbourg, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în mediul academic al dreptului internațional, decât în lumea literară din România, unde s-a remarcat cu câteva apariții în revistele de cultură (printre care, și Viața Românească!). Asta, pentru că formația sa juridică – este profesor la Universitatea din București, e fost judecător la Curtea Constituțională, raportor special ONU și expert al ONU, al Consiliului Europei și al Uniunii Europene, ca să nu mai amintim că este doctor în drept internațional al Universității Aix-Marseille III și doctor în filosofie al Universității din București sau că a fost profesor-invitat la universități de prestigiu, precum Yale, NYU, Miami, Paris I-Sorbonne, precum și la Institutul European de la Florența… gata, am isprăvit CV-ul! – este, precum ați văzut, remarcabil de întinsă și de profundă. De anvergură internațională.
Așadar, am întins nu fără temei șirul performanțelor sale profesionale, tocmai pentru a face să se înfiripeze în mintea oricui o întrebare pornită din substratul unei legitime stupori: Când, doamne-iartă-mă, a avut timp doamna judecător Iulia Motoc, cu o biografie atât de solicitantă, să scrie un roman? Chiar și în această formulă mini-, un roman însă consistent, bine articulat și, mai ales, extrem de alert. Și cu o sprinteneală epică propulsivă și provocatoare a ceea ce francezii numesc à bout de souffle sau, dacă vreți, ca o înșiruire de tablouri gestuale.
Înseamnă că doamna judecător, pe lângă șarmul recunoscut, are și harul de scriitor. Necunoscut. Câteva observații sunt, cred, utile și revelatoare pentru succesul proaspetei întreprinderi narative a Iuliei Motoc.
Mai întâi, trama e simplă, dar bine anclanșată: o tânără cercetătoare, Caterina Ionescu, o somitate în domeniul biotehnologiei, este invitată să țină o serie de cursuri despre etica în biotehnologie, la New York University. Romanul urmărește, prin alternanțe temporale și spațiale dinamice, tribulațiile tinerei femei, care intră în malaxorul strivitor al corectitudinii politice din mediul universitar american. Totodată, ea dezlănțuie împotriva sa o adevărată cabală a forțelor răului, doar prin faptul că, fără să vrea, a fost martoră la o scenă de sex în cabinetul Decanului, între acesta și asistenta sa, Maria Krivalskia, Executive Director. Pe parcursul acelui an, Caterina călătorește fie la București, fie la New York, fie – doar virtual – la iubitul ei, Pierre, profesor la Universitatea din Reims, unde lucra și ea și de unde plecase ca profesor invitat, pentru un an, în America. În acest interval de un an extrem de dens (îi moare mama, ea face o depresie, este internată în spital, sora sa, Lulu, se mărită cu Giorgi, un ins suspect din pegra Bucureștiului, are întâlniri cu Decanul, Maria (care în birou, pe perete, are un tablou de Victor Brauner, despre care ucraineanca – fostă Miss Ucraina – știe că este un pictor bulgar!), apoi, cu asistenta sa de la catedră sau cu Isabelle, care vine de la Paris, ca să-și dea doctoratul în Feminismul lui Nietzsche și cu care bea (nu cu Nietzsche, ci cu Isabelle!) o sticlă de vin Sancerre și mănâncă moules à la provençale etc., se petrec mai multe drame în viața Caterinei. Chiar dacă romanul are un aer dandy (și sunt destule semne!), fapt ce poate duce la impresia unui subiect ușor, inconsistent, nota de fancy este mai accentuată tocmai pentru a-l fixa mai bine în paradigma excepției. Apoi, apariția dubletelor opoziționale (de fiecare dată, eroina principală, Caterina Ionescu vs. Maria Krivalskia, Caterina vs. Decanul, Caterina vs. sora ei, Lulu, Caterina vs. Giorgi, Caterina vs. fostul ei iubit din Reims, Pierre) scoate la lumină efecte interesante, care asigură consistența narativă. Cu toate că romanul suferă de o oarecare lipsă de concentrare în ceea ce privește chiverniseala planurilor narative – inerentă la orice debut – impresia este că somme toute, romanul are câteva performanțe absolut notabile. Intuiția apariției „forțelor răului”, de care vorbește Vasile Popovici pe coperta a patra, ca un fel de maledicție și nepotrivire a destinului. Dinamica stilistică variată (un personaj reușit este Giorgi, iubitul și, apoi, soțul mediocrei sale surori, care nici ea nu e mai brează, apoi, fostul securist, după aceea, episodul primei experiențe sexuale a Caterinei, atmosfera dintr-un liceu bucureștean înecat în snobism sau, nu în ultimul rând, pasajele inedite cu citate din Eugène Ionesco – La Cantatrice chauve, apoi, dintr-un eseu al lui Valentin Constantin despre Contele de Monte Cristo sau întregul poem al lui Pablo Neruda, Tina Modotti ha muerto). La nivel simbolic, poate fi decriptat și titlul romanului. Prin recurența aparițiilor numelui Maria (Maria Krivalskia, directoarea executivă și amanta Decanului de la NYU, Maria C. Clizovici, tânăra care preia cursul Caterinei, pe care a fost obligată, prin traducerea ei în justiție, să-l părăsească, dar și Maria, chipurile sora directoarei, de fapt, una și aceeași persoană, intrată în businessul american și, în fine, Maria, proaspătul copil al surorii sale și al lui Giorgi).
Alături de Maria, stă Machiavelli. Marele dirijor al Răului. Marele maestru al combinațiilor malefice, care o însoțesc tot timpul pe Caterina, în ciuda insistențelor sale de a lupta împotriva lor. De aceea, autoarea romanului se susține prin invocarea câtorva citate dintr-o carte fundamentală despre autorul Principelui, semnată de Cristina Ion și intitulată La politique du Machiavel. Concluzia este una singură și încărcată, totuși, de speranță: „Pour Machiavel, le secret est dans l`apparence. Le pouvoir du nouveau prince est plat, dans le double sens du mot: il est banal et n’a pas de profondeur”.
Cu Maria și Machiavelli, care ar putea fi doar o eboșă esențială a unui roman de mai mare întindere și, totodată, un prim test al potențelor sale de scriitor, Iulia Motoc ia o pauză, pune roba de judecător în cuierul din biroul ei și iese discret din clădirea somptuoasă a CEDO din Strasbourg. Și, după câțiva pași, întredeschide ușa masivă (pe care puțini sunt în stare s-o miște) de la intrarea în edificiul Marii Literaturi. Întredeschiderea este doar un interstițiu temporar între două intervale uriașe, cu străluciri diamantine, aflate într-o competiție acerbă. Câștigător: Iulia Motoc.